Românii care hrănesc mii de refugiați din Ucraina în fiecare zi îți arată că bunătatea n-are limite

Mănăstirea Bănceni din regiunea Herța, Ucraina, a devenit o nouă casă pentru refugiații care fug din calea războiului, dar și pentru copiii orfani din țara vecină. Acum, peste patru sute de orfani și 1 300 de refugiați – în special mame cu copii, dar și oameni în vârstă – au un acoperiș deasupra capului, dar și trei mese calde pe zi.

Din 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina, și până acum, pe la Bănceni au trecut peste opt mii de oameni, iar cererile sunt tot mai mari. Părintele Pavel, unul dintre responsabilii cu cazarea refugiaților, spune că telefonul sună aproape non-stop și într-o singură zi trebuie să-l încarce de mai multe ori. „I-am primi cu drag pe toți, dar pur și simplu nu mai avem locuri. Ei vin și pleacă, dar în drumul lor se opresc aici, la noi, la sfânta mănăstire, la hotel, la bucătărie. De aici pleacă în toate direcțiile, dar la bucătărie, la mâncare, vin refugiați din toate satele din jur. Vin din toate zonele – din Kiev, Harkov, Sumi, Nicolaev sau Herson”, mi-a explicat părintele Pavel.

„Aici, la noi, încă mai e liniște. Mulți se liniștesc când ajung la noi și spun că nu s-au așteptat la așa bunătate și primire frumoasă din partea oamenilor aici, în partea Bucovinei de Nord. Azi ne-au mulțumit cu lacrimi în ochi. Noi facem zilnic slujbe pentru încetarea războiului”, a continuat acesta.

În fața unui număr atât de mare de solicitări se caută soluții nu doar la mănăstire, ci și în localitățile din apropiere. Preotul Mihail Jar, fostul stareț al mănăstirii, acum mitropolit de Bănceni, a ridicat acest complex pentru a ajuta copiii orfani. El crede că Cel de Sus va aranja lucrurile așa cum se cuvine: „Avem 415 de copii ai noștri, dar au mai venit alte două case de copii, una de la președintele țării și cealaltă de la Kramatorsk, din regiunea Donețk. Nu știu de unde s-a aflat, dar am primit tot ce a fost nevoie pentru acești copii. Acum nu mai avem locuri, e plin totul, și în poduri, și în clopotniță. Am eliberat o casă la Molnița pentru a-i putea primi pe acești copii care au venit într-o stare foarte grea”.

Ca să facă față numărului mare de oameni de oameni, la Bănceni s-a pus în mișcare un val uriaș de solidaritate și implicare, atât din Ucraina, cât și din România. Recent, doi oameni de afaceri din Suceava au adus aici patru tiruri cu alimente și produse de igienă și au promis că vor reveni cu ajutoare. Dar în afara bunurilor necesare, pentru a hrăni aproape două mii de suflete e nevoie și de oameni care să muncească la bucătărie sau oriunde se cere.

Printre cei care muncesc aici l-am găsit pe Ivan, un copil de numai 13 ani. A rămas impresionat de copiii care vin din zonele de conflict, așa că nu i se pare deloc dificil ce face. „Ajut la curățarea cartofilor, la spălat vase și orice este nevoie. Copiii care vin spun că la ei acasă au fărmat tot, unii sunt așa supărați că nici nu vor să vorbească cu noi”, a mărturisit micul Ivan. 

Tot la bucătărie am găsit-o și pe Dina, care de la începutul războiului muncește la bucătărie câte 10-12 ore pe zi: „Astăzi am gătit mâncare pentru vreo șase mii de persoane, zilnic gătesc pentru cinci mii, șase mii de oameni, de la mânăstire și din împrejurimi. Vreo zece femei au făcut mâncarea. Acum am făcut hrișcă, pastă, fasole, dovlecei, dar avem și carne, ouă, brânză, dar și iaurt”.

Plecați de acasă doar cu o bocceluță cu haine și ce au mai reușit să ia, oamenii se gândesc la ce a rămas în urma lor și se-ntreabă dacă la finalul războiului vor mai găsi ceva din agoniseala de-o viață. O bunică de 70 de ani și nepoata de zece ani au venit din zona Kievului. Stăteau îmbrățișate, iar tristețea li se citea pe chipuri în mansarda hotelului în care locuiesc acum. 

Salteaua pusă direct pe ciment le este noul pat, dar asta nu le deranjează câtuși de puțin. Sunt printre norocoasele care au un acoperiș deasupra capului. „Am venit cu fata și feciorul, nora și doi nepoți, practic cu toată familia. Din 8 martie sunt aici, iar pe drum am făcut 17 ceasuri. Drumul a fost foarte greu, pentru că am făcut 20 de opriri și ne-a controlat poliția. Nu avem unde pleca, cât ne ține aici. Mă rog să fie pace, am luat cartea de rugăciuni de acasă, merg în biserică, la sfânta slujbă, m-am spovedit și m-am împărtășit și postesc”, a povestit bunica Maria. Nepoțica Cristina a reușit să își facă aici niște prieteni, tot din rândul refugiaților, dar gândul i-a rămas la casa ei adevărată. „Mi-au rămas toate acasă: haine, jucării... Era bine acasă, dar îmi place și aici, la bucătărie ne hrănesc foarte bine. La noi în țară e război”, oftează Cristina. 

Elisaveta are 22 de ani și a ajuns la Bănceni cu soțul, un copilaș de numai câțiva ani, dar și cu câinele Dream. „Acasă nu mai știu ce este, am înțeles că totul este fărâmat. Avem zece zile de când trăim la mănăstire și nu știm ce vom face mai departe. Să ne întoarcem încă nu putem. Ne-am trezit noaptea, din cauza bombardamentelor, am luat familia și am ieșit în toiul nopții. În satul vecin ne-au rămas rude și cunoscuți. Aici am fost primiți foarte bine, ni s-a dat de mâncare, cămin călduros, haine de îmbrăcat și mulțumim din suflet celor care ne-au ajutat”, a mărturisit Elisaveta. 

Părintele Mihail Jar este profund recunoscător celor care oferă ajutor, indiferent de natura acestuia. Cu lacrimi în ochi spune că românii sunt cei mai buni, iar acum în aceste momente de cumpănă au dovedit-o cu prisosință. „Oamenii care erau în ultima clipă de disperare, ai noștri frați români le-au întins o mână de ajutor. Asta nici nu poate fi spus în cuvinte. Vă mulțumim, pentru că știm că mulți frați români și-au luat poate ultima bucățică de la gură. Vreau ca fiecare om să fie binecuvântat cu pace și sănătate și să dea Domnul ca niciodată să nu știe de război, de suferință și de necaz, să nu vadă că sunt morți pe care nu are cine-i îngropa, oameni care plâng lângă sicrie sau copiii care au rămas pe drumuri străine.

Ați fost, sunteți și veți rămâne români și mă mândresc cu neamul nostru, cu toți cei care fac toate aceste lucruri, dar, vă rog, aveți grijă și de voi, să nu rămâneți fără de nimic, pentru că eu de fiecare dată mă gândesc când ne aduceți nouă dacă și voi aveți ce pune pe masă. Acum toată lumea vrea pace, asta o dorim în fiecare zi, să auzim o veste că s-au terminat toate”, a concluzionat preotul Mihail Jar.