Discuția cu mama mi-a dat peste cap ce credeam până la 23 ani despre online și prietenii

Mă întâlnesc destul de rar cu mama, dar când ne vedem la un ceai sunt câteva întrebări de bază care vin la pachet cu asta – ce-am mai făcut, dacă am cunoscut pe cineva, cum mai sunt prietenii de care am apucat să-i povestesc. 

Când mă întreabă de prieteni, îi răspund destul de instinctiv cine și-a luat licența, cine s-a despărțit sau că fostul meu și-a schimbat jobul. Abia când m-a întrebat de unde știu asta, mi-am dat seama că folosesc Instagram ca pe un înlocuitor pentru „ce ai mai făcut, ești bine?”.

Doar că, de multe ori, nici măcar nu trebuie să întreb asta. Pur și simplu, îmi dau seama. Cred că știi la ce mă refer – nu e greu să traduci ce se întâmplă în viețile oamenilor din social media din lucrurile pe care le postează.

Reacția mamei m-a făcut să văd cu adevărat diferența dintre generații. 

Dacă îi spun că mi-am dat seama că o prietenă s-a despărțit de gagică-su doar pentru că pune foarte multe story-uri cu ea sau pentru că văd pe Insta că iese aproape zilnic din casă, mă întreabă direct „Și ce legătură are?”.

Are. Nu-ți trebuie o formare în psihologie ca să observi că fetele postează mai mult când se despart de iubit, cei care au o perioadă proastă ori postează mult prea mult, ori își dezactivează profilul și thirst trap-urile sunt cel mai clar semn că cineva își caută partener. 

În același timp, îmi dau seama ce prietene de-ale mele stau pe Tinder în funcție de tipii care le dau like – pentru că sunt mereu cam aceiași pe care îi găsești pe aplicațiile de dating și uneori, vă mai uitați unul la altul la follow. 

Până la urmă, București mi se pare un sat – toată lumea știe ce face toată lumea, cel puțin cei care umblă prin aceleași cercuri și sunt de vârstă apropiată. Nu e nevoie să petreci mult timp pe social media sau să-ți pese prea tare, pur și simplu trebuie să fii acolo ca să afli cine e la party-ul ăla la care voiai să ajungi și tu.

Te-ntrebi la ce folosesc toate aceste informații despre niște necunoscuți? La nimic, în principiu, dar pe mine m-au ajutat să-mi găsesc două dintre cele mai importante prietenii.

La începutul pandemiei, mi-am dat seama că un tip pe care-l știam s-a despărțit de gagică-sa de atunci după ce i-am văzut mâna în story-ul alteia. Am făcut conexiunea fără să conteze prea mult pentru mine. În lunile următoare, story-urile cu el de la cealaltă tipă au continuat să apară, ca ulterior, când s-a terminat carantina, să-l văd înapoi cu fosta, tot pe Instagram.

Nu știu de ce am simțit nevoia să vorbesc despre chestia asta, pentru că niciunul din acest triunghi amoros nu mi-era apropiat. Dar știam despre „gagica de pandemie” că are o dificultate în a-și forma relații mai de lungă durată – tot de pe Instagram. Și exact așa am citit toată situația, de parcă tipul a luat-o ca pe o relație „de carantină”. 

I-am scris tipei, cu care nu schimbasem nici două vorbe până atunci, un mesaj de genul „îmi pare rău dacă te-ai simțit folosită, scuze dacă mă bag în viața ta, voiam să văd dacă ești bine”. M-a întrebat dacă locuiesc în cartierul în care chiar locuiam, tot ceva ce știa și ea din plimbările mele nocturne de pe story. Aparent, stătea la câteva străzi de mine. 

Probabil că dacă mesajul meu sau întrebarea ei despre unde stau ar fi venit de la o persoană cu care nu aveam nicio tangență, ar fi părut dubios. Dar aveam zeci de următori de urmăritori comuni și știam că mergem cam în același gen de locuri, așa că am ieșit la o vorbă în cartier și asta ne-am apropiat.

Practic, am ajuns să ne împrietenim doar pentru că am făcut asocieri una despre alta bazate pe aparițiile din online.

Nu a fost singura prietenie apropiată pe care mi-am format-o urmărind obiceiurile oamenilor de social media. De data asta, e vorba despre o tipă pe care o vedeam destul de des la party-uri – ea mă vedea pe mine, știam una despre alta că existăm, dar nu vorbeam. O dată la câteva luni, avea tendința să își dezactiveze Instagramul pentru o săptămână, două. Maximum o lună. 

Pentru că-i știam pattern-ul, când mai auzeam câte ceva despre ea mă întrebam ce-o mai face și intram să-i văd profilul. La un moment dat, m-am prins că deja îl are dezactivat de mai bine de două luni. Nu m-am gândit foarte mult înainte să-i scriu unei prietene comune să văd dacă știe ceva de ea sau dacă a pățit ceva. Cred că i-a transmis asta, pentru că la câteva zile după mi-a dat un mesaj pe Whatsapp. Așa am început să vorbim și acum e probabil singura persoană din viața mea față de care n-am niciun filtru. 

Avusesem dreptate – era într-o perioadă destul de proastă, așa că a apreciat că mi-a păsat suficient încât să întreb, chiar dacă n-aveam nicio relație și nicio datorie față de ea. Se pare că pe atunci, nici prietenii apropiați n-o prea căutaseră după ce a luat-o off grid.

Ca să revin la mama, ei sau altcuiva care n-are treabă cu social media i s-ar părea ciudat că cineva face 1+1 bazându-se pe ce postează o persoană cu care n-are nicio legătură reală – sau chiar și dacă ai avea. 

Mă întreabă des cum de am timp să fiu atentă la lucrurile astea. Nu am, pentru că lucrez mai mult de opt ore pe zi și mai fac și un master. În timpii morți, însă, deschid Instagram. Observațiile mele se nasc din experiența acumulată în toți anii de când sunt pe social media, la care se adaugă ce știu despre viețile persoanelor pe care le urmăresc.

Există această tendință generală de a demoniza social media pentru că toți ne postăm doar „viața ideală” sau highlight-urile din viața noastră, mai degrabă decât realitatea. Deși nu neg că e normal să faci o selecție doar cu ce vrei să arăți, aș zice că asta se întâmplă și offline – dacă sunt deprimată, cu siguranță nu o să ies în ziua respectivă cu o persoană căreia nu sunt dispusă să îi admit asta sau să-i spun upfront ce se întâmplă cu mine.

Se presupune că această discrepanță între realitate și social media ne distanțează unii de alții. Ce cred eu e că poate să ne și apropie. Indiferent cât de curatoriate sunt postările unei persoane, momente de „adevăr” transpar și prin bariera online.