Am încercat să scap de dependența de telefon și cred că am eșuat grațios

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Smartphone-urile ne-au cam făcut. Aceste device-uri sunt concepute explicit pentru a crea dependență, însă, deoarece ne bazăm pe ele pentru atât de multe activități cotidiene și sarcini banale, să renunți complet ar însemna să renunți și la societatea modernă. E ca și cum ai îndoi heroină cu capacitatea de a-ți verifica emailurile de la muncă.

Dacă deții un smartphone, sunt șanse mari să-ți afecteze felul în care gândești. Un studiu recent, publicat în Journal of the Association for Consumer Research spune: „chiar și atunci când oamenii reușesc cu succes să mențină o concentrare susținută, față de atunci când evită tentația de a verifica telefonul, simpla prezență a acestor device-uri reduce capacitatea cognitivă disponibilă.”

Dar mie nu-mi trebuie o lucrare de specialitate care să-mi spună cum creierul meu s-a defectat. Eu îl simt cum se strică. Aș putea spune că s-a transformat în plastilină, deși plastilina reține forma în care este modelată. Creierul meu a devenit o plastilină ieftină, care s-a uscat de tot de la ani de zile de hipnoză electronică.

Chiar nu ar trebui să fiu atât de predispus alurii telefonului. Sunt prea serios pentru Snapchat, prea lent în gândire ca să mă joc HQ și prea căsătorit să frec menta pe Tinder. Tentațiile mele sunt extrem de limitate, dar nu pare să conteze. Mă trezesc cum mă uit ca un zombie la ecranul telefonului, deseori fără să-mi dau seama când l-am scos din buzunar.

Deci, cum poți să te vindeci de dependența de telefon? Ca să aflu, mi-am întrebat telefonul, pentru că sigur se gândește numai la binele meu.

Dacă telefonul meu, device-ul pe care-l țin aproape tot timpul, ultimul lucru la care mă uit înainte să mă culc și primul lucru pe care-l verific când mă trezesc, nu are un răspuns pentru cum să scap de atracția irezistibilă față de cristalul lichid al ecranului, atunci cui să mă adresez pentru sfaturi și consiliere? Evident, magazinului de aplicații.

Multe dintre tratamentele recomandate pentru dependența de smartphone vin sub forma aplicațiilor de pe device-uri. E un fel de ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Am încercat Forest, cea mai populară aplicație pentru productivitate pe iOS. Ca să folosești aplicația, trebuie să apeși pe un buton care plantează un mic copac virtual. Cu cât stai mai mult departe de telefon, cu atât copacul devine mai mare, iar scopul e să-l crești cât mai mare posibil. Însă există o eroare majoră. Nu mi-a păsat deloc de copacul meu. Eu sunt dintr-o generație care urmărea cu entuziasm cum tamagotchi murea de foame. Un copac virtual, mic și trist, nu o să schimbe nimic. Însă în ciuda acestui lucru și a faptului că aplicația costă 1,99 dolari, oamenii au reușit să scrie recenzii pentru aplicație, fără să stopeze creșterea copacilor virtuali.

După acest eșec, am urmat sfatul New York Times și mi-am făcut ecranul monocrom. Eu am o vedere groaznică și ochii îmi obosesc ușor de la luminozitatea normală a telefonului, așa că singurul lucru pe care l-a făcut trucul ăsta a fost să mă uit cu mai multă ușurință la ecran. Dacă nu l-ași fi schimbat la setările normale, probabil că rămâneam lipit de telefon.

Ca să exprim cât mai bine gravitatea dependenței mele de smartphone, am descărcat Checky, probabil cea mai groaznică aplicație pe care am folosit-o vreodată. Tot ce face e să-ți spună de câte ori te-ai uitat la telefon. Deși ai putea să faci asta și pe hârtie, ca să funcționeze, Checky trebuie să ruleze pe fundal tot timpul. Îți urmărește locația pentru nu știu ce motiv, ceea ce înseamnă că aplicația folosește constant (și în mod suspicios) GPS-ul device-ului tău.

Checky e ca un bouncer de la club, cu un clicker cu care monitorizează numărul de oameni, dar, spre deosebire de bodigarzi, nu poate opri bătăi sau acoperi cu nisip voma de pe trotuar. De asemenea, nu poate să atingă nici scopul pentru care a fost conceput, adică să mă împiedice să stau departe de telefon.

Spre deosebire de Forest, care te stimulează să nu stai pe telefonul, Checky pare să facă contrariul. (totuși, programatorii nu ar fi băgat anunțuri banner dacă credeau că nimeni nu s-ar uita la aplicație.) Când am deschis aplicație, târziu în dimineață, scria „47", adică a fost cea de-a 47-a oară când m-am uitat la telefon de când am descărcat Checky, cu o zi înainte. Cu excepția cazului în care ești un jucător avid de golf sau suferi de hipertensiune arterială, probabil că ai fost condiționat de un scor mare. De aceea, după 45 de minute, am verificat din nou și am simțit mândria când am văzut „67".

Într-un fel, pentru asta sunt concepute aplicațiile. Asta se știe, pentru că mulți creatori au semnalat-o. Loren Brichter, designerul pentru opțiunea pull-to-refresh de pe Twitter, a vorbit cu The Guardian despre regretele lui: „Pull-to-refresh creează dependență”, a spus el. „Twitter creează dependență. Astea nu sunt lucruri bune.”

Inginerii Facebook care au dezvoltat butonul „Like” au vorbit deschis despre pericolele creației lor, iar fostul designer Google, Tristan Harris, acum ține conferințe TED despre efectele psiho-sociale potente ale tehnologiei. Silicon Valley este plin de doctori Frankenstein care au urmărit oripilați cum monștrii lor s-au târât de pe mesele de operație, în inima societății. („Însă monstrul din poveste era bun”, ai putea spune. „Oamenii au fost cruzi cu el!” Probabil că ai dreptate, dar toate detaliile și nuanțele pe care le-am reținut din cartea aia citită în generală au fost complet șterse datorită smartphone-ului.)

Descărcarea de mai mult software pe telefon clar nu a fost răspunsul problemelor mele, așa că am adoptat o abordare opusă, și mi-am șters conturile de Twitter şi Instagram, aplicaţii pe care le folosesc cel mai mult. Asta nu a făcut decât să mă îndemne către laptop, unde am scrolat în gol pe versiunile de desktop a reţelelor sociale. Atunci când nu eram la computer, aplicații pe telefon, de care uitasem de mult, au început să-mi atragă atenția. M-am trezit că mă uitam pe recenziile hotelurilor, deși nu aveam planificată nicio călătorie sau altă aplicație descărcată de vreun an, cu care pot determina cât de vascularizate sunt urechile câinelui meu.

În loc să mă eliberez pentru a îmbrățișa lumea exterioară, m-am scufundat și mai adânc în gaura neagră ce este telefonul meu. M-am jucat cu aplicațiile nefolosite, cu o dedicație alarmantă. Asta, în combinație cu aspectul GPS a aplicației Checky, mi-am scurs de energie device-ul. După amiaza târziu, ecranul a scos un ultim suflu de logo și s-a întunecat complet.

Acum eram liber, atât timp cât rezistam să nu-l încarc. Fără aplicații prin care să scrolez, am fost în parc cu câinele, cu greutatea device-ului mort în buzunar. Soarele lăsa pe asfalt umbre superbe, un cer ciupit care ar fi trecut neobservat dacă eram cu nasul în telefon. Păsările zburau în formație deasupra capului meu, iar ramurile scârțâiau de la vânt.

Așa că m-am gândit: „O Doamne, dacă cineva încearcă să mă contacteze?”

Urmărește-l pe Nick Greene pe Twitter.