Cum arată viața oamenilor care trăiesc într-un tunel în Paris

E un coșmar să dormi pe străzi, departe de țara ta. „Să trăiești în aer liber, pe pământ, la două grade, timp de o lună, e mai rău decât orice mi-am imaginat vreodată”, oftează Hicham în timp ce își pune niște mănuși groase. Îmbrăcat cu o jachetă găurită, cu căciula îndesată pe cap, tânărul din Guineea în vârstă de 16 ani a ajuns în Franța pe 20 octombrie. „Am suferit mult la viața mea, dar puține lucruri se compară cu iarna aici. Adorm cu zece straturi de haine pe mine și mă întreb câte zile o să mai rezist”, a zis adolescentul și și-a ridicat blugii să-mi arate o rană de pe picior.

Apoi mi-a povestit, cu lacrimi în ochi, călătoria de coșmar din Conakry, capitala Guineei, până la Paris. A fost o călătorie de câteva luni pe parcursul căreia a fost luat prizonier în Libia timp de câteva săptămâni. A îndurat 24 de zile în care a luat bătaie zilnic, a fost legat de mâini și de picioare și uneori atârnat cu capul în jos. După ce a reușit să scape împreună cu alți doi deținuți, a ajuns cu barca pe insula Lampedusa, în Italia. „Nu mai am niciun ban de când am traversat Mediterana. Economisisem trei ani de zile și s-au dus toți banii pe călătorie”, a zis el.

Există zeci de tineri neînsoțiți precum Hicham în tunelul dintre Porte Brunet, arondismentul parizian 19, și strada Sigmund Freud din Seine-Saint-Denis. Majoritatea provin din Africa sau Afganistan și fac parte din grupul de 150 de persoane care trăiesc aici de peste o lună din cauză că nu există adăposturi de urgență pentru astfel de situații. Din grup mai fac parte 25 de familii, inclusiv zece copii cu vârste între 12 luni și 13 ani. Corturile donate de asociația Utopia 56 și de niște rezidenți din zonă sunt aliniate în tot tunelul, la câțiva centimetri unele de altele.

În mijlocul tunelului, o fețișoară cu ochi mari și căprui apare din unul dintre corturi. Înfofolit din cap până în picioare, Florian abia a împlinit un an. El și mama lui, Jocelyne, supraviețuiesc în condițiile astea de 25 de zile. După ce a plecat acum trei luni din Abidjan, capitala statului Coasta de Fildeș, ca să scape dintr-o căsătorie forțată, Jocelyne a vrut să-și protejeze bebelușul.

Au fost găzduiți în mai multe adăposturi de urgență din Ile-de-France, dar au fost mereu dați afară din lipsă de spațiu. „Sun în fiecare zi la 115 și mi se spune același lucru: Mai pune o pătură pe ăla mic, chiar nu mai avem spațiu”, mi-a povestit ea, vizibil tulburată. Florian nu știe să vorbească, dar mama lui știe să facă diferența dintre plânsul de foame și plânsul de frig. Noaptea îl învelește în pături și îl ține strâns lipit de corpul ei, ca să-l încălzească. „Oamenii din zonă sunt drăguți și îmi mai aduc lapte pentru el, dar Florian refuză să-l bea când e rece”, a explicat ea.

La ora 10.30 seara, din tunel se aude muzică dintr-o mică boxă. Barry se ocupă de playlist și începe să danseze. Imediat se adună alți trei tineri și încep să se întreacă în mișcări de dans. „Dansăm ca să nu înghețăm. Încercăm și noi să ne distrăm cum putem”, a zis Abel, un tânăr de 17 ani din Mali. „Trebuia să fie o soluție temporară, dar, din păcate, am început să ne obișnuim și să avem chiar și tabieturi”, a zis Barry. În fiecare dimineață la 9.30, el și Abel merg să se spele la țâșnitoarea din parcul Butte-du-Chapeau-Rouge, după care se întorc la tunel să primească mâncare de la asociațiile care se ocupă de ei.

La capătul tunelului, doi tineri afgani stau pe o pătură veche și vorbesc între ei în farsi. Sohrad și Samim, cu vârste de 15, respectiv 16 ani, au fugit împreună din Afganistan acum trei luni, când țara lor a fost ocupată de forțele talibane. Ambii sunt din Bamiyan, care e situat la 180 de kilometri de nordul Kabulului, un oraș cunoscut pentru statuile lui Buddha din secolele 3 și 6, care au fost distruse de talibani în martie 2001. „Mă tem să adorm noaptea, am coșmaruri de o săptămână. Dar măcar am cort”, râde Sohrad. Cei doi tineri se consideră norocoși că pot dormi în tunel. Numărul refugiaților a crescut între timp, iar cei noi nu mai încap în tunel și le plouă peste corturi.

La ora 11 seara, familiile se îndreaptă spre ieșirea tunelului dinspre strada Sigmund Freud. În fiecare seară, de luni până sâmbătă, două dube ale asociației Restos du Coeur le distribuie mâncare și băuturi calde. În seara asta au primit sandvișuri cu ton, mere, prăjituri și ceai. Sub ploaia torențială, cinci voluntari se ocupă de distribuție. „De astă vară încoace, furnizăm mese pentru peste opt sute de persoane, aici și la Canal de l'Ourcq”, povestește Sonia, voluntară la Restos du Coeur.

E imposibil să te culci cu burta goală, mai ales dacă ești copil mic. Hawa, o fetiță de un an și jumătate, molfăie o prăjitură în brațele tatălui ei. E bolnavă de trei zile, dar nu are acces la asistență medicală. „Sunt foarte îngrijorat, tușește mult și ieri a vomitat de mai multe ori. Are febră 39,2. Nu știu ce să mă fac cu ea”, se plânge Moussa.

Mulți locuitori din zonă încearcă și ei să ajute cum pot. Aneta, o rezidentă din Pré-Saint-Gervais, a venit cu un ceainic plin cu ceai de ghimbir. „Am făcut un grup de WhatsApp cu vecinii și ne-am mobilizat să le aducem ajutoare. Nu putem rămâne nepăsători. Dacă statul nu îi ajută, tot ce le rămâne e solidaritatea din partea cetățenilor”, oftează ea.

Camille, fondatoarea și președinta asociației Tendre la main, e prezentă la fața locului cu o echipă de voluntari ca să ajute familiile din tunel. Distribuie mâncare, băuturi, dar și kituri de igienă menstruală pentru femei.

„Încercăm să ajutăm cât mai multe persoane. Săptămâna asta am distribuit multe haine pentru femei”, a zis președinta. Tendre la main e o organizație non-profit care operează prin donații de la oameni prin intermediul unor strângeri de fonduri online.

Pe 30 noiembrie, asociația Utopia 56 a cazat zece familii într-un gimnaziu lângă Gara de Est. „Încercăm să găsim soluții pentru toată lumea, dar lucrurile se mișcă foarte lent”, a explicat Pierre Mathurin, coordonator de programe la Utopia 56. În ultima lună, locuitorii și asociațiile au pus presiune pe primarul arondismentului 19 și cel din Pré-Saint-Gervais, dar în zadar.

Un colectiv de rezidenți intitulat Pré Solidaire încearcă de câteva săptămâni să denunțe indiferența politicienilor. Pe 28 noiembrie 2021, 250 de persoane au organizat un protest în acest sens. „N-o să renunțăm, o să facem orice e nevoie”, a zis Victor Moati, un locuitor din Pré-Saint-Gervais.

„Avem curaj, dar oare până când? Asta nu e viață. Am fugit din calea suferinței și am ajuns în iad. Din lac în puț”, mi-a zis o mamă înainte să intre în cort la lăsarea nopții.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.