Am dat Marea Britanie pe o vacanță-n România și nu știu cum o să mai trăiesc fără mâncarea d-aici

Cum planifici o vacanță când Europa și lumea sunt date peste cap de-o pandemie? Cu grijă ar fi primul gând pe care să-l ai. Eu am profitat de perioadă ca să las Marea Britanie pentru zece zile în România — în care am cheltuit cam șase sute de lire (aproape 3 500 de lei) cu tot cu cazare, un tatuaj, ieșiri în oraș și bilete de avion.

Am pașaport de vaccinare și cel puțin din punctul ăsta din vedere am presupus că nu voi avea probleme la graniță sau că nu va trebui să petrec tot concediul închis în casă din cauza carantinării. Am spus mai sus de planificare cu grijă, dar în pandemie vacanța mai este planificată și cu griji. În fine, chestiuni logistice. Am venit în România la 25 de ani. Și am plecat cu un bagaj considerabil de impresii și experiențe. 

Recunosc însă că a fost destul de stresant la început. Aveam o oarecare reținere să călătoresc în afara țării, mai ales că n-am mai făcut asta de câțiva ani – și iată ce moment mi-am găsit, când sunt atât de multe restricții, diferite de la țară la țară, cu un risc mult mai mare al vacanțelor internaționale. Însă, odată ajuns la aeroport, am început să mă simt mai în siguranță.

Aeroportul e probabil singurul loc din Marea Britanie unde i-am văzut pe toți că-și poartă corespunzător masca. Când mi-am început eu călătoria către România, în vara lui 2021, Marea Britanie era pe lista roșie a României și la graniță a trebuit să prezint dovada vaccinării ca să scap de carantină. Ceva emoții am avut. Nu știam dacă îmi vor accepta certificatul de când cu Brexit, dar, spre surprinderea mea, nici nu s-au uitat foarte atent pe el. Am ajuns în România. 

Am venit pe modul vacanță și nici n-aș vrea să arăt cu degetul, dar o s-o zic ca să mi-o iau de pe suflet: oamenii conduc într-un mod ceva de speriat! Orice Uber în care m-am urcat în București depășea cu mult viteza legală — un șofer cu mașina lovită pe toate părțile chiar a atins vreo 120 de kilometri pe oră de-am crezut că n-o să mai ajung acasă. Am înțeles că în România numărul morților pe șosele e cel mai mare din Europa, iar după câteva curse cu taxiul chiar nu mă surprinde. A, și mi se pare cam trist că e atât de mult graffiti prin oraș, chiar și pe clădiri istorice sau pe clădirea Universității din București.

Înainte de toate astea, ce să zic, am început cu un șoc cultural: ideea de a sta la coadă e ceva inexistent. Lumea se bagă pur și simplu în față și chiar mai mult m-a șocat că românii țipau și se certau între ei. În Marea Britanie, majoritatea oamenilor cred că și-ar cere scuze de mult prea multe ori și ar continua să-și înece frustrările în ceai. Legat de țipat și certat mai am o chestie de zis: maniera directă în care vorbesc românii. De obicei îți spun verde în față ce cred, fără politețurile specifice britanicilor. Cu toate astea, m-am simțit destul de binevenit. Lumea e, în general, foarte ospitalieră și caldă. Zic asta și pentru că nu mă așteptam la așa ceva când mă gândesc că e o țară care a trecut prin comunism și aș fi bănuit că e mai multă ostilitate în comportament. Și am observat că oamenii apreciau când încercam să răspund în română. De cele mai multe ori, fie îmi ceream scuze întruna, fie spuneam „mulțumesc” la fiecare două secunde — ce pot să zic, e greu să scapi de ticurile englezești.

În ciuda bâlbâielilor mele, oamenii îmi zâmbeau și răspundeau în engleză ocazie cu care am remarcat că românii vorbesc engleză foarte bine, mai ales în București. Nu mă așteptam, sincer. Pentru noi să înveți o limbă străină e ceva rar și unora li se pare chiar inutil. 

E un moment bun și să zic ce știam despre țară: nu foarte multe. În Marea Britanie, Europa de Est e privită ca un tot omogen — puțini oameni știu că limba română nu face parte din limbile slave sau că România nu a făcut parte din Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, toți au auzit de Transilvania și Dracula. E posibil ca 2021 să fi însemnat mai mult și pentru alți britanici, că vara asta au fost foarte puține țări europene pe lista verde, cum era cazul României, și cred că mulți oameni din țara mea au ales să vină aici. Cu opțiunile atât de limitate, dar și cu prețurile foarte accesibile de la voi au ajuns și alții să știe unde găsesc țara pe hartă.

Acum c-am trecut prin geografie și avantaje să ajung la alt punct important: mâncarea. Și uite așa mi-a rămas în minte sosul de la KFC. Bine, aș zice că per total calitatea mâncării e nemaipomenit de bună. Ouăle de la supermarket sunt atât de proaspete, legumele chiar au gust, fructele sunt atât de dulci. Cred că agricultura din țară e la un standard foarte înalt și asta se reflectă în calitatea produselor, cel puțin din cum le-am descoperit eu cu ce știam de-acasă. 

Cât despre restaurante, mâncarea a fost incredibilă cam peste tot pe unde am mers. Am devenit un fan pe viață al micilor și ardeilor umpluți. Ce-aș adăuga aici e că servirea lasă puțin de dorit, cu o singură excepție — restaurantul cu specific fine dining Kaiamo. Experiența mi s-a părut de neuitat, mâncarea este delicioasă, personalul e foarte atent și bine pregătit și, din câte am înțeles, este unul dintre primele restaurante din oraș care oferă un meniu de degustare și wine pairing. Prețurile sunt pe măsură, dar experiența culinară îți prezintă o interpretare unică a gastronomiei românești și chiar cred că merită.

Cu toată giftuirea asta nu vreau să trec mai departe fără să menționez horele de pe Etno TV. Hipnotizante — și-atât! A, și metroul: o călătorie e de cinci ori mai ieftină ca-n Londra! Și trenurile sunt mult mai curate. 

O bună parte a experiențelor mele în România a fost în București. Așa că mai am niște impresii despre Capitală. Cred că este un oraș superb și e fascinant să vezi diferența dintre arhitectura în stil francez din Centrul Vechi și blocurile comuniste care le înconjoară. E un contrast foarte dur care te face să conștientizezi prin ce schimbări a trecut România în perioada comunistă. Totodată, am rămas surprins de Palatul Parlamentului. E de necrezut! Întrece orice altă clădire guvernamentală pe care am văzut-o. Am fost să-l vizitez, dar ce nu știam era că îmi uitasem pașaportul la Airbnb. Mi-au arătat ușa și m-au lăsat să mă joc cu stropitorile din curtea exterioară.

Apropo de Airbnb, nu mi-am închipuit vreodată că o să dau mai puțin de douăzeci de lire (circa 115 lei) pe noapte pe un apartament în centrul Capitalei. Era atât de bine amenajat și de curat — un apartament de genul ăsta ar sări lejer de o sută de lire pe noapte în Londra. De fapt, toate prețurile sunt extrem de rezonabile în România, dar știu că pentru localnici realitatea este alta când ești plătit în lei.

Cel mai mult am cheltuit în România la salonul de tatuaje, dar mă așteptam la asta. Am plătit aproape o mie de lei și chiar mi s-a părut un preț foarte bun, mai ales că ședința a durat cam cinci ore și tatuajul a fost destul de complex. Și uite așa m-am ales cu cel mai mișto suvenir. Mi-am făcut un tatuaj la salonul Dark Side Ink Division pe care l-am găsit într-o zi pe Instagram. Cred însă că sunt foarte mulți artiști extrem de talentați în București și e ceva ce chiar mi-am dorit după ce le-am văzut portofoliile. 

Mai am însă câte ceva de spus despre România: viața pe litoral. Marea Britanie nu-i chiar recunoscută pentru plajele ei, sau pentru clima potrivită statului la mare, așa c-am profitat de vacanța de-aici ca să merg în Constanța. Am stat chiar în oraș, nu în stațiuni, așa că nu a fost atât de aglomerat și față de București e clar un oraș mult mai relaxat. Mi-am petrecut majoritatea zilelor pe o plajă cu un nume foarte neobișnuit: Trei Papuci. Iar prețurile mi s-au părut accesibile, dar e și realitatea că salariile în Vest sunt mai mari și când vizitezi totul ți se pare mai ieftin — sau ești dispus să cheltui mai mult decât în general. Am stat cinci zile la mare, am dat zilnic între 20 și 30 lei pe un șezlong, iar mâncarea nu mi s-a părut mult mai scumpă față de București. Am mai observat însă că românilor le place să mănânce foarte mult porumb pe plajă. O fi ceva cultural, eu n-am prins gustul din păcate. Dar am găsit altceva mai tare. 

Într-o zi mă plimbam pe străduțe și am dat de pizzeria de cartier Antico, unde totul costa douăzeci de lei. Părea o căsuță oarecare cu doar două mese și un cuptor cu lemne în interior. E clar că banii îi câștigă din livrări și cred că e o afacere de familie. Mi-a adus aminte de cum își încep unii afacerile în garaj. Au fost incredibil de primitori și bucătarul chiar și-a împărțit cina cu mine. Sincer, a fost cea mai bună pizza din viața mea și felul în care m-a tratat un om complet străin a fost chiar emoționant. M-am simțit ca prințul Charles în vacanță la Viscri.

Cât despre țepe, ce să zic, am avut noroc și n-am pățit-o. În majoritatea locurilor în care am mers prețurile erau afișate și tot ce am e un episod dintr-un târg de antichități din centrul vechi al Constanței, unde un tip vindea insigne din perioada comunistă. Am observat că oamenii plăteau cam 20 de lei pe o insignă mică, așa că am ales una asemănătoare pe care mi-a cerut dublu. Când l-am refuzat, mi-a spus că, de fapt, îmi dă două la 50 de lei. N-ar fi făcut mare profit pe seama mea, dar ideea în sine m-a deranjat. Cu tot pachetul ăsta de impresii și experiențe pot spune c-o să mai revin. Plănuiesc deja ceva pentru la iarnă, la munte.