Cum s-a ajuns la 1 Mai de-acum prin abuzuri și morți, ca să te bucuri de Vama Veche și mici

De când mă știu, 1 mai a însemnat zi de vacanță, relaxare și mici cu muștar. Prima amintire e de pe la vreo șapte ani când părinții m-au dezlipit cu greu din fața calculatorului huruitor cu Pentium II ca să petrecem timp în natură și să luăm niște aer curat. Și prin natură mă refer, de fapt, la pădurea de lângă Slobozia plină ochi cu Dacii 1300, sute de grătare și mai multe boxe de mașină în care auzeam simultan de pe casetă hiturile pop de-atunci. Plus clasicul fotbal de dinainte de masă, unde copiii și tații lor la bustul gol improvizau porți din copaci și loveau diverse grătare sau mașini cu mingea.

Altfel spus, nebunii ani de tranziție și români care se obișnuiau cu noțiuni ca picnic, distracție cu familia și poate relaxare.

Sigur, după ce mai crești te apuci să mergi prin Vama Veche sau alte locuri unde să-ți rupi capul. Iar, cu timpul, mai afli poate că 1 mai nu a fost mereu o zi de vacanțe și hedonism. Și nici doar prilej de paradă faraonică pentru Nicolae Ceaușescu cum povesteau ai tăi. De fapt, 1 mai a fost, întâi de toate, despre ziua de muncă de opt ore și snopeala pe care o mâncai dacă ieșeai să ceri așa ceva.

Mai dau uneori peste pagini financiare motivaționale cu citate despre cum cel mai mare coșmar al unui antreprenor ar fi să muncești opt ore pe zi de cinci ori pe săptămână timp de 45 de ani. Ceea ce, de acord, nu e chiar visul cuiva de mic copil, dar oamenii probabil că nu au citit prea multe despre condițiile de muncă din secolul 19.

Ca să pun puțin lucrurile în context, îți imaginezi probabil că îmbunătățirea condițiilor de viață a mers în paralel cu ritmul în care a evoluat tehnologia. Doar că în Anglia, epicentrul Revoluției Industriale, perioada industrializării a însemnat că o grămadă de țărani care o duceau așa și așa au ajuns să o ducă mult mai rău. Uite imaginea de ansamblu: zile de muncă de 12–16 ore, șase zile pe săptămână, fără pauze, salarii mizere, condiții infecte și periculoase la fabrică, plus exploatarea la liber a copiilor.

Cum am ajuns de la exploatarea în condiții inumane la tichete de vacanță, bonuri de cadou și tot soiul de drepturi și beneficii de azi? Păi, cu timpul, piața muncii s-a reglat de una singură. Fiecare muncitor și-a negociat mai bine salariul, iar marii afaceriști au fost de acord, pentru că oricum era destulă prosperitate pentru toată lumea și e mai important binele public decât să te îmbogățești masiv – haha, siiigur, ve’ să nu. I-au snopit în bătaie sau chiar împușcat, de multe ori cu complicitatea sau chiar cu ajutorul poliției.

Dacă erai vreun muncitor cu idei crețe despre condiții mai umane de muncă, n-avea importanță ce etnie, religie sau ideologie aveai. Și nici dacă fabrica era a unui aristocrat conservator ori industriaș liberal – ori dacă trăiai într-o republică sau monarhie absolutistă. Tot aceeași represiune violentă mâncai. Puteai doar să-ți exerciți singurul și cel mai vechi drept universal al oricărui muncitor – de a alege: ori mori cu zilele în timp ce muncești ca locomotiva, ori riști și protestezi. Cam așa s-a ajuns și la treaba cu 1 Mai Muncitoresc.

Cu toate condițiile înșirate mai sus și salariu aproape suficient doar cât să supraviețuiești – să supraviețuiești, nu să trăiești! – ai fi tentat să compari treburile astea cu sclavagismul de pe vremuri. Poate diferențele vin doar din câteva elemente, cum ar fi că poate nu erai luat cu forța, poate nu erai biciuit doar de distracție și poate că angajatorul nu dispunea de viață ta chiar după cum voia, când voia.

Toate astea la un loc sunt însă fundația pentru una dintre cele mai importante mișcări muncitorești răspândită pe toate continentele pentru drepturile angajaților. Cu scopul de-a avea ziua cu opt ore de muncă, cinci zile pe săptămână, muncitorii americani au declanșat o grevă generală uriașă în toată țara pe 1 mai 1886. Pe 4 mai, în Chicago, lumea s-a adunat în piața Haymarket să protesteze pașnic. 

Polițiștii au încercat să-i disperseze, cineva din mulțime a aruncat cu o bombă în ei și de acolo a început să se tragă în toate părțile. Șapte polițiști și patru civili au murit, iar alte zeci de persoane au fost rănite. A avut loc un proces unde au fost judecați opt suspecți și condamnați fără prea multe probe și fără ca unii să fie măcar în piață în acea zi. Unul s-a sinucis, patru au fost executați, iar restul grațiați de guvernatorul statului Illinois care a criticat felul în care a decurs procesul.

După trei ani, în 1889, Internaționala Socialistă a încurajat organizarea de proteste în toată lumea pentru anul următor pe 1 mai în memoria incidentului din Piața Haymarket. După care a devenit un eveniment anual în care se organizau greve sau proteste în aceeași dată pentru a cere instituirea zilei de muncă de opt ore. Cel puțin pentru început. Mai târziu, a fost preluată de diverse țări și organizații și s-au adăugat ori schimbat semnificațiile.

Treburile astea de tip drepturile angajaților ori salarii juste nu prea au prins niciodată așa mult la noi. Nu-i de mirare că și 1 mai a rămas până la Al Doilea Război Mondial un eveniment mai degrabă marginal, popular mai mult printre puținii politicieni de stânga și muncitori. Autoritățile au început ușor–ușor să recunoască oficial „ziua de 1 maiu”, dar fără să devină automat zi liberă. Ce se cunoaște e că, prin interbelic, deja se născuse tradiția mersului la pădure.

După care a venit perioada comunistă și 1 mai s-a urcat pe podium alături de 23 august și a devenit una din sărbătorile preferate ale regimului. De aici vine „1 mai muncitoresc” așa cum e știut în imaginarul popular. Îți puneai salopeta aia bună și mergeai cu colegii de fabrică să țineți stegulețe și pancarte cu fețele cuplului prezidențial la parade uriașe cu coregrafii. Iar, după câteva ore de strigat „Ceaușescu PCR” puteai să mergi în sfârșit la mici – mă rog, dacă ți i-ai asigurat prin pile și relații și răbdare – și iarbă verde.

Paradele și osanalele poate c-au lăsat un gust amar, dar românii au păstrat partea plăcută: grătariada câmpenească.

Când eram mic nu înțelegeam de ce l-ai numi 1 mai muncitoresc când, culmea, era ziua liberă de la muncă și școală a tuturor. Eu am luat-o ca pe o ironie intenționată, dar nici departe de adevăr nu cred că eram. Pentru cei din primii ani ai tranziției poate a fost și un soi de răzbunare tardivă că în sfârșit nu mai mergeau forțat la parade. Pentru noi de acum, o mică escapadă de la „scârbici” – „singura scăpare, să rămânem toți la mare”, cum zicea Tudor Chirilă în confuzii ani 2000 când Vama Veche încă era ceva frecventabil și cool (atât stațiunea, cât și trupa). 

Cumva, poți să spui că și-a păstrat caracterul de protest de la origini. Doar că nu pentru drepturi colective și condiții de muncă, ci ca gest individual îndreptat împotriva nimănui și de a te mai descărca de stres.

Mersul în Vama Veche de 1 mai e atât de împământenit printre liceeni și corporatiștii care fac yoga și spun că vor să-și regăsească „adevăratul sine” că nici nu-ți amintești când a început. Cum eram prea mic ca să-mi aduc aminte de vremurile alea, mi-am dus curiozitățile la Miroslav Tașcu Stavre, autorul unei teze de doctorat tocmai pe cum s-au schimbat stațiunile Vama Veche și 2 Mai în perioada tranziției.

„Adevărul e că se mergea la mare și dinainte de ‘89, nebunia era mai mult pe la Costinești sau Neptun. Chiar și în primii ani de după ‘90, Vama Veche era un no man’s land. Abia prin ‘96 începe puștimea și rockărimea să migreze din 2 Mai, iar în Vama Veche apar primele baruri, Bibi, Mitocanu și vin tot mai mulți.” Doar că după un început timid, treaba s-a schimbat rapid în următorii ani. „Deja după 2000 a devenit trendy, apăruse Vama Veche a lui Chirilă și a urmat dezvoltarea haotică pe care o vedem și azi.” N-am mai intrat în discuția dacă s-a stricat Vama ori ba. Asta cred că ține de fiecare.

N-am vreo concluzie bătrânească despre cum „nu ne mai respectăm valorile”. E într-adevăr nasol cum golim zilele simbolice de conținut. Cazul 8 martie se aseamănă și el destul de mult. L-am transformat, în mod ironic, din ziua în care comemorăm lupta și reușitele femeilor pentru drepturi și egalitate într-un fel de Ziua Mamei, cum credeam eu că se numește în copilărie. Nu c-ar fi ceva rău să sărbătorim mamele, dar n-ar strica nici să vedem femeile ca fiind mai mult decât rolurile de gen pe care le atribuie societatea.

Oricum, ritualurile astea anuale poate sunt esențiale pentru religie – că, deh, Crăciunul și Paștele sunt musai în anumite zile –, dar nu și pentru ideea de drepturi sociale și economice. Că ele s-or „sărbători”, dar mai ales se apără, iar asta se face în fiecare zi. Adică important nu e atât să ridici stegulețul de 1 mai, cât ce faci în restul zilelor din an. Așa că, dacă ești la plajă sau grătar ori dacă ai weekend prelungit, distracție plăcută! 

Nu strică nici dacă, atunci când se apropie prima zi din mai, să te gândești la ce a fost nevoie ca să ai drepturile de acum. Și, de ce nu? pentru ce alte drepturi ar trebui să continue lupta. Ziua de muncă a rămas de opt ore de aproape 100 de ani, iar alte țări fac tranziția spre numai patru zile de muncă pe săptămână, numa’ zic.