Istoria pe care n-o știai despre Ferentari îți arată de ce putea fi mai tare decât Floreasca

De Ferentari ai mai tot auzit și probabil lucruri nu prea bune. De cele mai multe ori, nu de la oameni care vorbesc din propria experiență, ci, cel mai des, din reportajele senzaționaliste ale televiziunilor. Imaginea negativă creată de presă are câteva idei mari și late: sărăcie, munți de gunoaie, populația romă e majoritară și asta e nașpa, drogurile sunt peste tot și e periculos să mergi acolo singur.

Dacă stai în alt oraș e poate de înțeles că preiei astfel de clișee pe nemestecate. Problema e, totuși, că nici măcar dacă locuiești în București nu prea ai habar dacă e o exagerare ori nu. Iar asta pentru că surprinzător de puțini am trecut vreodată pe acolo. Nu din vreun motiv anume, ci pentru că nu prea se întâmplă să te ducă vreo treabă în zonă. Astfel, știi de fapt foarte puține despre cartier. 

De asta am vorbit cu istoricul Răzvan Voinea și i-am propus să dăm o tură pe acolo și să-mi zică mai multe despre Ferentari. Nu doar că lucrează la un volum despre istoria cartierului, pe care-l va lansa cu alți colegi, dar omu’ a și locuit acolo.

Mereu am avut impresia că Ferentari ar fi un cartier destul de greu accesibil. Că, deși e foarte aproape de centru, lipsa infrastructurii sau legăturile proaste de transport îl fac un loc izolat. Am luat însă tramvaiul 7 de la Piața Unirii și nu cred c-am făcut mai mult de zece minute până acolo. Am coborât la ceea ce s-ar numi marginea Ferentariului, o combinație de noi complexuri rezidențiale și parcele goale. 

Acum 150 de ani asta era marginea Bucureștiului – zero locuințe, doar podgorii. Când au construit însă Gara Filaret, prima gară a orașului, au apărut împrejur fabricile și, ulterior, casele sărăcăcioase ale muncitorilor. Ca în restul orașului, timpul nu prea a fost bun cu patrimoniul industrial. Nici locul ăsta n-a scăpat de rechinii imobiliari care trag să mai dărâme câte o fabrică abandonată pentru alt viitor proiect. 

Pătrundem cu adevărat în cartierul Ferentari când intrăm pe Strada Veseliei, care dă în Calea Ferentari, bulevardul principal. Deși nu sunt sigur dacă și oamenii din zonă ar fi de acord. „Dacă-i întrebi pe oameni despre limitele Ferentariului și unde stau, toți o să-ți spună «ah, aici nu e Ferentari, eu stau de fapt în Rahova», din cauza imaginii negative. Au ajuns să asocieze cartierul doar cu Calea Ferentari și zona tip ghetou prezentată la TV”, îmi explică Răzvan. Acum peste o sută de ani, strada pe care e trasată Calea Ferentari era granița în sine a Bucureștiului. Dincolo de ea începea imediat comuna Șerban Vodă, lipită de oraș.

„Dacă te uiți pe parcelările de atunci, o să vezi cum zona bucureșteană era mai mai puțin densă, dar imediat cum te uitai dincolo de granița cu comuna Șerban Vodă, devenea mult mai aglomerat. Motivul era că taxele erau mai mari în capitală, așa că mulți alegeau să se mute dincolo ca să le evite.”

Pe atunci nu-i spunea nimeni Ferentari, ci Câmpul lui Bachus, de la strada Bachus, cea mai relevantă pe atunci, și pentru că în zonă era ditamai maidanul. Abia pe atunci a apărut denumirea străzii Ferentari, dar vor mai trece multe decenii până să devină numele cartierului.

Până atunci, Câmpul lui Bachus a rămas o mahala destul de întinsă. În interbelic a ajuns un cartier muncitoresc și un punct important al sindicalismului bucureștean. Tot pe-atunci a fost construit și stadionul Ministerului Muncii, unul din puținele pe atunci, unde s-ar fi întâlnit prima dată soții Ceaușescu. Stadionul e și acum în picioare și folosit de Rapid II. Am încercat să intrăm, dar am fost repede ușuiți de pază, care ne-a spus că se poate folosi numai contra cost.

De unde a venit numele de Ferentari — Ce se știe sigur e că denumirea vine din latinescul ferentarius, un tip de soldat din armata romană. Dă-i pe repede-înainte vreo două mii de ani și ajungi la România secolului nouășpe, care tocmai își redefinea identitatea și se întorcea la rădăcinile latine pentru asta. 

Așa se explică de ce Dimitrie Bolintineanu a scris în 1858 poezia „Ferentarul” despre luptele dintre armata lui Mihai Viteazul și turci. Poezie în care, ce să vezi, luptă și ferentari, exact ca-n armata romană. 

Asta e, desigur, o invenție a autorului, pentru că nu există nicio sursă istorică care să vorbească despre așa ceva. Nu că românii ar fi fost singurii care-și romanțau istoria pe atunci, apropo. Tot pe linia asta de recuperare a latinității am redenumit ulterior mai multe străzi din București: Nerva Traian, Romană, Sabinelor și, da, Ferentari. Dar asta n-a oprit propagarea a tot felul de mituri urbane – ba că aici și-ar fi stabilit tabăra soldații lui Mihai Viteazul, ba că Ioan Cuza le-ar fi dat aici pământuri unor veterani din Oltenia.

Puțini știu că Ferentari a fost unul din primele locuri în care noul regim a decis să lanseze proiectele de construcții. Dacă ai trecut vreodată prin zonă, n-ai cum să nu știi blocurile roșii de pe bulevard. Au început construcția aproape imediat după război, în 1946, și timp de câțiva ani au construit 600 de apartamente. Proiectul era unul pilot, încă nu aveau în minte o idee clară despre cum va arăta Bucureștiul socialist.

„În interbelic nu aveam așa-ziși arhitecți socialiști, nici arhitecți de stânga nu poți să spui că aveam prea mulți. Stilul aduce mai degrabă a funcționalism din anii ‘30-‘40.” Chiar și așa, nou construitul Cartier Muncitoresc Ferentari era la acel moment unul dintre cele mai moderne din Capitală. „Apartamentele erau rezervate pentru membrii importanți și foștii ilegaliști ai partidului comunist, iar cartierul era prezentat delegațiilor străine venite în vizită ca o mare realizare.” E bizar când te gândești că pe atunci Ferentari era una din zonele căutate ale Capitalei, în timp ce Floreasca era o mahala care se inunda întruna – cum s-au inversat de atunci rolurile.

După venirea lui Ceaușescu la putere a început perioada de extindere – scopul era construirea a cât mai multor blocuri. În numai câțiva ani, până în 1973, au fost construite 165 de blocuri de patru etaje, care au adus câteva mii de noi locuitori în carier. Spre deosebire de cele din cărămidă roșie, blocurile erau acum construite din materiale prefabricate, ceea ce accelera semnificativ ritmul de finalizare. Lucrurile s-au schimbat însă după cutremurul din 1977. Comuniștii aveau planuri mari pentru cartier.

După ani întregi de pregătire și documentare, au venit cu un plan detaliat urbanistic în care urmau să creeze un nou cartier mamut de blocuri. Planul prevedea ca acesta să se întindă de la Rahova până-n Berceni și să adune peste 250 000 de locuitori, cu școli, grădinițe, magazine și tot ce ar fi nevoie. Numele cartierului: Ferentari. Intenționau să facă și o linie de metrou ușor care să meargă pe direcția Militari – Rahova – Ferentari – Berceni, și să adauge și un mare parc în capăt. 

Doar o mică parte din aceste planuri a fost îndeplinită până la revoluția din ‘89. Toate astea veneau însă și cu un cost – demolarea caselor din zonă. „Termenul de sistematizare căpătase o conotație foarte negativă tocmai din cauza demolărilor. De aceea, printre primele măsuri care au fost luate după căderea regimului au fost abrogarea decretelor care priveau avortul, pedeapsa cu moartea și sistematizare. Faptul că a fost printre primele decrete abrogate ne ajută să înțelegem cât de rău era privită.”

După ce ideea sistematizării a fost abandonată cu totul, România a trecut în cealaltă extremă: „proprietatea mea, fac ce vreau cu ea”. „E probabil unul dintre motivele pentru care vedem haosul urbanistic de azi.”

Așadar, până-n 1989, cartierul Ferentari nu era privit deloc ca un cartier rău famat, așa cum se întâmplă acum. Mai degrabă, după 1946, devenise chiar un cartier „bine famat”, după cum glumește Răzvan. Ce l-a făcut să se schimbe atât de radical?

După 1989, odată cu haosul social și economic, am asistat și la haosul retrocedărilor. „Mulți dintre foștii proprietari și-au recuperat apartamentele și imobilele care le-au fost confiscate. Astfel, mulți dintre cei care locuiau în ele au trebuit să plece și să găsească destul de rapid locuințe noi.” Cea mai ieftină soluție era zona din jurul Livezilor, fiindcă nu erau încă terminate toate facilitățile esențiale din case și pe străzi. Și, cum se întâmplă de obicei cu minoritățile etnice supuse discriminării, pătura socială cea mai săracă au fost romii. „Dacă te uiți pe recensămintele anterioare, Ferentari avea o compoziție etnică cam la fel ca restul cartierelor.” Datele arată clar că schimbarea s-a produs din anii ‘90 încolo.

De la finalul anilor ‘90 și mai ales din anii 2000 a început și crearea unei imagini exagerat de negative despre Ferentari. După ce an de an vezi știri despre Ferentari prezentat drept un cartier cu munți permanenți de gunoaie și cu seringi pe jos, ți-l imaginezi deja ca un Bronx de București, cu dealeri, găști și o mare criminalitate. 

Nu e de mirare că atunci când mai mulți sociologi au creat o Hartă a Fricii, bucureștenii au identificat Ferentari drept una dintre cele mai periculoase zone. Statisticile indică exact opusul, că aici ar fi de fapt mult mai puține infracțiuni. Că asta e realitatea sau e o problemă de subraportare, nu pot să-ți zic.

Ce pot să-ți spun însă e impresia pe care mi-a făcut-o cartierul cât am mers de la un capăt la altul – banal, obișnuit, nu prea diferit de restul Bucureștiului. „Așa era și acum peste 15 ani când am locuit aici”, adaugă Răzvan. „E adevărat, nu stau aici cei mai înstăriți bucureșteni, dar cât am locuit în zonă nu am avut vreodată vreo problemă.” Ceea ce, desigur, nu înseamnă că nu există probleme speciale aici, doar că prezentarea lor în media nu coincide mereu cu realitatea din teren.

Presa sau reprezentările populare ne influențează puternic cum vedem noi cartierele și zonele. Dar asta nu înseamnă că nu putem să le influențăm și noi ori, și mai bine, să mergem să vedem cu ochii noștri. Să cunoaștem locul și oamenii care stau acolo. Dacă un eveniment ca Zilele Caleido va reuși să contribuie la asta, rămâne de văzut, o să fie oricum un pas înainte.