Povestea celui mai mare jaf din istoria României comuniste e mai tare decât Casa de Papel

Casa de Papel mai are un sezon și e gata. Inițial a fost un serial realizat de televiziunea spaniolă Antena 3 și difuzat în 2017. Netflix a cumpărat drepturile de difuzare și l-a transformat într-o nebunie globală. Și-a mers atât de bine, încât compania a mai turnat o bucată. Doar că prima e mult mai spectaculoasă fie și dintr-un singur punct de vedere: hoții care intră în bancă nu vor să fure bani, ci miza e să-și tipărească bani. Asta i-a făcut și simpatici pe protagoniști și lumii i-a dat încă un serial despre jafuri, dar cu un twist. Acum să vezi că și România a avut un fel de Casa de Papel, dar cu mai mulți comuniști, haos și absurd.

Ideea din Casa de Papel, evident, nu-i nouă. Tipi mascați care pun la cale un plan măreț pentru a jefui o bancă am tot văzut de la Bonnie și Clyde încoace – există și pe Netflix un film inspirat de acest cuplu, denumit The Highwaymen. Și așa ajung la România pe finalul anilor ‘50, când comunismul se instalase destul de bine în țară. De atunci a intrat în istorie un jaf demn de scenariu de film.

În dimineața zilei de 28 iulie 1959, cinci persoane înarmate au jefuit o mașină a Băncii Naționale Române care transporta bani pentru plata salariilor muncitorilor. Mașina pleacase de la sediul central și s-a oprit în fața unei filiale din Calea Giulești. Acolo, cinci persoane înarmate i-au amenințat pe șofer și pasagerul mașinii. Cei doi au crezut inițial că este o farsă. Un astfel de jaf n-a mai existat până atunci. Au văzut însă că armele sunt cât se poate de reale, așa că le-au predat atacatorilor întregul transport. Cei cinci s-au făcut nevăzuți într-un getax (varianta proletară a taxiului) marca Moskvici și au lăsat în urma lor un prejudiciu imens. 

Prada era de 1 680 000 lei, echivalentul a două mii de salarii pe vremea aceea (un pic peste zece milioane de lei în prezent; și dacă vrei în euro, asta ar însemna un pic peste două milioane la cursul de-acum). Suma era una colosală, dar mai important de atât e că sistemul comunist încasase o lovitură: cineva a îndrăznit să pună la îndoială ordinea socială impusă de partid.

Regimul a început o adevărată vânătoare în care au fost activați toți informatorii de care dispunea regimul și au ținut interogatorii maraton cu toți angajații băncii și cu posibilii suspecți. Bătaia și tehnicile de tortură au fost folosite din plin.

Tenismanul Ilie Năstase a declarat că tatăl său, pe atunci angajat al băncii, a fost și el interogat și bătut zdravăn de anchetatori în speranța că vor afla ceva detalii legate de jaf. Mai mult, casierul de bancă Gogan a fost bătut până la moarte în timpul interogatoriului. Fiica sa a mărturisit că familia a aflat abia la câteva luni mai târziu de moartea acestuia. 

Au fost organizate și razii ample, iar de pe lista suspecților n-au lipsit foști legionari și simpatizanți ai mișcărilor naționaliste. Toate restaurantele cu ștaif au fost filate în speranța că jefuitorii vor expune o parte din avuția căpătată peste noapte. Însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej – pe atunci secretar general al PCR, adică liderul țării – s-a implicat în anchetă și a cerut informări zilnice despre evoluția anchetei.

O parte din pradă a fost recuperată rapid, în apropierea Morii Ciurel. Anchetatorii au fost alertați de un pionier. Ulterior, mașina cu care cei cinci s-au făcut nevăzuți a fost găsită de anchetatori pe strada Doctor Teohari. În graba momentului au lăsat în urmă vreo 213 mii de lei.

La un moment dat, poate pentru că și-au dat seama că urmăresc o pistă falsă, anchetatorii au început să investigheze foști angajați ai Ministerului de Interne. În paralel, bătăile aplicate la interogatorii și-au făcut efectul și unul dintre cei interogați l-a recunoscut într-o poză pe Igor Sevianu. A fost dispusă supravegherea casei lui Sevianu și verificarea anturajului acestuia.

Astfel, au ajuns după o vreme la Alexandru Ioanid, fost șef al serviciul de criminalistică al Miliției și, mai important, cumnat al Ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Acesta a fost mutat în anul în care a avut loc jaful la Ministerul Comerțului, ceea a ce a reprezentat un pas în spate uriaș în carieră. Fratele acestuia Paul Ioanid, de asemenea membru de partid și un intelectual de marcă, era șeful catedrei de studii aviatice de la Academia Militară. Studiase în Rusia cu Oleg Antonov și Andrei Tupolev și chiar participase la programul spațial al Rusiei ca reprezentant al României. Ceilalți jefuitori erau persoane la fel de instruite care nu ar fi fost în mod normal bănuite de astfel de acțiuni. 

Igor Sevianu era inginer de aviație care participase activ la misiuni de sabotaj aviatic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost unul dintre participanții la luptele de stradă din august 1944 care au condus la retragerea germanilor din București, acțiune care, până la un punct, l-a propulsat în Ministerul de Interne.

Monica Sevianu, soția lui Igor, a fost și ea părtașă la jaf. A fost, de altfel, și singura femeie din grup. Monica se întorsese din Israel, unde locuise vreme de trei ani. Până la momentul jafului, Monica era om de radio și nimic nu ar fi indicat-o ca posibil răufăcător. Celelalte persoane care au participat la lovitură erau Sașa Mușat, profesor universitar de istorie, și Haralambie Odobeanu, cel care nu luase parte la jaful propriu-zis, dar era membru al grupării și fusese rând pe rând ofițer MAI, redactor al ziarului Scînteia și decan al Facultatea de Ziaristică de la „Ştefan Gheorghiu”.

Odată aflată identitatea celor care au pus în aplicare un jaf cum numai peste Ocean se mai făceau, au urmat interogatorii interminabile. Cei șase au recunoscut, forțați de tortură, faptele din 28 iulie. Căutarea și interogatoriile care au dus la mărturisiri au durat patru luni, iar abia pe 23 noiembrie 1959 cazul a fost judecat, cu ușile închise.

Până la finalizarea tuturor lucrurilor, anchetatorii au avut o idee inedită: și-au dorit să realizeze o reconstituire filmată a evenimentului, care să se transforme într-o creație cinematografică. În viziunea comuniștilor, cei mai buni actori care să-i portretizeze pe jefuitori erau chiar cei șase anchetați. 

Probabil seduși de anchetatori cu promisiunea unor pedepse mai blânde, cei șase au acceptat să reconstituie pas cu pas jaful din 28 iulie 1959. Odată filmată reconstituirea jafului, cei șase au fost trimiși în judecată, într-un proces care a fost tipic anilor ‘50. Protagoniștii au recunoscut fără obiecții acuzațiile. Procesul avea să fie parte din filmul realizat. Sentința a fost anunțată pe 22 noiembrie 1959 și a presupus condamnarea celor cinci bărbați la moarte. Monica Sevianu, mamă a doi copii, a primit închisoare pe viață. Așadar, iluziile celor șase că propriul rol în filmul comunist le va aduce o pedeapsă mai blândă s-au dovedit nefondate. 

Filmul Reconstituirea era menit să servească unei campanii antisemite violente şi să mobilizeze vigilenţa populară împotriva aşa numiţilor „duşmani ai poporului”. Doar că, în cazul de faţă, unii dintre „duşmanii poporului” au făcut parte din aparatul de partid. Despre Sașa Mușat – pe numele real Abrașa Glanzstein – s-au țesut cele mai multe povești. Edgar Reichmann a publicat, în 1962 la Paris, romanul „Denunțătorul” și acolo Sașa era spion comunist infiltrat, după război, în cercurile de stânga din Franța. Romanul era însă o scriere de ficțiune. 

În 2016, Vladimir Tismăneanu a publicat un articol despre jaf. În el zice următoarele: „În memoriile sale, doctorul Gheorghe Bră­tescu, ginerele Anei Pauker, sugera că ro­lul-cheie în întreaga poveste (story) l-ar fi jucat Alexandru Mușat. Acesta a fost, în mod cert, agent al Securității, în această calitate a «defectat» în Franța, unde s-a infiltrat în cercurile exilului românesc. A re­venit în țară, a ajuns prodecan și se­cre­tar de partid la Facultatea de Istorie a Universității din București, de unde a fost scos în urma conflictului cu pro­fe­so­rul Andrei Oțetea. Ca istoric era nul, dar, se pare, era de o inteligență scăpărătoare. Dar, cum îmi scria Sanda Kaufman: «Ipo­teza Mușat are probleme (dacă n-ar avea, mie nu mi-ar păsa – eu vreau să știu adevărul și cred că asta rămâne greu). Deci ipoteza asta e mai mult bună pentru filme [...] și pentru povestea romantică a unui protest sinucigaș care știm că nu a fost cazul».”

În orice caz, cei cinci bărbați au fost executați prin împușcare, iar Monica Sevianu a fost trimisă la închisoare, unde a executat cinci ani și-a fost eliberată printr-un decret de grațiere în 1964. Ulterior, în 1970, a emigrat în Israel unde a și murit în 1977. Filmul nu a fost niciodată public, ci a rulat doar în locații în care aveau acces membrii nomenclaturii.

În urma acestui jaf spectaculos, și fără precedent până la acea dată a rămas, totuși, o întrebare imensă și fără un răspuns clar. De ce ar fi furat cineva o sumă de bani atât de mare fără să o poată folosi? 

Practic, orice achiziție majoră ar fi atras atenția autorităților, iar plaja de produse care puteau fi achiziționate în anii ‘50 era foarte restrânsă. Aici una din teoriile care încearcă să lămurească mobilul jafului indică o motivație sionistă care i-a făcut pe cei șase să acționeze astfel. Ceea ce e cert este că toți șase erau evrei, și aveau puternice legături cu comunitatea evreiască din România. Cei șase au susținut chiar în timpul procesului că au furat banii tocmai pentru a ajuta comunitatea evreiască din România. 

Ceea ce duce la altă întrebare: de ce avea nevoie comunitatea evreiască de ajutor financiar? Ei bine, pentru că regimul comunist nu mai permitea plecarea acestor cetățeni către statul Israel, confruntându-se anterior cu o cerere uriașă de cereri de părăsire a țării din partea cetățenilor evrei. Ipoteza e că cei șase ar fi dorit să folosească suma pentru a achiziționa bijuterii care să fie folosite pentru a înlesni călătoria evreilor care doreau să plece în ciuda restricțiilor de emigrare. De asemenea, bijuteriile erau modalitatea de plată pe care jefuitorii o puteau folosi în afara țării, dacă presupui că și ei ar fi dorit să plece. La acea dată leul nu putea fi folosit ca monedă de schimb în Occident.

Jaful în sine dezvăluie frământări sociale mult mai profunde și ilustrează perfect România la finele anilor ‘50. Parte din cei șase au fost ilegaliști, adică simpatizanți ai doctrinei comuniste încă din perioada în care aceasta era interzisă în România. Acțiunile lor, în timp, îi arată mai degrabă ca niște oportuniști ai regimului aflat la putere. Totodată, cei șase aveau cariere de succes până când regimul Gheorghiu-Dej a început o politică de retrogradare a evreilor în ceea ce privește funcțiile și influența în stat. Începută mult mai devreme, chiar cu Ana Pauker, această politică se vedea tot mai pregnant în societate, iar comunitatea evreiască se vedea în situația în care pierdea din influență și fără posibilitatea de a părăsi țara.

Persecutați de legionari și cu o perspectivă teribilă a fascismului nazist, mulți evrei erau simpatizanți ai comunismului, dar, într-un final, s-au văzut oarecum trădați și de aceștia. Cei șase erau evrei, intelectuali și oameni care își pierduseră din influență și statut. Astfel, este foarte probabil ca acțiunea lor să fi fost una de frondă la adresa regimului de care se simțeau nedreptățiți. Vâlva pe care jaful a produs-o la nivelul conducerii țării rezidă și în faptul că, numai cu un an în urmă, ultimele trupe sovietice părăsiseră țara, iar Gheorghiu-Dej trebuia să dea un semnal ferm că poate gestiona pe cont propriu statul.

Deși nu este singular, jaful din 1959 a rămas unic prin componența celor care l-au executat: oameni cu o pregătire mult peste medie, cu un anumit statut social, și prin mobilul acțiunii, unul ideologic mai mult decât unul pecuniar.

Există teorii conform cărora jaful nici măcar nu a existat, ci ar fi fost regizat de nomenclatură tocmai pentru a da un exemplu celor care încearcă acțiuni asemănătoare. Ulterior turnării peliculei, cei șase ar fi fost trimiși în afara țării ca agenți de informații. Această variantă este extrem de puțin plauzibilă, dar până la urmă sunt oameni care încă mai cred că Pământul este plat, așa că, iată, există și un astfel de final alternativ.

Se impune o recapitulare: mașina băncii a fost jefuită, banii au fost furați. Autorii au fost prinși și puși să reconstituie treaba. Ei au fost actori în ceea ce avea să devină un film despre jaf – îl poți vedea pe YouTube. În 2001, Irene Lusztig lansează filmul Reconstituirea. Are și un subtitlu deosebit: „Un film românesc cu gangsteri”. Ziceam mai sus că Monica nu a fost ucisă, ci trimisă la închisoare. Ei bine, Irene e nepoata ei.

Trei ani mai târziu de la lansarea acelui documentar, Alexandru Solomon lansează unul pe același subiect. I-a zis Marele jaf comunist și îl poți vedea pe Netflix. Acesta aduce laolaltă martori ai evenimentului, anchetatorii și chiar o parte dintre urmașii jefuitorilor în încercarea de a reda și explica acțiunea din 1959. Zece ani mai târziu, Nae Caranfil lansează și el un film: Closer to the Moon. Ideea pornește tot de-acolo, dar e ficțiune.

Aceasta a fost povestea jafului comunist care a inspirat, iată, de-a lungul a jumătate de secol diverse filme și a dat naștere unor ipoteze mai mult sau mai puțin veridice. Și e posibil ca lucrurile să nu se oprească aici, așa că dacă apare vreun serial cu acest subiect în viitor măcar să știi că ceva resurse există pentru a rivaliza cu Casa de Papel.