De ce atât de mulți tineri români îl regretă pe Ceaușescu, deși n-ar rezista o zi în comunism

După o pandemie, un război departe de a se încheia și o criză economică tot mai prezentă, e de înțeles că destui români se gândesc cu nostalgie la perioade din trecut când totul părea mai calm. Ce e mai bizar însă e că tot mai mulți tânjesc după perioada comunistă, chiar și unii care n-au trăit-o niciodată pe viu.

Dacă în cazul lui unchiu-tău poți să spui că idealizează tinerețea sau că a pus botul la propaganda de partid, ce scuză au cei tineri? Un sondaj din 2021 a arătat că 63% din români cred că se trăia mai bine pe vremea comunismului și asta mi-a dat cu virgulă. Dintre aceștia, jumătate au până în 30 de ani.

Cum așa? Oare n-au auzit de toate lipsurile din ultimii ani ai comunismului, despre crimele făcute în numele cultului lui Ceaușescu sau cenzură? Ca să aflu cauzele din spatele acestor cifre am stat de vorba cu Cosmin Popa, istoric și cercetător specializat în epoca comunistă.

VICE: Care sunt originile nostalgiei pentru perioada comunistă?
Cosmin Popa: Cauzele pentru această atitudine sunt multiple, dar cele mai importante sunt necunoașterea istoriei și gândirea critică precară. În plus, există un curent subteran de reabilitare a perioadei ceaușiste, prezentată ca una de înflorire, de apogeu al ființei românești.

Într-o primă fază, la asta au contribuit structurile reziduale ale ceaușismului, formate cu precădere din foști activiști și ofițeri de Securitate, dar și din urmași ai acestora, care au scris literatură presupus memorialistică.

„Steagul” reabilitării comunismului românesc a fost preluat apoi de diverși lideri de opinie și transmis în cele din urmă partidelor populiste, care exploatează din plin frustrările, fricile, dar mai ales ignoranța unora. La toate acestea se adaugă faptul că autoritățile române nu au avut și nici nu au o politică de memorializare a represiunii comuniste. O astfel de situație se explică exact prin dorința marilor partide democratice din România, care datorează totuși mult structurilor de dinainte de 1989, de a nu intra în conflict deschis cu reziduurile socialismului și de a nu ostiliza acele segmente sociale care împărtășesc astfel de „valori”. 

Românii au trăit sub comunism într-o formă sau alta între 1947 și 1989, deci pentru pentru mai bine 40 de ani. Cum au rămas pentru atât de mult timp românii sub acest regim totalitar și ce i-a împiedicat să-l răstoarne mai devreme?
Există cel puțin două explicații sistemice. Prima e legată de consensul format între Marile Puteri victorioase la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care prevedea existența a două sfere de influență în Europa, americană și sovietică. Asta a făcut ca preponderența sovietică în Europa Centrală și de Sud-Est să fie acceptată de restul lumii. Conflictele dintre părți au fost legate mai degrabă de modul în care era exercitată influența și nu de dreptul URSS de a o instaura.

Ocupația sovietică, atragerea unui număr însemnat de colaboraționiști în structurile partidului comunist și impunerea acestuia la putere, la care s-a adăugat politica represivă extrem de dură din anii ’50, dar și îndoctrinarea populației, au făcut ca regimul comunist să prindă destul de repede rădăcini naționale în România. 

Mai târziu, după moartea lui Stalin, comuniștii români au încercat și au și reușit, în mare parte, să reconcilieze regimul cu valorile naționale, în ceea ce a fost diversiunea comunismului național românesc. Creșterea autonomiei României comuniste în a doua parte a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej și lărgirea ei în timpul lui Nicolae Ceaușescu, a avut drept temei consolidarea puterii celor doi.

Cazul României nu este unic. Toate regimurile comuniste au căzut după ce URSS a renunțat voluntar la imperiul său european. Excepția românească rezidă din succesul aproape total pe care l-a avut „saltul” structurilor ceaușiste în post-comunism, în condițiile dispariției formale atât a partidului comunist, cât și a aparatului său represiv.

De ce credeți că Ceaușescu a recurs deseori la o mistificare a istoriei, deseori într-un naționalism dus la extrem?
Ceaușescu nu a recurs la asta pentru că ducea cineva lipsă de patriotism, ci ca să-și consolideze dictatura. Din moment ce regimul se pretindea încarnarea finalității istoriei naționale, orice opoziție la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a partidului său devenea un act de trădare națională. Mistificarea istoriei, prin reducerea acesteia la „lupta pentru neatârnare”, prin cărți, reviste, filme și discursuri, era menită să ducă în final la prezentarea dictatorului român ca fiind apogeul acestei istorii. „Patriotismul” comunist nu făcea distincție între regim și țară, ba mai mult insista asupra acestei suprapuneri, pe care mulți încă o mai perpetuează și astăzi. 

E o zicală care spune că „nu se mai fac lucrurile ca pe vremuri”. De multe ori, și părinții mei mi-au tot repetat că nu se mai face școală ca pe vremuri. Cât de eficientă era educația de dinainte de ‘89 față de cea de acum?
E vorba despre inducerea unei false memorii istorice. Comparația între sistemul de învățământ de atunci și cel din zilele noastre este nu doar improprie, dar și imposibilă. Acela era un sistem orientat spre programare socială și conformism intelectual, în toate sferele sale. Rigoarea și disciplina erau trăsăturile acelui sistem, pentru că regimul își dorea cetățeni utili și supuși, dar asta nu făcea valoroase toate conținuturile transmise, ci din contră.

E falsă impresia că școlile românești de inginerie, medicină sau arhitectură din perioada comunistă erau la cel mai înalt nivel și rivalizau cu cele din statele avansate. La fel de false sunt și performanțele tehnice ale industriei românești de atunci, în general multă și proastă, din cauza deciziilor luate personal de Ceaușescu. Astăzi, sistemul românesc are multe probleme, dar e mult mai bine conectat la modernitate, iar produsele de top ale acestuia pot să concureze într-o lume globală.

O altă zicală des auzită în rândul nostalgicilor spune că „pe vremea aia nu-ți era frică să ieși pe stradă”. Chiar așa era?
Da, populația se temea de Miliție, dar în bună măsură aceasta devenise o rețea de patronare a infracționalității. Miliția se activa serios doar când era vorba de lucruri care afectau stabilitatea regimului, dar era permisivă cu mica infracționalitate, iar acest lucru reiese chiar din documentele oficiale. 

A tot circulat o teorie a conspirației care spune că sfârșitul lui Ceaușescu a fost cauzat de un așa zis război împotriva FMI, prin plata datoriilor externe și încercarea de a crea un instrument propriu prin care România să acorde împrumuturi internaționale. Cât adevăr e la mijloc?
Ceaușescu devenise obsedat de crearea unui sistem de creditare a țărilor în curs de dezvoltare, iar decizia sa de returnare accelerată a datoriilor s-a datorat și unei conjuncturi internaționale financiare încordate. Dar „războiul” lui Ceaușescu nu a fost cu FMI sau BIRD, ci cu propriul popor, pe care, prin returnarea anticipată a datoriilor și scăderea forțată a consumului intern, l-a lipsit de cele simple beneficii ale unei vieți civilizate.

Ceaușescu a fost nepermis de mult susținut de o serie de țări occidentale, ca SUA sau Germania Federală, până în ultima perioadă a „domniei” sale, iar inițiativa executării sale a aparținut exclusiv lui Ion Iliescu și apropiaților săi care au confiscat revoluția, la scurt timp după fuga lui Ceaușescu din București.

Aș vrea să vorbim puțin de dinamica de putere din comunism. Cât de adevărată e legenda care spune că de fapt Elena Ceaușescu era cea care deținea puterea în cuplul prezidențial?
Cel mai important ingredient al influenței pe care Elena Ceaușescu a avut-o în România comunismului târziu a fost încrederea pe care soțul ei o avea în ea. Propagarea ei la vârful partidului și al statului, deși aparent inspirată din mișcarea generală de emancipare politică a femeilor, a fost o altă diversiune.  

Contrar mantrelor propagandei oficiale, Elena Ceaușescu a fost o adversară a femeilor, pentru că niciuna dintre inițiativele sale nu a urmărit îmbunătățirea reală a situației lor. Intrarea în conducerea partidului a unor activiste alese pe sprânceană a urmărit doar consolidarea bazei de putere a regimului cu un contingent feminin loial. 

„Creșterea rolului femeii în economie”, împreună cu legislația represivă civilă și politica natalistă nu au făcut decât să adauge greutate poverii purtate deja de cea mai mare parte a femeilor din România. Elena Ceaușescu a rămas insensibilă la dramele din spatele statisticilor, care chiar și în varianta „înfrumusețată” arătau că politica regimului pe care îl conducea avea un efect dramatic asupra stării de sănătate a populației feminine din România. Pentru Elena, ca și pentru Nicolae Ceaușescu, femeia nu era decât „forță de producție, cât și de reproducție”, iar politica regimului de economisire drastică prin raționalizarea consumului și stoparea „investițiilor neproductive” nu făcea decât să arunce pe seama femeilor și a familiilor noi și noi sarcini împovărătoare.

De la vizita lui Nixon până la plimbări în caleașcă cu Regina Angliei, nostalgicii îl portretizează pe Ceaușescu ca pe un lider care rupea pe politică externă. Era cu adevărat atât de respectat de mai marii lumii?
Percepția internațională a lui Ceaușescu a avut mai multe perioade. Susținerea sa din partea Occidentului s-a datorat faptului că se opunea explicit unora dintre inițiativele sovietice de politică externă. De fapt, Ceaușescu dorea, cu orice preț, și indiferent dacă era sau nu cazul, să facă opinie separată în rândul țărilor socialiste. Toată lumea, atât în Vest, cât și în Est, știa că indiferent de cât de curajoase erau inițiativele sale, el rămânea un dictator comunist de cea mai clasică factură, a cărui principală calitate era că reușea să creeze nervozitate la Moscova.  A avut însă și inițiative de o reală importanță, așa cum au fost cele legate de reconcilierea sino-americană sau situația din Orientul Mijlociu, care i-au consolidat statura internațională. 

Era nevoie de uciderea lui Ceaușescu pentru o schimbare totală de regim?
Lucrurile s-au petrecut cum s-a petrecut. Cert e însă că executarea lui Ceaușescu a fost o decizie care a avut drept scop grăbirea și consolidarea transferului puterii către cercul constituit în jurul lui Ion Iliescu. El e cel care a garantat foștilor fideli ai lui Ceaușescu păstrarea parțială a structurilor ceaușismului și „saltul” liderilor lor în democrație. De aceea, mare parte din tranziția românească a fost administrată exact de oameni care au făcut posibil regimul Ceaușescu.

Pe final, aș dori să facem un exercițiu de imaginație și să-mi spuneți cum credeți că ar fi arătat România acum, dacă Revoluția nu ar fi avut loc și Ceaușescu ar fi reușit să perpetueze regimul său autoritar până în zilele noastre?
Nu e foarte greu. Nicolae Ceaușescu pregătea României, și sunt multe dovezi documentare în acest sens, un scenariu extrem de asemănător cu cel din Coreea de Nord.

Ce mesaj aveți pentru cei care nu au trăit perioada comunistă, dar se uită cu o oarecare admirație la regimul lui Nicolae Ceaușescu?
Să se uite cu obiectivitate și curaj la lumea care îi înconjoară și să valorifice imensele oportunități pe care le au astăzi. Astăzi, în pofida a ce cred mulți, România e o țară care îți poate oferi atât un prezent, cât și un viitor, însă nu trebuie să uităm niciodată că societatea în care trăim, este în bună măsură rezultatul actelor și proiecțiilor noastre. Societatea românească de astăzi e în situația de a fi mult mai performantă și modernă decât cei care o reprezintă politic, ceea ce înseamnă o ruptură spectaculoasă și fericită în raport cu tradiția fenomenului românesc.