Foști angajați de pe litoralul românesc mi-au povestit la ce abuzuri i-au supus patronii

Din afară, munca pe litoral poate părea idilică. Dar dacă-ți imaginezi că seamănă cu filmele americane, unde ziua servești relaxat margarita în timpul programului, iar seara te distrezi ca angajații din Dirty Dancing, trebuie să-ți spun că ești rupt de realitățile românești.

În fiecare an vezi știri despre cum ne confruntăm la malul Mării Negre cu cea mai mare criză a forței de muncă, cum românii sunt „nepregătiți, dar cu pretenții” și preferă să stea acasă, deși angajatorii nu cer mare lucru. Până și patronii ajung să lucreze cot la cot cu angajații, în ciuda salariilor care ar urca până la două mii de euro și sunt nevoiți să aducă muncitori din Asia, pentru că românii sunt încăpățânați.

Pe cifrele turismului, una dintre cele mai mari agenții de turism raportează pentru 2021 vânzări de 165 milioane de lei – creștere cu 65 la sută față de 2020 și cu 26 la sută față de 2019, iar ca număr de turiști a pus pe litoral peste două sute de mii de oameni (creștere cu 31 la sută față de 2020). Sunt primii indicatori ai creșterii de anul ăsta și vor mai veni și alte cifre. Acum, e în atenție programul „Litoralul pentru toți” care va mai aduce, posibil, câteva zeci de mii de turiști până la final de septembrie. Totuși, multe hoteluri și terase au început deja să strângă umbrelele și șezlongurile.

Dincolo de cifrele optimiste, nu pot să nu observ că tocmai vocile angajaților de pe litoral nu se fac auzite, iar când ajung să fie întrebați de situație cei mai mulți par foarte nemulțumiți. Așa că am vrut să aflu ce experiențe au avut oameni care au lucrat pe acolo și de ce nu s-au îndrăgostit de ofertele pieței muncii de la Marea Neagră.

Pe Alex (20 de ani) l-am întâlnit din întâmplare în Costinești și de la el am aflat că încă de la 14 ani a lucrat pe litoral, prima dată în Constanța. „Lucram la o seră în care erau constant 45 de grade și trebuia să culegem roșii. Am muncit trei luni acolo ca în final să primesc banii doar pentru o singură lună”, mi-a povestit el. 

În anul următor s-a angajat la o gheretă de porumb fiert din Eforie Nord. S-a înțeles cu patronul la un salariu de 1 500 de lei pe lună, ba chiar două mii, dacă afacerea ar fi mers bine. Dar după două luni în care a vândut porumb pe faleză de dimineața până seara, s-a trezit cu doar o mie de lei în mână și a decis să nu mai caute de muncă acolo.

„Sunt o grămadă de copii din satul meu care pleacă la muncă pe litoral încă de la 13-14 ani. Nu s-au văzut niciodată cu atâtea de sute de lei în mână, așa că se mulțumesc cu cât primesc”, mi-a zis Alex. „Țin minte cum un copil din aceeași comună, care a rămas orfan, a venit și el la muncă aici și nu și-a primit decât o parte din bani. Ce putea să facă, cine să-l ajute?”

Larisa* (24 de ani) a venit prima dată la muncă pe litoral în Costinești ca barman, dar a fost nevoită să se întoarcă acasă în Maramureș din cauza unor probleme personale. Când a revenit pe litoral, tot ce a putut găsi a fost o slujbă de curățenie într-un camping. Nu putea să aștepte o ofertă mai bună, așa că a acceptat. 

A renunțat după doar câteva zile, din cauza condițiilor în care era cazată. Mă rog, cazare e mult spus. Trebuia să doarmă într-o magazie închisă cu lacăt și fără curent. Una din prietenele ei a ajutat-o să-și mute bagajele și să se întoarcă acasă. Larisa mi-a spus că „era o infecție cum nu îți poți imagina, patul era acoperit cu o «saltea» foarte veche, din spumă din aia galbenă. Îmi amintesc și acum pereții care aveau pământ pe ei, construcția era probabil din chirpici. Era foarte urât, nu puteai locui acolo”.

Nicoleta* (24 de ani) e din Republica Moldova. A ajuns să lucreze pe litoral după primul an de facultate în România. Nu avea experiență în HoReCa când s-a angajat la restaurantul unui hotel unde trebuia să se ocupe de pregătirea mesei cu mâncare în stil bufet suedez. „Poate nu sună atât de obositor cum ai crede, dar asta implică foarte multă muncă fizică, să cari mâncare continuu și să fii mereu atent să servești pe la mese. Eram atât de obosită la final de zi, încât mai mereu mă duceam direct în cameră. Cred că m-aș fi descurcat până la urmă, dar am fost dată afară după câteva zile dintr-un motiv stupid.” Deși Nicoletei i s-a promis că va semna un contract la câteva zile după angajare, asta nu s-a mai întâmplat niciodată.

„Aveam un șef de tură foarte tânăr, dar foarte autoritar și care ne vorbea mereu de sus. Într-o seară mi-a spus că a doua zi trebuie să iau tura de dimineață, deși era stabilit deja să o iau pe cea de după-amiază. I-am spus că mi-am făcut deja planuri pentru acea dimineață, dar în final am acceptat”, își amintește Nicoleta.

 „A doua zi, a venit cu managerul, care mi-a spus că e inadmisibil să nu accept din prima ce mi se spune și să-mi fac bagajele. A trebuit să plec pe loc.” Nicoleta mi-a mai zis că a avut noroc să găsească rapid un alt loc de muncă, tot la restaurantul unui hotel, unde a lucrat două luni. 

Programul era de la 8 la 18, cu o singură zi liberă pe săptămână, iar de un concediu nici nu se putea pune problema. „A fost o muncă la fel de grea și nu pot să spun că salariul era pe măsură. De atunci mi-a ajuns și nu am mai lucrat în HoReCa la mare”, a mai adăugat ea.

Marin Florian este președintele Federației Sindicatelor Libere din România, una dintre cele mai active federații sindicale din țară, și un activist de cursă lungă pentru respectarea drepturilor angajaților. Mai mult decât atât, cunoaște la prima mână cum e să fii angajat în diverse locuri pe litoral, chiar dacă a migrat acum mulți ani la o slujbă de birou.

Acum doi ani a fost printre puținele voci care au ridicat problema precarității muncii de pe litoral, așa că l-am contactat să-mi explice care sunt problemele pe care nu le vezi ca turist. 

VICE: Când ai avut prima slujbă pe litoral?
Marin Florian: Sunt din Mangalia și așa am început să lucrez din adolescență prin mai multe stațiuni de la o vârstă pe care Codul Muncii nu o consideră acceptabilă legal pentru a fi angajat. Am lucrat și la parcări, și la terase ori la recepție. 

O singură dată am avut contract de muncă, în rest lucram mult peste opt ore, uneori fără zile libere și chiar și nopțile. Cam așa era peste tot înainte în HoReCa. Litoralul s-a mai schimbat de atunci, marile branduri dețin o parte mult mai mare, iar acestea, în general, îndeplinesc măcar un minimum de condiții. 

De ce predomină abuzurile astea în domeniu?
Cauza este haosul relației dintre angajator și angajat. Când legea nu se aplică, angajatorul poate recurge foarte ușor la abuzul de putere. Sunt mulți angajați, foarte tineri, care vin din zone îndepărtate pentru a lucra vara. Nu ai niciun contract de muncă și niciun contract pentru cazarea pe care ți-o oferă tot angajatorul, așa că poți fi dat afară pe stradă de pe o zi pe alta. Tu, de fapt, „locuiești” la muncă, ești la dispoziția angajatorului 24 din 24.

În plus, cererea pentru forță de muncă este ciclică. Sunt vreo trei-patru luni pe an în care patronii trebuie să scoată maximum de profit și încearcă să taie din costuri în orice mod. Angajații care vin sunt foarte tineri și acceptă, din păcate.

Fișa postului e o altă problemă importantă. Deși în contract sunt trecute doar câteva atribuții, ajungi să faci de toate. Nu mi se pare normal, de exemplu, ca o angajată să fie pusă să curețe locuința managerului, deși asta nu face parte din responsabilitățile ei ca personal de curățenie. La fel, când vorbim de instruirea pentru sănătatea și securitatea la locul de muncă, de condica de prezență, de controale ale statului, toate acestea sunt o poveste frumoasă – există numai pe hârtie. 

Ce soluții ai vedea tu pentru a schimba toate astea?
Un prim pas ar fi negocierile colective ale angajaților cu angajatorii. Deși legea nu obligă, angajatorii ar trebui ca ei să se pună la masă și să accepte să se organizeze, astfel încât să se poată purta negocierea contractelor la nivel de sector ori, cel puțin, la grup de unități. O altă soluție ar fi consolidarea instituțiilor statului în sector. În cei cinci ani cât am lucrat pe litoral, eu nu am văzut niciodată un control. 

În plus, pentru a pune presiune ar trebui să se spună cu subiect și predicat cine și unde nu respectă drepturile angajaților pentru că astfel s-ar putea gândi și clienții „oare vreau să susțin o afacere lipsită de etică în relația cu angajatorii?”.

Am mulți prieteni care au plecat în domeniul HoReCa din alte țări. Și nu neapărat pentru diferența salarială, care nu este atât de mare, ci pentru că au mai multă predictibilitate și știu că orele de muncă sunt respectate. Statul român ar putea să faciliteze prin ANOFM (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă) stabilitatea angajaților sezonieri pe termen mai lung. Ei știu că muncesc din greu vara și restul lunilor se bazează pe acel venit. Dar există turism și în afara litoralului și asta ar putea să le ofere acea predictibilitate.

Cum ți se pare însă ideea asta de-a angaja din afara țării?
Aceste propuneri ale unor antreprenori de a mări numărul de muncitori din afara UE sunt doar un pansament, nu rezolvă problema principală: precaritatea muncii. Afacerile HoReCa sunt la un cu totul alt nivel de venituri și profit față de acum 20 ani, la fel și așa-zisa piață a muncii în raport cu salariile. 

România nu mai e o țară care să meargă pe modelul muncii ieftine și competitive pe care a tot mers până acum. Antreprenoriatul trebuie să se adapteze noului context, să se eficientizeze și să ofere salarii mai mari și condiții mai bune angajaților, pentru că acum are de unde. Iar asta este valabil și în restul domeniilor. 

Migrația românilor aduce și alte costuri pe termen lung, inclusiv unele care nu se pot contabiliza. Cum măsori costul social al unei generații de copii crescuți fără părinți în țară? În fond, e datoria statului să înceapă de azi să asigure bunăstarea generațiilor viitoare. Tot ce ține de sustenabilitatea sistemului de pensii ori a condițiilor de trai în contextul schimbărilor climatice depinde de schimbările pe care ar trebui să le facem acum. 

*Unele nume au fost schimbate, pentru protejarea identității.