M-am dat afară de pe social media timp de 72 de ore și oamenii tot n-au uitat că exist

Am 19 ani și am crescut pe internet. Știu oameni pe care i-am cunoscut întâi acolo, așa cum ei au vrut să se prezinte lumii. Sunt acolo și prietenii mei, îi văd la distracție sau în momentele de inspirație sau când au nevoie de un pic – sau poate chiar mai mult – suport emoțional. 

Profilul personal, oricât de superficial și filtrat ar fi, o carte informală de vizită. Ce alegi să publici sau să nu publici, transmite un mesaj. Și tăcerea este un mesaj. 

Sunt zeci și zeci de legături pe care le-am făcut în sute și sute de postări arhivate. Sunt pe Instagram, de la 12 ani, pe Facebook de la opt, pe TikTok de când avea alt nume. Pe fiecare dintre ele am și unii dintre prietenii mei. Ne urmărim din politețe sau plăcere și ne apreciem reciproc.

La o adică, aș putea spune că ne cunoaștem din postări, adică ne cam simțim starea.

Și atunci de ce aș ieși din mediul ăsta?

De curiozitate și nevoie și că am vârsta la care să-mi testez limitele ca să învăț ceva despre mine. Oho, și câte am învățat. Și, da, oamenii nu m-am uitat, mi-au scris să vadă ce fac, dacă-s bine. Eram bine, țineam post negru de social media.

Okay, pot să zic că nu-mi pasă de like-uri sau inimioare, dar dacă cifra nu se ridică la nivelul așteptărilor, regret poza. Nu postez ca să impresionez pe cineva, dar mă aștept ca asta să se întâmple. 

Am vorbit despre asta chiar în prima mea zi a internshipului la VICE. Nu întâmplător, a doua zi am primit provocarea de a-mi șterge aplicațiile rețelelor sociale pentru 72 de ore. Mă rog, nu pe toate, ci cele care îmi afectează grav timpul mediu zilnic petrecut pe telefon. Oare cu ce o să umplu tot timpul ăla liber?

Ora 10 – Am acceptat să șterg Instagram, Facebook și TikTok timp de 72 de ore, de joi până sâmbătă. Cât de greu poate fi? Am auzit povești de groază despre asta, de la părinți și bunici, dar sigur n-are cum să fie sfârșitul lumii. Sau e sfârșitul unei lumi? Nu, e mai degrabă o pauză.

Ora 14 – Dacă tot nu am cum s-o postez sau s-o trimit cuiva, nu mai are rost să fac poza casual în oglinda din lift. Sunt sute de oameni de pe Instagram care nu știu printr-un story efemer ce bine pică lumina artificială pe mine acum.

Ora 16 – Am dezvoltat reflexul de a duce mâna spre telefon de fiecare dată când simt cum se apropie o situație incomodă. Când vreau să evit contactul vizual, o discuție scurtă sau propriile idei, duc mâna la telefon. Chiar nu contează unde și spre ce glisez. Prefer să las impresia că aș fi ocupată și să nu-mi iau angajamentul unei interacțiuni sociale. Și, la o adică, sunt ocupată. Prietenii din online fac lucruri și eu tre’ să fiu sau nu de acord cu ei.

Ora 18 – Involuntar apăs pe locul unde au fost aplicațiile astea. Ce ți-e și cu muscle memory. Deschid galeria foto când privirea nu întâlnește cerculețele colorate de pe Story. Oare-n galeria asta foto se găsește și gaura neagră a pozelor perfecte?

Sunt însă destul de sigură că am mesaje necitite și mă stresează când mă gândesc că prietenii ar putea crede că-i ignor. Sper că înțeleg c-o fac cu un scop nobil, pentru mine. Altfel nu-mi permit să fac ghosting decât dacă și-o merită. În același timp, simt că pierd multe, că aș putea rata postări relevant de irelevante. Oamenii vor face greșeli pe net și eu n-o să fiu acolo să le văd!

Ora 20 – Nu mi se pare atât de plictisitor precum credeam că va fi. Seara am învățat pentru examene. Nu am reușit prea mult să simt lipsa. Când am luat pauze, am stat de vorbă cu colegii din cămin în loc să fac doomscrolling. Mă simt ca-ntr-o memă și-mi vine să zic: „Am vorbit cu ei și par oameni de treabă.”

Ora 23 – După o zi întreagă, telefonul meu încă are baterie. Bizară situație, nu? Nu mi se pare nimic greu până acum. Se complică treaba dacă te gândești la lucrurile pe care, teoretic, nu le poți face. Când știi că nu ai acces, tentația crește. Nu există cheat day și pentru digital detox? Să fie o aplicație unde poți da scroll, să nu uiți cum se face. În fine, azi nu am avut timp să-mi amintesc că nu pot intra pe rețelele sociale. 

Mă gândesc însă că ce ne neliniștește sunt limitele clare. Ne simțim atacați personal când ni se taie libertatea. Poate așa e și cu închisoarea. Nu e atât de rău, decât dacă conștientizezi că ești obligat să te supui ordinii fără să pleci, fără să ai de ales.

Ora 7 – Dimineața, când deschid telefonul plin de notificări, mă simt de parcă aș deschide Cutia Pandorei. Azi nu e cazul – în bara de notificări apar doar alarma amânată și mailul – cu spamuri. Oare m-aș putea împrieteni cu cineva din celălalt colț al lumii să-l întreb cum e să lucreze la call centerul de spam? Oare el și ai lui au glume specifice? 

Ora 9 – Un coleg de facultate mă întreabă: „Încerci cumva să faci o schimbare în viața ta? Am observat că ți-ai schimbat imaginea de fundal a telefonului.” Oh, și ce schimbare! La o adică, pentru generația mea poate fi un mod bun de-a te face remarcat: să anunți că ieși de pe conturile sociale – și chiar s-o faci. Asta e cu adevărat surpriza.

Ora 11 – Am ieșit de la ultimul examen din sesiunea asta. M-am relaxat și simțeam că merit să „mă deconectez”. Aici am început cu adevărat să simt lipsa dopaminei instante și-a oamenilor pe care-i mai urmăresc cu ceva drag online. Din entuziasm, aproape uitasem de ce am început toată provocarea.

Mi se părea stupidă încercarea de a-mi demonstra că sunt în stare să mă țin de cuvânt fiind vorba de ceva atât de simplu. În teorie, știam că pot, mai rămânea doar un detaliu – partea practică. Sper că oamenii care mă știu de pe rețele sociale au gânduri bune către mine. Sper că-mi sunt alături în demersul ăsta despre care n-au habar.

Ora 13 – În general, am multă energie, așa că poate ar fi just s-o investesc în altceva decât dilema „care poză-i mai postabilă?” Dar pozele există cu adevărat, dacă nu-s într-un story care dispare în 24 de ore?

Am dat însă și de prima problemă – am avut nevoie de o parolă, doar că o aveam salvată într-o conversație pe Messenger. 

Aici am simțit cu adevărat că am început să folosesc aceste platforme ca pe o extensie a creierului meu – marele avantaj e că sunt o parte din mine pe care o pot lăsa jos când devine grea. Mă îngrozește să știu că nu dețin controlul și am atâta încredere în aceste medii. Nu am putut să-mi amintesc acea parolă și asta mă frustra.

Ora 15 – Mi-am dat seama că plătesc lunar pentru SMS-uri și apeluri din opțiunea internet, pe care nu le folosesc niciodată. Ar fi trebuit să știu asta de ceva timp.

Ora 19 – Aparent, am timp. 24 de ore înseamnă suficient și pentru alte activități.

Ora 20 – Am ieșit în oraș și am lăsat telefonul acasă. Ulterior, am regretat asta, pentru că nu aveam cum să iau un Bolt sau Uber. Am rugat un străin să mă ajute. Oamenii IRL par chiar de treabă, îți recomand să vorbești cu ei – dacă ai nevoie. Sau dacă ei au nevoie.

Ora 9 – Aveau dreptate oamenii de știință, dormi mai bine dacă eviți lumina albastră a ecranului înainte de culcare. Sau dacă nu stai cu ochii în el până la 2 dimineața. 

Ora 12 – Am în continuare reflexul de a încerca să intru în app-urile de social media când mă trezesc, mănânc, după ce încui ușa sau în drum spre stația de autobuz.

Ora 15 – Timpul petrecut pe telefon a scăzut semnificativ. De la șapte ore în medie la doar două. Am încercat să feresc telefonul din câmpul meu vizual când lucrez și funcționează mai bine decât mă așteptam. Dacă am chef, îl las la câțiva metri distanță.

Ora 17 – E ziua cea mai nasoală din „sevrajul” ăsta. Am timp să mă plictisesc. Mi se tot întâmplă să-mi amintesc de informații random de care aș avea nevoie și pe care pot să le găsesc doar pe platformele de social media. 

Ora 20 – Mi-am reinstalat Instagram. Da, ratasem niște mesaje și postări, dar nimic pe cât de important aveam impresia că e. De fapt, n-am ratat nimic, iar după zece minute în care m-am pus la curent cu tot, m-am plictisit iar.

Experimentul ăsta n-a fost nici primul și cu siguranță nu va fi ultimul meu detox de social media. Chiar dacă nu cred sută la sută în conceptul de liber arbitru, nu-mi place când îmi dau seama că pierd controlul propriei persoane și nici nu vreau să-mi trăiesc viața mai mult printr-un ecran. 

Până la urmă, există studii care arată că dacă-ți iei chiar și o săptămână pauză de la social media, efectele asupra sănătății mintale sunt vizibile. De la Tom Holland la Selena Gomez, tot mai multe vedete au decis să ia pauză de la Instagram sau Twitter, după ce au spus că le stimulează prea mult. Mă rog, pe ei îi pot bănui și de alte motive.

În fine, alții au decis să le părăsească pentru totdeauna și să nu se mai laude cu asta de parcă e mare șmecherie. Concluzia poți s-o tragi singur.

Pentru mine, provocarea a fost mai puțin despre platformele în sine și mai mult ca să-mi demonstrez propria motivație, răbdare și disciplină. Din punctul ăsta de vedere, a fost ca un duș rece. 

Cu toate astea, îmi dau seama că n-aș vrea să mă privez de social media pentru o perioadă mai lungă. Okay, poate nu sunt un instrument vital, dar acum e mai important ca oricând să exiști online. Certificatul de naștere și diploma de bac ajută în viață, dar parcă nu-i de ajuns. Ce vrei, să devii un sihastru al secolului 21?

Mai schimbi o vorbă cu cineva, mai vezi ceva frumos, poate chiar te inspiri pentru locuri de ieșit și investit tot timpul ăla pe care-l câștigi când pui un pic de pauză la social media.