Ce scria Olguța Vasilescu în presa din Craiova, despre legionari, romi și Vadim Tudor

Dacă ai auzit de Lia Olguța Vasilescu, atunci știi că ministrul nu se sfiește să facă nițică justiție socială cu cei care-i deranjează existența calmă din Piața Revoluției. Politiciana distribuie fără nicio urmă de responsabilitate imagini cu măsurile represive implementate împotriva protestatarilor din Venezuela și apoi îi ceartă pe ăia nemulțumiți că mult-lăudata lege a Salarizării le-a tăiat salariile unora din Sănătate.

N-ar trebui să te surprindă toate astea, dacă te gândești că Olguța s-a lepădat de PRM-ul lui Vadim abia acum zece ani, când Tribunul a vorbit-o de rău în oficiosul Tricolorul. Oricum cert e că nu a deranjat-o niciodată xenofobia, antisemitismul și anti-maghiarismul cultivate de PRM. Când și-a făcut curaj să sară în barca lui Geoană, a transmis un ultim mesaj de dragoste pentru fostul ei partid, dar nu a ratat momentul să-i ardă cu o replică pe maghiarii de la UDMR.

Pentru Olguța, cariera în politica dâmbovițeană a început în același an în care Vadim decreta că țara poate să fie condusă doar cu mitraliera și a pierdut șansa la Cotroceni. Însă, declarațiile violente ale Tribunului nu au descurajat-o pe tânăra speranță, care a lăsat în urmă Craiova și a venit să-i apere derapajele ca purtător de cuvânt al PRM.

Cam așa arată istoria cunoscută a Liei Olguței Vasilescu, pe care social-democrații o consideră cea mai potrivită pentru a lupta pentru Justiția Socială. Însă, o altă istorie a ministrului stă ascunsă în arhiva bibliotecii din Craiova. Acolo se adăpostesc, sub o tonă de praf și nepăsare, toate articolele semnate la sfârșitul anilor ‘90 de o tânără speranță a PRM.

Am tras și eu o fugă la Craiova, ca să dezgrop o carieră de gazetar încheiată prea timpuriu la Cuvântul Libertății. Ce am găsit a fost ură, senzaționalism și un sarcasm grosolan, toate sub semnătura ministrului, care-și zicea pe atunci Oana Vasilescu.

O tânără de 22 de ani, proaspăt absolventă de româno-italiană, a intrat într-o redacție de provincie și nu a mai ieșit decât cu un mandat de deputat PRM-ist.

Cam așa arată un început de carieră pentru Lia Olguța Vasilescu, care la 16 ani s-a numărat printre membrii fondatori ai formațiunii lui Corneliu Vadim Tudor, pentru ca la 19 ani să devină președinta Organizației de Tineret a PRM Dolj. Însă, alegerile parlamentare nu le-a câștigat pentru că era o jurnalistă mediocră de provincie, ci pentru că a rămas fidelă Tribunului. Față de care a călcat în picioare orice urmă de etică jurnalistică pentru a semna un interviu laudativ cu el.

Începuturile au fost unele modeste. Printre primele articole semnate de Olguța se numără și o povestioară din septembrie 1997 cu doi săteni, care se termină cu Mărunțelul în spital, bătut și înjunghiat cu una bucată sticlă de bere, una bucată sapă aflată în proprietatea gestionarei Paula Tudor și, în final, cu propria furcă, de către ciobanul Lohon.

Concluzia este simplă pentru Oana Vasilescu: „logic, nu?”. Avea de pe atunci simț justițiar și a descoperit că șeful postului de poliție deținea șapte porci în turma ciobanului și d-asta l-a scos vinovat de conflict chiar pe Mărunțelul. Olguța încheie apoteotic cu un dicton despre justiția care se lasă așteptată, așa cum se lasă și dosarul ei pentru corupție, retrimis de judecători la DNA.

Presa anilor ‘90 nu era tocmai cunoscută pentru corectitudine politică, așa că nici nu mă miră rasismul inerent din unele articole semnate de Oana Vasilescu.

Încă din prima lună de gazetărie, ministrul a dat lovitura în ale rasismului cu un interviu titrat „Cu țiganii - o problemă mai aparte”. Dacă te-ai aștepta să descoperi grozăvii în acest text de o calitate umană incontestabilă, atunci ai prea multe așteptări de la Olguța. Practic, ea s-a folosit de o singură replică rasistă a directoarei unui leagăn de copii pentru a-i scoate vinovați pe romi de propria existență.

Bine, directoarea avea și ea câteva probleme cu romii bogați, care voiau să adopte copii români, dar și cu o pretinsă selecție naturală la alte etnii. Nimeni n-a avut nicio răbufnire legată de declarațiile rasiste ale unei doamne care ar trebui să protejeze copiii abandonați ai patriei.

Nu e singura pornire rasistă din toamna lui ‘97. O lună mai târziu, Olguța scria: „Țiganii pescari își fac veacul în Piața Centrală”.

Revoltată că, în loc să existe o pescărie serioasă, „mafia cu produse piscicole a atins cote alarmante” în Craiova, așa cum i-a sesizat un pescar împătimit și român din Craiova.

Olguța nu are nicio remușcare, așa că menționează între paranteze „țigani (pardon, rromi)” și continuă să se plângă în „mica mare țiganiadă” că romii au un singur drept esențial, adică „de a da în cap ca să ne ia bunurile noastre”. Nu, viitorul ministrul nu a devenit victima vreunei atrocități, ci doar era nemulțumită că regele Cioabă a îndrăznit să ceară la Haga returnarea bunurilor confiscate de la romii deportați în 1942.

Totuși, perla rasistă a carierei gazetărești rămâne scurta scriere intitulată „Do you speak gipsy?” din rubrica Indiscreții. Olguța îi recomandă și primarului Vasile Bulucea să ia lecții de romani „în ritmul în care se înmulțesc țiganii” din Craiova. Altfel, viitorul ministru ne arată că majoritatea are dreptul de a călca în picioare orice minoritate.

Sincer, nici nu înțeleg de ce Olguța și-a irosit trei ani în presa de provincie, când avea toate aptitudinile necesare pentru a scrie cu ură pentru România Mare. Printre acestea se numără și disprețuirea etnicilor maghiari în texte dureros de neumoristice, care poartă titluri precum „Fiți intelectuali! Învățați maghiara!”, apărut în aprilie 1998, pe prima pagină a Cuvântului.

Marea supărare a Olguței e o scrisoare semnată de 17 intelectuali maghiari, pe care-i numește „17 cetățeni turmentați care se cred, însă, intelectuali maghiari de mare valoare” și care îi îndeamnă pe români să își însușească limba maghiară, printre ei și ministrul de atunci al Sănătății, Francisc Baranyi. Bine, Baranyi a reușit să se scoată singur din politică când a dezvăluit public că a colaborat în calitate de medic cu Securitatea.

Însă, Olguța merge mai departe și scrie, mai în glumă, mai în serios, că activitatea etnicilor maghiari se rezumă la „curățat cartofi, bătut potcoave pe copite și dat brânci la cei ce stau”.

Îi numește mâncători de animale moarte păstrate la rece sub șaua cailor, pentru că lipsea din context o glumă culeasă din secolul X, iar apoi concluzionează „că pe doctorii maghiari oricum o să-i doară-n cot de tine”. Sincer, simt că lipsește și un „nem tudom” care ar fi calificat-o direct pe ucenica xenofobă pentru o poziție scriitoricească la România Mare.

Un an mai târziu, tânăra speranță îl laudă în rubrica Indiscreții pe primarul clujean Gheorghe Funar, care se luptă cu „trădătorii care au votat pentru oficializarea limbii maghiare în instituțiile publice”. Și autoarea își exprimă speranța că Funar poate să facă magie și să-i blesteme pe trădătorii de neam. Acum „cronica fenomenelor anormale” ar fi un titlu mai potrivit pentru cariera de gazetar a Olguței.

Olguța era iute la mânie, ori cam asta reiese din articolele ei de bine la adresa romilor și maghiarilor care au avut ghinionul de a-i cădea sub stilou. Însă, lasă la o parte mânia când vine vorba de legionarii care l-au comemorat pe Corneliu Zelea Codreanu.

E un text cât un scuipat, îngrămădit la margine de primă pagină. Totuși, viitorul ministru dă dovadă de obiectivitate până la capăt când relatează acțiunea de comemorare, cu o reculegere și o rugăciune creștinească în memoria legiunii executate, fără să menționeze că a executat și ea prea multe în timpul lui Antonescu.

Dar știi cum e, detaliile istoriei se pierd atunci când închei un text cu „aproape toți vorbitorii au fost de acord că tineretul universitar trebuie convins să vină alături de legionari, chiar dacă a învățat o istorie falsificată”.

Într-o scriere, tânăra jurnalistă menționează că respectă cu sfințenie toate principiile etice ale meseriei, doar că astea mor atunci când în ecuație intervine vreun PRM-ist ori chiar Corneliu Vadim Tudor.

Unul din primele interviuri din cariera ei este chiar cu președintele partidului din care făcea parte și pe care pot doar să presupun că-l avea la speed-dial pe telefonul fix din Craiova. Altfel, actualul ministru îl numea deja „un viitor candidat redutabil la funcția de președinte al României” și îi servea întrebări lingușitoare despre conspirațiile celor care vor să distrugă țara (adică francmasoneria) și primele măsuri pe care le-ar lua PRM (deloc surprinzător ar scoate în afara legii „organizația etnică, de factură paramilitară, hortyistă” UDMR).

Dincolo de mica încurcătură de roluri, Lia Olguța Vasilescu ar trebui măcar să intre în manualele de jurnalism pentru cea mai lingușitoare metodă de începere a unui interviu, că rar mai găsești oameni care i se adresează lui Vadim cu:

Dar Vadim nu-i singurul membru de partid care beneficiază de cuvintele dulci ale jurnalistei de la Craiova. Olguța scrie cu patimă și despre vizita lui Gheorghe Funar, „singurul primar al unui oraș mare, care a onorat invitația organizatorilor, de a sărbători, alături de craioveni, Zilele Craiovei”. Nu ratează nici măcar subiectul de maximă importanță culturală pentru Bănie, cenaclul „Totuși iubirea” a lui Adrian Păunescu, de la care nu a lipsit nici Funar.

Eu zic că Olguța își merită un loc de cinste în manualele de jurnalism, pentru că nu poți să zici că femeia nu se lingușea pe lângă oameni până la indigestie. Mai ciudat e că nu o făcea doar pentru șefu’ de partid xenofob, că poate aici am putea să înțelegem încurcătura de legitimații. De formulări pompoase și lipsite de demnitate avea parte cam orice personalitate vag necunoscută, care s-a întâmplat să ajungă la sfârșitul anilor ‘90 prin Craiova.

Poate că-i de înțeles de ce l-a comparat pe Tribun cu un vulcan în erupție al politicii de pe Dâmbovița, dar nu știu de ce a ținut să i se adreseze în scris unui biet etnomuzicolog cu „stimată doamnă”, asta înainte de a o întreba ce caută prin Oltenia. Asta nu-i singura reușită jurnalistică a Olguței, pentru că formule epice de adresare și întrebări glorificatoare a livrat și pentru Gheorghe Funar, care zicea că dacii au construit în timpul liber piramidele din Egipt.

Despre presa nouăzecistă poți să spui multe, dar nu poți să zici că nu era un paradis al titlurilor. Aici n-a făcut excepție nici tânăra progenitură a gazetăriei oltenești, care mi-a adus în viață titluri ca:

Sigur, nu poți să te aștepți ca femeia să nu vâneze titluri senzaționale în anii în care presa zbura de pe tejghea cu puii vii de la Evenimentul Zilei. Însă, Olguța a dat și ea o lovitură de un senzaționalism ieftin pentru gazetăria de provincie cu „După Isus Hristos, Claudiu Novac este a doua persoană care a… înviat din morți”. Și nu, nu a avut loc nicio minune în Craiova.

Olguța se laudă, în propriul CV, că după doar un an de presă a ajuns în fruntea departamentului Investigații-Anchetă. Dincolo de faptul că anumite detalii nu prea se suprapun cu informațiile din căsuțele redacționale, nici cariera de anchetatoare a viitorului ministru nu pare că a zguduit prea tare gazetăria din Oltenia.

Abia în februarie 2000, am găsit o primă anchetă sub semnătura Liei Oanei Vasilescu. Deși, acum trebuie să recunosc că nu am avut timp să verific fiecare lună din anul precedent pentru a dezgropa spiritul investigator al Olguței. Oricum, de menționat este că juna se lăuda că e șefă a departamentul de Investigații de vreo doi ani atunci când a scris „La S.C. Piscicola S.A. Dunăreni s-a împuțit peștele!”.

Din țiplă, cariera Olguței pare o reușită deosebită, că nu-i ușor să ajungi într-un singur an de presă la conducerea departamentului de Anchetă, pentru ca apoi să te cațeri în poziția de redactor-șef adjunct la Cuvântul Libertății. Însă, ce scrie actualul ministru în CV-ul de la Camera Deputaților nu prea se potrivește cu ce apare în căsuța redacțională a gazetei de provincie din Oltenia.

Olguța și-a început cariera la departamentul Învățământ, cultură, artă, tineret, unde a poposit mai multă vreme decât a ținut să menționeze în CV, ba chiar a ajuns să-l conducă prin 1999. Știu, nu-i același lucru cu departamentul de Investigații și Anchetă, care de fapt se numea Informație-Eveniment-Anchetă și unde scria mai degrabă despre inspectori școlari și Bacalaureat, decât vreo anchetă care să zguduie Oltenia. A ajuns chiar și la conducerea departamentului, dar asta abia pe la început de 2000, nu cu doi ani înainte, iar poziția de redactor-șef adjunct și-a dat-o tot cu vreun an prea devreme în CV.