Cum își învață părinții români copiii să nu agreseze femei

O mamă îi explică unuia dintre gemeni ce înseamnă sloganul „Nu mă simt flatată să fiu agresată” pe care aproape o mie de voci îl scandează, în drum spre Piața Victoriei. „I-am spus că, dacă merg pe stradă și un bărbat se ia de mine, nu o să-mi placă treaba asta și nici nu vreau asta”, îmi povestește Simona, mama gemenilor care participă pentru prima dată la marșul de sub hashtagul #STOPVIF și #nuestisingura.

E a patra ediție a Marșului „Împreună pentru siguranța femeilor!”, eveniment organizat de mai multe ONG-uri implicate în lupta pentru drepturile femeii. Ca în fiecare an, au fost prezenți activiști din zona LGBT+, drepturile omului, drepturile persoanelor rome, oameni din politică precum Adriana Săftoiu, fostul deputat Remus Cernea, actualul deputat PSD Petre Florin Manole, echipa Demos și câțiva USR-iști. Cam ei sunt oamenii pe care i-am văzut în fiecare an la acest marș.

Nimeni din Guvernul României n-a ieșit în stradă să susțină lupta împotriva unui fenomen care distruge viața a mii de femei și familii din România.

Nicio doamnă din guvernarea PSD-ALDE n-a simțit nevoia să condamne cele peste 36 00 de acțiuni violente (și sesizate) petrecute în familiile din România sau procentul înfiorător de 26% din omoruri care au avut loc în familie, în 2017 (conform datelor Ministerului Public, IGPR și INML). Miniștrii noștri n-au venit, dar au venit reprezentanții altor guverne - ambasadorii Statelor Unite, Franței, Suediei, Finlandei și Germaniei.

Reprezentantele ONG-urilor care au organizat acest marș (Centrul Filia, Asociatia Transcena, E-Romnja, Asociația Anais) au ținut discursuri de încurajare a solidarității cu femeile care sunt sau au fost victime ale violenței de orice tip. Au rostit statistici disperate care-ți arată că, în România, violența domestică rămâne încă nepedepsită în cea mai mare parte din cazuri; au vorbit despre necesitatea unui sistem de supraveghere a agresorilor folosind brățări electronice, necesitatea modificării Codului Penal astfel încât cercetarea agresorilor să continue chiar dacă victima își retrage plângerea, dar și despre obligația statului de a asigura câte un adăpost special pentru victime în fiecare județ.

În jurul orei 16.00, am plecat de la Universitate în coloană spre Piața Victoriei. De-a lungul traseului s-au scandat sloganuri care să atragă atenția asupra abuzurilor și hărțuirii femeilor. Însă marșul n-a fost sexomarxist până la capăt, ținând cont c-au participat destule familii cu copii, mame singure sau pur și simplu femei provenite din familii tradiționale care au trăit sau continuă să trăiască în situații de violență domestică.

Am vrut să aflu de la părinții care au venit împreună cu copiii lor cum încearcă să-și învețe băieții sau fetele să nu ajungă agresori sau victime, atunci când vor crește mari.

„Cel mai important e exemplul personal, e primul lucru pe care-l arăți copiilor. Apoi le arăți ce se întâmplă în jur și le explici, pe măsură ce cresc. În locurile pe unde mergem, pe unde călătorim, auzim tot felul de povești. Cel mare mă întreabă deseori, de ce a bătut-o, de ce suferă. Am călătorit recent în nordul Moldovei cu familia și la un moment dat cineva povestea despre o situație tragică - o fetiță rămasă singură cu bunicii, iar băiatul cel mare m-a întrebat despre asta și am încercat să-i explic. Apoi, îl aduci aici, îl învățăm să iasă în piață - am fost la marșurile din Piața Victoriei, de acum un an. Îl învăț ce înseamnă să militezi pentru o idee în care crezi. Probabil că mai târziu va conta asta, atunci când va fi adolescent.

Mai este nevoie și de educația din partea statului, atât la orașe, cât mai ales la sate, în locuri fără acces. Și statul ar trebui să se implice și în pregătirea profesorilor - trebuie investit în oamenii aceia, pentru că ei predau, ei îi pot învăța pe copii.”

„E al treilea an când venim la marș. Știe că este marșul pentru siguranța femeii, că vrem să demonstrăm că suntem alături de femeile care în momentul de față sunt agresate acasă de partenerii lor. Are norocul că învață și la o școală privată unde sunt educați tot timpul în legătură cu asta; îi învață să nu lovească fetele, ci să își rezolve conflictele pe cale amiabilă, să comunice, use words not hands, și asta îi spunem și noi acasă. Totul pornește de la educație - și acasă, și la școală. Dacă ești băiat și vezi în casă violență, asta vei face și tu. Dacă ești fată, și vezi că mama ta este agresată, și tu vei suporta un agresor pentru că asta ai văzut acasă. Asta e concluzia mea.

Știu că foarte multe femei au trecut prin violențe, chiar și primul meu iubit m-a lovit și am plecat. A fost o lecție pe care, din fericire, dacă pot să zic așa, am trăit-o la 21 de ani. I-am povestit despre asta băiatului meu și l-a afectat foarte mult când a auzit că cineva m-a agresat.

Cred că este esențial un asistent social și un psiholog în fiecare școală de stat, să știe copilul că are cu cine să vorbească; totodată asistenul și psihologul să fie capabili să rezolve problemele. Asta e soluția: copiii să se simtă protejați, să știe că au cu cine să vorbească - în cazul unei probleme - și să fie educați de către profesori să nu fie violenți.”

„La acest tip de marș e prima dată când venim. Mai devreme îi explicam băiatului ce înseamnă: «nu mă simt flatată să fiu agresată». Nu știa ce înseamnă «flatată» și i-am explicat că, dacă merg pe stradă și se ia un bărbat de mine, asta nu mă face să mă simt bine și nici nu vreau să mi se întâmple lucrul ăsta. Ei n-au văzut niciodată vreun strop de violență acasă, nici verbală, nici fizică, dar am vorbit cu ei mai degrabă la modul general, că nu e bine să lovești un om, mai ales dacă este o fată, sau să-i vorbești urât. Le-am explicat de ce să dai într-o fată e rău, că diferența fizică este vizibilă. Le-am dat exemplu pe mine și pe tatăl lor și i-am întrebat: «cum vi se pare, ce credeți, dacă ne-am bate, ce s-ar întâmpla, este corect să faci asta»?

La școală nu prea învață legat de violență, ci cum să cedeze în fața fetelor, ceea ce nu este neapărat bine, pentru că se pot crea animozități. În plus, femeile vor egalitate, așa că încerc să le explic cum este mai bine, ce înseamnă egalitatea. Ei au și o soră mai mică, care a rămas acasă, și s-au gândit și la aspectul ăsta: ce ar însemna ca sora lor să fie agresată de un alt băiat. Asta i-a atins foarte mult.”

„E prima dată când vin la un astfel de marș, am mai fost la protestele anti-guvernamentale de la Piața Victoriei. Dar am auzit la RFI un scurt interviu despre subiect și am simțit că eu fac parte dintr-una din situațiile descrise. Soțul meu nu este violent, doar dacă-l scot foarte tare din sărite. Dar la radio se vorbea de un abuz psihic, femeile sunt bătute la cap să facă câte un copil-doi-trei, apoi ajung să-i crească singure. Și eu chiar mă simt în situația asta. I-am spus soțului meu că vin aici, ba chiar i-am pus câteva pasaje din înregistrare, iar el mi-a zis să nu-l mai bat la cap cu prostiile astea. Nu a înțeles mare lucru.

Eu mă străduiesc de mulți ani să schimb ceva, am plecat din Topoloveni la București, mi-am schimbat jobul, aveam doar un copil atunci, o fată. Am plecat doar noi la București, în 2005 și-am zis: hai să-l iert, să vină la București și el. A venit, am mai făcut doi copii, am zis: hai că poate se schimbă, dar nu s-a întâmplat așa. El a schimbat doar joburile, iar în prezent nu are niciunul.

Am ajuns să nu mai vorbesc cu nimeni, să mă izolez social, chiar și de familie, să nu mai suport pe nimeni. Aș pleca, dar i-am zis și lui: «unde să mă duc cu copiii după mine»? Aseară el mi-a spus: «păi, îi ducem la casa de copii, să-i înfieze careva». Când n-aveam bani de mâncare, îmi spunea să-i trimit la cantina socială.

Le-am explicat copiilor că este un protest împotriva femeilor abuzate. Le-am spus să nu facă la fel ca tatăl lor, să-și ajute soția sau prietena, să o susțină mereu, să fie parteneri, nu dușmani.”

„E prima dată când vin la un astfel de marș. Am zis că e timpul să particip pentru că am trecut prin asta, la rândul meu, și am fost ignorată. N-am fost ajutată de lege, de poliție, de nimeni. Am vorbit cu copilul despre asta - atât cât își permite să înțeleagă.

Îi zic mereu: «Niciodată, cu niciun motiv, nu dai într-o femeie. Tu ești bărbat, ești puternic, nu faci asta!» Mi-e teamă însă că momentan nu pot să-i explic despre ce înseamnă abuzul psihologic. El e încă mic.

Povestea mea s-a întâmplat acum mulți ani, când l-am făcut pe el. Am apelat la poliție, dar nu m-a ajutat cu nimic, pentru că motivul meu nu era îndeajuns de bun să înceapă o anchetă. Nu erau destule dovezi, nu aveam martori, nu aveam certificat INML. Nu aș fi avut cum să fac așa ceva, pentru că mă urmărea mereu și m-ar fi bătut și mai tare. Am avut însă înregistrări audio în care el mă amenința cu moartea, dar mi s-a spus că aceste probe nu pot fi admise în instanță. Pe vremea aia nu eram la fel de informată ca azi. Am plecat după patru ani de abuzuri, când am luat copilul și ne-am dus la mama.

Poliția nu s-a implicat deloc în acest caz, o singură dată - când a spart ușa la apartamentul în care stăteam - i s-a dat o singură sancțiune, o amendă. Eu am acasă cel puțin 4-5 înregistrări și plângeri și sesizări pe care le-am făcut, sunt declarații luate, l-au chemat și pe el, dar nu s-a întâmplat nimic. Asta era acum mult timp, dar nu știu sigur dacă azi s-a schimbat cu adevărat ceva.”

*Dacă te afli într-o situație de violență domestică sau știi pe cineva într-o astfel de situație, sună la numărul unic național, gratuit: 0800 500 333, pentru ajutor.