Am vorbit cu români care au primit refugiați la ei acasă ca să vezi de ce și tu o poți face

Războiul pornit de Rusia în Ucraina a dus la o criză umanitară oribilă, cu peste 2,5 milioane de persoane care și-au părăsit țara și cu mii de decese. De când a început războiul și până pe 10 martie, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a raportat că 364 158 de ucraineni au ajuns în România. Dintre aceștia, 80 021 sunt încă pe teritoriul țării noastre.

Dacă se poate vorbi despre un lucru bun din ultima perioadă, acela e solidaritatea – de la organizații până la cea a românilor simpli care au sărit în ajutorul refugiațiilor. Un rol important l-a avut grupul de Facebook „Uniți pentru Ucraina”, pe care europarlamentarul Vlad Gheorghe l-a fondat pe 11 februarie, când tensiunile diplomatice arătau deja că nu vine nimic bun.

După ce a trecut granița dintre Ucraina și România cu un grup de refugiați, jurnalistul Shaun Walker de la The Guardian a scris într-o postare pe Twitter că a fost impresionat de ajutorul oferit de români – trebuie să recunoști că nu auzi foarte des să se vorbească despre resursele de empatie ale conaționalilor mei.

Mulți români și-au oferit sprijinul zilele astea, iar unii dintre ei au putut primi refugiați în casele lor. Am vorbit cu câțiva dintre ei ca să le afli povestea.

VICE: Ce te-a motivat să inviți refugiați în casa ta? Cum te-ai pregătit pentru a-i primi?
Corina: E o datorie morală care nu poate fi pusă la îndoială, dar și o chestiune personală. Bunicii mei au fost refugiați în fața rușilor când au venit din Basarabia în România doar cu ce aveau pe ei. La rândul lor, stră-străbunicii lor au fost refugiați tot din fața rușilor din Ucraina în Basarabia. Imaginea pe care o am în minte despre povestea asta e evident romanțată, pentru că a fost transmisă de bunici. Dar asta nu înseamnă că nu e cumplit.

Acum găzduiesc un al doilea grup care își pregătește actele de Canada, iar procedura e foarte complicată. Primul grup a fost format dintr-o mamă, o bunică și doi copii care au ajuns la mine printr-o cunoștință din Germania. 

Noi nu-i găzduim în casa noastră, ci într-un apartament din București. I-aș fi primit și la mine în casă, dacă aș fi avut orice cameră în plus. Mai avem și o casă la țară, și aia e deschisă. Le-am încărcat pe ambele pe platforma Guvernului.

În ce limbă ați reușit să vă înțelegeți?
Cu primul grup, în germană – Olena vorbea mai bine germană decât engleză, dar eu nu mai vorbisem de vreo șapte ani. Cu grupul nou, pe care-l găzduim acum, comunicăm într-o engleză foarte rudimentară. E și mult în Google Translate.

Cât te-a costat solidaritatea ta? Ți-ai făcut vreun cost estimativ?
Pot spune că sunt costuri ridicate. Pe lângă întreținerea pe care o faci pentru propria familie trebuie cât de cât să întreții și o altă familie, dar am dat cum a fost. Soțul meu a făcut un pic de fundraising în rândul prietenilor lui apropiați, care ne-au făcut un mic fond ca să-i ajutăm pe cei care sunt acum la noi. Și acum am comandat lapte praf din fondul respectiv.

Despre ce ați povestit? Ce nevoi vezi că au în aceste momente?
Am vorbit destul de mult despre ce fac, cum se simt, ce-și doresc să mănânce, cu ce-i mai pot ajuta în continuare, ce detalii le pot da, ce făceau ei înainte de război, ce ocupații aveau. 

Cei care au venit în ultima tură au foarte puțini bani lichizi. Le e jenă să țină mâna întinsă, dar îți dai seama că n-au cash nici măcar să cumpere un bax cu apă. Nu pot să retragă ce aveau în băncile de acolo, pentru că grivna s-a devalorizat complet și, contrar publicității, nu se schimbă în România.

Ambele grupuri au avut nevoie de informații cu privire la procedurile de călătorie, pentru că nu vor să stea în România. Primul a vrut să plece în Germania și ne-am zbătut foarte tare să-i ajutăm, în condițiile în care bunica nu avea pașaport biometric. Al doilea grup la fel, vrea să emigreze în Canada și căutăm să deslușim procedurile, pentru că guvernul canadian a zis să o să facă o procedură specială pentru refugiați, dar nu s-a operaționalizat încă.

Cei care stau mai mult în București caută inclusiv ONG-uri care oferă lapte praf gratuit sau la un preț scăzut. Se simt jenați că stau atât timp la noi, că îi găzduim și nu vor să mai ceară suplimentar.

O altă nevoie pe care am observat-o la ambele grupuri este cea medicală. Olena începuse un tratament dentar înainte de război și nu a reușit să-l finalizeze. Înainte să o punem pe trenul de München am dat prin cunoștințe de un dentist care a ajutat-o gratis. În al doilea grup, gemenele de opt luni s-au îmbolnăvit de enterocolită. Le-am trimis la spitalul „Marie Curie”, au fost puse pe picioare, am primit rețeta pe WhatsApp și  am cumpărat medicamente.

Ce te-a motivat să deschizi ușa refugiaților?
Andreea: M-am pus în locul acestor oameni. Îmi tot imaginez ce-aș face și ce-aș simți dacă aș fi în pielea lor și ar trebui să-mi părăsesc casa, familia și toată viața mea cu-n ghiozdan în spate fără să am sprijin, vreo țintă clară, și nici prea multe posibilități financiare. Așa că am vrut să ofer oamenilor o primire așa cum mi-aș dori eu să am dacă vreodată voi fi pusă în situația lor. Am făcut curat în toată casa, am schimbat așternuturile în camera liberă, am cumpărat câte ceva să fie în frigider, că era gol. Și cam atât.

Cum v-ați înțeles?
Fata care a locuit la mine știa engleză – a fost și o bună ocazie să exersez limba fără să mă simt ciudat.

Cum e locuința ta și cum v-ați descurcat cu spațiul?
Locuiesc într-o mansardă de 45 de metri pătrați, cu două dormitoare micuțe. Problema e că pereții dintre camere sunt destul de subțiri și îi trezeam cățelul speriat de fiecare dată când mergeam la baie sau prin cameră. Am încercat să nu mă uit la Netflix sau la știri până târziu și să dorm mai devreme ca să nu fac gălăgie.

Cât timp a stat cu tine?
Cam două zile jumătate. I-am propus să rămână mai mult, însă își dorea să ajungă în Germania cât mai repede și să încerce să își găsească un loc acolo.

Cam cât ai cheltuit în perioada asta?
Nu cred că mult. Fata pe care am găzduit-o nu voia să deranjeze, îi era greu să accepte lucruri. Am comandat mâncare, am cumpărat prăjituri, am făcut câteva cumpăraturi și am reușit s-o conving cu greu să mă lase să-i comand un Uber până la gară.

Ce ai spune că ai învățat din experiența asta?
A fost ca o lecție de viață s-o întâlnesc pe această fată. Are 22 de ani, cu nouă ani mai mică decât mine, și a plecat de acasă singură – familia ei e blocată în Ucraina și merge cu un geamantan spre necunoscut. O admir cu tot sufletul pentru curaj și pentru cât e de puternică, că încă își găsea resurse interioare să mai zâmbească și să fie drăguță.

VICE: Cum ai ajuns să găzduiești pe cineva din Ucraina la tine?
Alina: Am vrut să ajut și n-am știu cum, iar atunci mi-am oferit ajutorul în punctele în care Asociația Anaid împreună cu Greenpeace România au ridicat două corturi de primire – unul la Filaret și unul la autogara Obor.

Singura organizație către care mi-am oferit casa a fost Asociația Accept, pentru că-mi dau seama că ar fi mai puțini cei care ar oferi ajutor persoanelor din comunitatea LGBT.

Noi – eu, partenerul meu, copilul de aproape opt ani și-o pisică – avem trei camere și așa am reușit să îi pregătim unei fete, Michelle (pseudonim), o cameră doar pentru ea. E și în momentul ăsta la mine. Planul era să meargă mai departe, dar deocamdată nu știe exact. Ar vrea să meargă spre Bulgaria, că știe un pic limba și s-ar simți mai bine acolo. Se gândește să facă pasul ăsta săptămâna viitoare, dar momentan nu are un plan. Vorbim deschis despre lucrurile astea – ne-a întrebat cât poate să stea, i-am spus că atât cât are nevoie.

Dacă tot vorbiți deschis, care au fost câteva dintre subiectele atinse până acum?
În general, despre familia ei. Mi-a mărturisit că pentru prima oară se simte liberă și nu se simte judecată. Acolo nu putea să-și asume orientarea și preferințele sexuale, trebuia să se ascundă tot timpul. Ne-a povestit de mama ei, o persoană extrem de religioasă, și ne-a mărturisit că este descurajată de familie. Nu credea c-o să se descurce ca refugiată, că oamenii vor fi binevoitori cu ea. E recunoscătoare că realitatea e total contrară.

În momentul de față e cu o prietenă la noi, care a ajuns și ea de câteva zile. Vor să-și vopsească părul roz, pentru că n-a putut face asta la ea acasă – își dorește foarte mult să se exprime.

Pe cât de nașpa e războiul, într-atât de eliberatoare e experiența asta pentru ea.

A doua zi de când stătea la noi, când ne agitam pentru medicamente, ne-a zis: „voi ați făcut mai mult decât au făcut părinții mei pentru mine”. M-am gândit imediat cum ar fi fost să fie fiul meu în situația asta. Pentru mine a fost foarte natural și firesc să fac lucrurile astea. Pentru ea, dimensiunea a fost una extraordinară.

Dincolo de cazare, ce nevoi mai are, cum o mai ajuți?
Ea are și niște probleme de sănătate mintală, iar când a ajuns avea nevoie de un medicament pe care nu-l mai avea și fără de care nu poate să-și ducă viața de zi cu zi. Am reușit să-l găsim printr-un prieten farmacist. Între timp, am fost cu ea la un consult psihiatric oferit gratuit de „Regina Maria” și urmează să mai cumpărăm medicamente. 

Crezi că o să mai faci asta?
Cu siguranță, dar o să iau și o pauză – am și jobul de opt ore pe zi, și copilul care trebuie dus la școală și luat de la after, să fac mâncare, așa că e solicitant.

Cu ce ai spune că rămâi după experiența asta?
Ne-am dat seama cât de vulnerabili suntem cu toții, dar am reușit să trecem peste teama că poate nu am timp, am copil, familie, slujbă. Uite că timp se găsește, bani se găsesc. Resurse sunt chiar și când crezi că ai ajuns la fundul sacului. 

VICE: Cum te-ai pregătit pentru a-i primi?
Anca: Avem o casă tradițională cu zece camere în mediul rural, la Cheile Dobrogei. Aveam două dormitoare pregătite pentru oaspeții noștri în cazul în care voiau să vină. Când au început să vină refugiații ne-am înscris pe pagina de la primăria Constanța pentru a-i primi. Am fost contactată, cred, în mai puțin de un minut și mi-au trimis șase persoane: două mame împreună cu patru copii. Au ajuns în două ore, seara, pe 6 martie. Pot spune că eram destul de nepregătită. Deși consideram că am absolut de toate, tot lipseau o grămadă de lucruri, așa că ne-am mobilizat cât am putut în zilele care au urmat.

Cum ați împărțit treburile prin casă?
Le-am explicat că ei trebuie să fie ca în vacanță, nu cunosc mersul lucrurilor aici, nu cunosc limba, nu cunosc munca pe care o necesită munca la o casă la țară, așadar nici nu se pune problema. Dacă vor să ajute, eu în mod deosebit nu-i las, dar când a venit un camion mare de lemne au insistat să mă ajute la cărat. Au zis că vor munci orice ar fi, mă ajută.

Noi nu ne-am mai odihnit de când au venit ei, am avut multe probleme de rezolvat, bănci, cartele telefonice, piața, pentru că lipseau lucruri, dar acum suntem bine, ne-am acomodat, doar trebuie să ne odihnim.

Cred că oricare dintre noi ar trebui să facă lucrurile acestea. Încă dinainte de a începe războiul aveam deja adoptate și salvate 33 de animale de companie. Și nu am stat pe gânduri, pur și simplu am simțit nevoia să ajut.

Cât timp vor sta?
Am discutat și vor rămâne până când războiul se va încheia, fără să plătească chirie sau utilități. Plus că disperarea cea mai mare este că noi în România avem tot felul de bișnițari și tâlhari, inclusiv recent s-a întâmplat ca cineva s-o caute pe una dintre mame și ea m-a rugat să văd despre ce e vorba. Era un taximetrist din Brăila care voia niște bani de la ele cu nici nu mai știu ce poveste. Insista că trebuie să-i plătească cineva două–trei sute de lei, dar am avut grijă să-l pun pe fugă.

Ți-ai calculat cât te-a costat găzduirea?
Nu am făcut un cost aproximativ, nici nu voi face. E adevărat, am putere financiară, nu mă uit acum la detaliile astea. Eu sunt un om foarte calculat, am un buget al casei, îl calculez lunar, dar în treaba asta nici nu se pune problema.

Crezi că vei mai face asta dacă va fi nevoie?
Nu doar că aș face asta, aș lua-o de la capăt ori de câte ori ar fi nevoie. Dar acum nu mai am spațiu. Asta e singura mea problemă.

VICE: Ce te-a motivat să inviți refugiați în casa ta?
Livia: Cred că este un instinct de a ajuta. Apoi, mi-am imaginat că aș putea fi oricând în aceeași situație și cât de greu mi-ar fi. Eu și prietenul meu suntem plecați din România de patru ani și știm că este dificil uneori să fii expat, să nu ai prieteni sau relații într-o țară străină. Ne-am pus problema cât de greu este e să fii refugiat într-o țară străină, în timp de război. Asta ne-a determinat să mergem la Siret să ajutăm refugiații.

Nu am avut timp să ne pregătim, pentru că totul s-a întâmplat cu viteza luminii. Sâmbătă dimineață, în prima săptămâna de război, eram la Siret, după-amiază aveam deja patru refugiați cu noi pe care să-i ducem la Brașov, orașul nostru natal. Ne-am sunat părinții să pregătească rapid  apartamentul și casa în care urmăm să-i primim, să umple frigiderele, să cumpere ceva haine.

Ți-ai făcut vreun cost estimativ pentru perioada asta?
După ce i-am adus la Brașov, ne-am făcut un calcul cu benzină, alimentele, hainele și tot ce-am mai cumpărat și ne-am dat seama că toate costurile se ridică undeva la două–trei mii de lei. Atunci am realizat că, pentru a putea ajuta în continuare, avem nevoie de fonduri. Și că putem face asta prin intermediul asociației noastre.

Dincolo de nevoia unui spațiu în care să stea, ce ți-au spus, ce-ai mai observat că au nevoie?
Imediat ce i-am luat de la granița erau destul de traumatizați și obosiți și ne-am dat seama că nu au putere și energie să comunice. I-am cazat la o pensiune în Rădăuți să se odihnească. Cred că în prima fază erau și reticenți, nu înțelegeau de ce niște străini se oferă să îi ajute, se așteptau să cerem ceva la schimb. Încet-încet au prins încredere în noi și au început să se deschidă, să ne povestească viața lor, ce li s-a întâmplat în Ucraina și au vrut să afle mai multe despre viața noastră și de ce ajutăm refugiați.

Odată ajunși la Brașov, Irinei și lui Antonio le-am oferit un apartament în care să locuiască doar ei trei și pe Michael l-am luat în casă cu noi. Seara ne-a povestit cum a rămas singur la Siret. Inițial era cu un grup de studenți, dar l-au abandonat pentru că restul studenților erau din Ghana și se ajutau doar între ei. Odată rămas singur, a dat de noi. Cumva a fost meant to be. Am ajuns să credem că unele întâlniri în viață nu sunt doar coincidențe.

Crezi că vei mai face asta dacă va fi nevoie?
Am continuat să ajutăm. Am mai cazat patru persoane la o pensiune din Brașov, am mai fost la Siret în următoarea săptămână, am adus două mame cu trei copii în București și urmează să mai primim o mamă cu doi copii, probabil s-o cazăm unde a stat Michael.

Cu ce ai rămas după zilele petrecute cu aceste persoane?
I cannot do all the good that the world needs. But the world needs all the good that I can do.

VICE: Cum ai ajuns să te implici în găzduirea oamenilor din Ucraina
Răzvan: Eu sunt mai detașat și nu simt conflictul ăsta de parcă mi-ar bate la ușă, dar sunt conștient de cât de aproape e, deși nu pare. Sunt oameni, avem loc în casă, îmi prinde bine compania lor și e benefic pentru toți până la urmă.

Cum v-ați gestionat responsabilitățile prin casă în perioada asta?
Ele ies la cumpărături, fac de mâncare, ieri am mâncat pentru prima dată borș ucrainean. Au reușit să meargă la piață și se pare că s-au descurcat chiar și fără să știe română.

Cu ce simți că rămâi tu personal din zilele astea?
Eu mă simt bine cu alți oameni în casă, îmi amintește de facultate, de cămin. Momentan e ca și când aș fi avut niște musafiri care mai stăteau câteva nopți, să vedem mai încolo cum evoluează situația, dar nu cred că se va schimba în vreun fel. Eu sunt pe filosofia de pay it forward și mă aștept ca ele, când se va rezolva situația în Ucraina, dacă se va rezolva, dacă vor avea ocazia, să facă același lucru pentru altcineva. Lucrul ăsta se întoarce și lumea e mai bună.

VICE: Cum ai ajuns să găzduiești oameni din Ucraina?
Elena: Cei doi refugiați pe care i-am găzduit sunt părinții unei foste colege pe care am cunoscut-o în SUA acum cinci ani, unde am fost cu work & travel. În aceeași zi în care a fost bombardat Kiev m-a întrebat dacă îi pot ajuta pe părinții ei să ajungă la aeroport – destinația lor finală e Texas, unde ea și sora ei locuiesc de 12 ani. M-am oferit să-i găzduiesc oricât au nevoie, să-i ajut cu drumuri, să obțină acte și tot așa.

Cu ce ai rămas după experiența asta?
Nu m-am simțit confortabil să le pun întrebări despre război, despre cum se simt, pentru că eu în situația lor n-aș vrea să simt că trebuie să răscumpăr cu o poveste scurta ședere.

Singurul motiv pentru care am acceptat să vorbesc despre experiența mea e pentru că mi se pare benefic să încurajez alte persoane să fie solidare. M-a ajutat și pe mine psihic să fac ceva cu toată panica pe care am simțit-o de când a început acest război. Nu cred că e un gest caritabil, nu suntem niște zâne care, din mărinimie, îi ajutăm pe săracii oameni aflați la ananghie. Nu suntem eroi și eroine. Acest război militar în 2022 e dovada că ceva e profund în neregulă cu politica internațională dominată de bărbați.