Cum arată lumea interlopă românească în serialele de mare audiență

E greu să construiești un interlop bun. Uită-te la Martin Scorsese, face asta de zeci de ani și doar bătrânețea ce-l mai ține pe loc, că nu pare să-și fi definitivat procesul. În orice caz, el și Francis Ford Coppola prin Nașul ce-au mai reușit să facă din lumea interlopă una bună de pus în studiourile de filme. Altfel, pe la noi, atât poate fi spus: s-a încercat cu înverșunare.

Droguri, proxenetism, golăneală și „săgeți" – elementele pe care le vezi, auzi de ele și, cumva, te împaci cu ideea că există foarte multe clanuri mafiote în România. Bine, poate nu la nivelul ăla din Italia sau din Rusia, dar destul cât să fie subiecte de filme și seriale. 

În România, filmele și serialele despre mafioți au început să prindă avânt de-abia după comunism. Normal, nu puteai pe vremea lui Ceaușescu să insinuezi că există clanuri sau grupări care acționează în ilegalitate. Au fost niște reprezentări în filme ca Nea Mărin Miliardar sau Brigada Diverse, dar acolo cel mult aveau scop propagandistic să-ți arate că-s vai morții lor și Miliția e călare pe ei.

Deocamdată nu există niciun film care să rivalizeze cu Nașul sau Scarface, în caz c-aveai speranțe acolo, dar poate suntem mai aproape de Cu nașu' la psihiatru. Cine știe, poate-i un material aici pentru un al doilea volum cu Nuțu Cămătaru. În orice caz, au fost portretizări în seriale – Umbre, Băieți buni, Clanul mai nou – și filme ca Poveste de cartier, unde Florin Călinescu măcar arată ca un mafiot est-european.

Cât aștepți la un Clanul Soprano românesc, am zis să trec prin cele care s-au remarcat în ultimii ani ca să vezi cu ce te-ai alege din ele dac-ai vrea să imiți interlopi locali.

Lumea interlopă din Umbre pare destul de apropiată de realitate – sau poate că personajele par mai oameni decât niște random actori generați de algoritmi. Ajută și modul în care e filmat și structurat serialul în primul sezon când parcă te-ai uita mai cu atenție la taximetristul de lângă tine.

Toată acțiunea din primul sezon e concentrată asupra Căpitanului care e, pe scurt, șeful cămătar, iar Relu și ceilalți sunt racheții care se ocupă de recuperat banii. Chiar dacă e capul grupării, sunt rare momentele în care acesta a demonstrat de ce merită să fie în poziția aia, spre deosebire de Toma, liderul grupării mafiote din Constanța. Toma are școală, e atent în mișcări și în vorbe, chestii pe care nu le pot zice și despre Căpitan. Iar Toma are vorbele astea de aur: „Dacă știi cauza, de ce te miră efectele?”

Pe lângă cămătărie și trafic de droguri, la pachet cu case conspirative, mai e ceva proxenetism și treaba pare în linie cu ce-ai mai văzut la TV. Mă rog, asta în primul sezon. Din al doilea o dă-n manele de Hollywood, iar Relu pare că și-a descoperit un alter ego în care sunt doi lupi: un detectiv super specializat în luat urma și un bătăuș care-a dat treningu’ negru pe blugi și geacă de piele. Mașinile care explodează și urmăririle sunt ce trebuie, că n-am avut de-astea când eram mici. 

Mă rog, se cam rupe filmul – pardon de expresie – când Relu îl omoară pe Toma și-n mai puțin de o oră face casa lună, îngroapă și cadavrul și-și vede de-ale lui. În fine, convenție cinematografică în care timpul se diluează – sau dilată, cine știe.

Ăsta-i fresh, scos în 2022 de Pro TV. E noua nebunie de la TV, așa că-i cam cum te aștepți: din cauză că trebuie difuzat pe cablu, serialul are câteva momente în care acțiunea și limbajul mai ales sunt atât de trase de păr, încât îți iei mare cringe. Bine, poate am și eu așteptări prea mari, dar am considerat serialul ăsta ca pe o continuare a lui Relu din Umbre. My bad, I know. 

În schimb, piesa de rezistență a serialului este Tătuțu, un mafiot bătrân care pare că știe cum se învârte treaba și știe ce trebuie să scoată pe gură și gând. Chiar dacă inițial îți pare un alt bătrân senil, un Nea Puiu din Umbre, dacă vrei, reușește să te țină prins în serial și chiar te face să uiți de limbajul ăla puțin forțat pe care-l tot auzi.

Spre deosebire de alte seriale pe care le-am văzut, Clanul are calitatea de a prezenta viața interlopă așa cum e, fără explozii, urmăriri de mașini ca la Hollywood sau hale de droguri de zici că te uiți la Narcos. Oricum, cel mai bun și simplul motiv pentru care-l consider un serial destul de bun, chiar dacă e la TV, e prezența copiilor răpiți și puși să cerșească, o chestie pe care n-am reușit să o văd și la alte producții de la noi – mă rog, de la Filantropica încoa’. 

Acum, dacă e să mă întrebi pe mine, mai e și șmecheria aia tipic românească și limbajul de cartier cenzurat care-i dă ceva veridicitate. Dacă e să compar viața interlopă din Clanul cu un alt serial, aș zice că Băieți buni e cel mai bun exemplu ca să-ți faci o idee. 

Serialul Băieți buni începe promițător. Îți arată o mahala din București, o zonă vai morții ei, așa cum ți-ai imaginat mereu România anilor 2000. Pe lângă asta, ai și o vilă din celălalt capăt al orașului, unde cei mai influenți interlopi din zonă dau o petrecere. Normal, toată paranghelia e stricată de clasicii party crashers – mascații. Bine, nu te gândi că la petrecerea de acolo sunt clasicii mafioți demni de Sicilia sau din Rusia. Oricum, întreaga intervenție a jandarmilor e centrată pe găsirea unui singur om. 

În mahalaua de la început Nelu Ion este cel pe care-l caută mascații. Motivul? A omorât un tipograf, a furat o servietă și a incendiat tipografia. Aici mi-a plăcut un singur lucru. Chiar dacă astfel de evenimente nu au loc mereu în realitate, incendiul și suișul și coborâșul acțiunii te face să crezi că astfel de lucruri au loc destul de des și că, de fapt, în spatele fiecărui foc dat intenționat dispare o valiză cu bani, ba niște documente foarte importante, ba se fură obiecte de valoare.

O altă chestie care l-a făcut românesc a fost arestarea unui polițist sub acoperire. După ce mascații au intrat peste mafioți, au arestat tânărul polițist Boboc, care a trebuit să îndure o noapte de chin alături de inspectorul Bălan, pentru că nu voia să-l creadă că, de fapt, ăsta-i colegul lui și nu au arestat pe cine trebuie. 

Zici că te uiți la știrile alea în care un polițist de la rutieră s-a luat la bătaie cu unul de la frontieră, deoarece cel din urmă a fost prins băut la volan.

Oricum, pe lângă toată nebunia cu poliția care prinde poliția și mafioți care dau petreceri de-i știe tot cartierul, serialul e unul decent. BUG Mafia dă coloana sonoră, iar Ștefan Bănică în rolul interlopului Ciupanezu – nici nu vreau să mă pornesc. Mi-a adus însă aminte de Diego Luna care interpretează rolul lui Miguel Ángel Félix Gallardo în Narcos: Mexico, adică genul bullied în adolescență care se bagă-n combinația aia cu anturajul și devine șef de clan mafiot că altcineva nu mai era. În fine, îl prefer pe Călinescu în Poveste de cartier. 

Bani negri e printre cele mai românești seriale pe care le poți vedea, unde mai pui că totul se învârte în jurul ideii că cineva, undeva, a auzit despre un jaf pe care doi băieți muncitori, mediu săraci și super non-interlopi doresc să-l organizeze. Serialul e unul de canapea, pe care să-l vezi într-un weekend și care nu e un Shutter Island sau altă producție de trebuie să investești două sute la sută din tine că să înțelegi mai bine despre ce e vorba. Ba chiar îl poți vedea când ești pe pilot automat și doar ai nevoie de niște zgomot de fond pentru chipsuri.

Așa, să revin la serial și la viața mafiotă din el – nu există. Nu e nicio organizație interlopă care se află în spatele acțiunii, ci doi semaforiști care sunt într-un cadru pur românesc – în bar – și discută despre cum ar putea manipula traficul ca să jefuiască banca din oraș.

Oricum, miniseria asta a reușit să surprindă cel mai bine polițiștii din România. Aici n-avem nicio treabă cu clișeicele momente din seriale sau filme în care polițiștii sunt precum gorilele și nu au habar nici să meargă pe două picioare, trecem și peste extrema cealaltă, unde polițiștii sunt zei, nu ratează niciun infractor, au ochi în fiecare intersecție și, ca bonus, gândesc de parcă au luat drogul speed–lsd–ketamină–de-mers-mintea. Aici avem polițiști buni, pămpălăi, mediocri. E perfect. 

Bine, treci cu vederea clișeele americane și momentele în care personajele par că sunt din lumi total diferite, de parcă ar fi un puști de 15 ani și un om la 60. Între cei doi sunt zece ani diferență, dar fiecare pare că vine dintr-o altă lume și, cumva, au câteva chestii în comun prin simplul fapt că sunt semaforiști și obișnuiesc să bea la același bar – și sunt mediu săraci cu ochii pe dat lovitura. 

Dacă vrei să-l vezi, dă-i bătaie. Nu-ți ridica speranțele, că n-ai unde. Interlopul din serial e maxim un băiat care la un moment dat s-a uitat urât pe cineva și de-atunci și-a făcut renume. Sau, cel mai probabil, lua pachețelul altora la grădiniță și ăia de pe lângă el i-au rămas alături că n-au știut mai bine.