Tineri români mi-au povestit cum au ajuns să renunțe la ura față de gay și romi

Pe internet, românii se înjură între ei permanent. Oriunde ai căuta, tot o să găsești doi oameni care se ceartă sau își varsă frustrările. Unii înjură romii, că strică imaginea țării lor perfecte și glorioase, alții îi înjură pe cei de la Charlie Hebdo și laudă teroriștii pentru atentatul din 2015, unii înjură evreii și pe Soros, alții înjură pe toată lumea, că sigur s-a întâmplat ceva greșit. Românul e poet și poate să inventeze dușmani, probleme și înjurături complexe și explicite.

Ca popor, am trecut prin situații favorabile dezvoltării hate-ului pentru orice mișcă și respiră (sau nu). Legionarii au cultivat ura pentru evrei și romi, comuniștii au cultivat ura pentru occident și americani, PSD a cultivat ura pentru DNA și statul paralel etc.

Oamenii se împart în tabere și se luptă unii cu alții. De cele mai multe ori, fără dezbateri, fără dialog, doar ocară aruncată dintr-o parte în alta. E lipsa asta a dorinței de a-i înțelege pe ceilalți care ne distruge. De-asta am ajuns să credem că dacopații sunt în mare parte bătrânei care visează să stea undeva în natură și să poarte căciulă de tarabostes, că majoritatea naționaliștilor și homofobilor sunt oameni răi, că PSD-iștii sunt pensionari care cred că Kovesi le ascultă telefoanele și că tinerii sunt liberali care slăvesc multinaționalele și sunt plătiți de Soroș și de „ONG-uri dubioase” (cum a zis doamna Firea) să iasă la protest și să huiduie pe Arena Națională.

Studiul ăsta arată că suntem construiți genetic să acceptăm informațiile care ne confirmă opiniile, chiar dacă sunt doar propagandă, și să le respingem pe cele care ne contrazic.

Totuși, există oameni care au fost rasiști sau homofobi și într-un final au reușit să scape de ura pe care o aveau. Am vorbit cu tineri din România care și-au schimbat credințele datorită unei întâmplări din viața lor.

„Eu uram gay-ii când aveam 13 ani. Mi se părea scârbos să fii homosexual. Când voiam să înjur pe cineva îl făceam gay sau poponar. Așa făcea toată lumea. Probabil venea din contextul familial. Nu erau priviți niciodată ok, să fim serioși.

Am crescut și internetul m-a făcut să-mi schimb părerea. În primul rând, m-a ajutat să înțeleg că ideile luate din cercuri restrânse promovează ura și discriminarea, ceea ce nu e ok.

De pe Wikipedia am aflat că foarte mulți artiști pe care îi respectam (Elton John, Freddie Mercury) erau LGBT și, în același timp, oameni foarte valoroși. Am realizat că eu îmi doresc binele lor și implicit binele comunității LGBT. Mi-am schimbat părerea și mi-am dat seama că nu contează orientarea sexuală pe care o are cineva.

La 14 ani deja le luam apărarea. Acum am ajuns să am prieteni apropiați care sunt homosexuali.”

„Eu nu știam că există oameni gay până la vârsta de zece ani, pentru că mediul în care am trăit a fost unul destul de conservator, iar ai mei și acum sunt foarte speriați de cei din comunitatea LGBTQ+ și nu vorbesc despre asta aproape niciodată.

Prima oară când am conștientizat că există oameni cu altă orientare sexuală a fost când eram la mare, treceam a cincea și stăteam cu tata și cu un prieten de-ai lui pe terasă. Au început să discute despre faptul că ăștia pe invers - cum îi numeau ei - voiau să aibă dreptul să adopte copii. Nu mai țin minte exact ce au vorbit, dar știu că amândoi erau contra. Maică-mea părea foarte stânjenită să discute despre asta, îmi spunea că e o chestie ciudată și că homosexualii sunt păcătoși. Când am ajuns acasă am început să întreb pe cine credeam eu că deține răspunsul concret: profa de religie. Și-a bulbucat ochii și a strigat: «Este un păcat să fii homosexual și cei care suferă de asta trebuie să se vindece». Am găsit atât de multă propagandă homofobă, încât am devenit și eu homofobă.

Știu că aveam undeva la 12 ani și i-am lăsat unui tip, de pe un forum, un comentariu de genul «tu ești o greșeală și o să ajungi în iad, dacă nu te duci să te spovedești și să te vindeci». Am continuat cu gândirea asta până în clasa a opta. Apoi, am început să mai cunosc oameni pro și să citesc și alte lucruri, să nu mai cred în biserică atât de mult.

Schimbarea a venit în timp, cu toate că mai aveam momente în care consideram că este ceva anormal. Am început să citesc chestii pro-LGBT, să stau în grupuri de oameni toleranți, să mă uit la documentare și să citesc cărți care m-au făcut să-mi pun întrebări. Cartea Îți voi dărui soarele, care era despre o relație gay, și filmul Blue is the warmest color m-au ajutat să-mi schimb opinia. Apoi au fost mediatizate evenimentele PRIDE, au scos și ăştia de la Facebook ceva reacție cu rainbow flag și au început să fie discuții între colegii mei. Mulți erau pro, dar tot păreau stânjeniți când se aducea asta în discuție. Încet-încet, am lăsat-o mai moale cu homofobia și s-a produs fenomenul ăsta de acceptare. Acum am ajuns la unul de încurajare.”

„Nu pot spune că uram homosexualii, dar nu eram foarte îngăduitor cu ei. Probabil din cauza educației, pentru că provin dintr-o familie tradițională. Eu sunt dintr-un oraș mic, unde, dacă ești homosexual, ești automat poponar, muist, bulangiu sau alte treburi de genul. Într-o seară, eram într-un pub cu o prietenă. Eu vorbeam despre metale și un tip de la o masă de lângă noi m-a întrebat ce subgen ascult mai exact. L-am chemat la noi la masă și-am început să discutăm.

Ne-a spus că este gay și, inițial, nu știam ce să cred despre el. Pe la miezul nopții, am plecat împreună spre casă, fiindcă stătea pe stradă cu mine. Pe drum am mai luat câteva doze de bere și am mai rămas la o vorbă. Era un tip inteligent și cu mult bun simț, așa că am continuat să mai ieșim. Datorită lui am început să accept persoanele cu alte orientări sexuale.”

„Am fost rasist. Nu puteam să tolerez țiganii. Mă deranja modul lor de a se comporta, agresivitatea lor. Voiau să fie mereu superiori. Când eram mic, mi-era mereu frică de ei. Cred că observau asta și deveneam foarte ușor o țintă.

Aveam 9 ani și mergeam pe stradă, când au venit cinci romi și m-au aruncat în zăpadă. Pur și simplu. Nu făcusem nimic. M-am simțit foarte neajutorat.

Mi-am dat seama că e greșit să fiu rasist când am avut un coleg în generală care era rom și era un om foarte mișto. Era diferit și prin intermediul lui am dat de alții la fel ca el. Eram impresionat de felul în care vorbea. Odată mi-a luat apărarea. La școală râdea cineva de mine și el s-a băgat. M-a impresionat și mi-am dat seama că nu poți să-i judeci pe oameni cum am făcut-o eu inițial.”

„Pe la 15-16 ani, când am început să am opinii, eram vehement în a spune că gay-ii nu ar trebui văzuți pe stradă. Familia mea credea la fel. Prietenii mei credeau la fel. Școala nu ne vorbise vreodată despre orice implică sex. Nu cred că am întâlnit pe cineva cu altă părere despre persoanele LGBT până în momentul în care am ajuns într-un alt cerc de educație extrașcolară.

Am mers la concursuri de dezbateri și am fost pus în situația de a argumenta pentru drepturile persoanelor LGBT. La început mi s-a părut ciudat și nu știam exact ce să spun. Am discutat mai mult despre subiectul ăsta cu alți tineri. Pentru prima oară vorbeam și cu oameni de păreri diferite. Am înțeles că majoritatea oamenilor care se tem de influența negativă a gay-ilor nu au cunoscut niciodată o persoana gay. Poate alte țări din Vest exagerează cu corectitudinea politică, dar societatea românească are nevoie să învețe să fie mai tolerantă.”

„Eu sunt de undeva de la țară și am crescut în familia tradițională (mamă, cât nu-mi place cum sună asta), care m-a educat să îmi doresc o familie tradițională.

Am avut o fascinație pentru religie și creștinism. La un moment dat am dat peste Sodoma și Gomora. Woooow. (Și acum am în minte glasul băbuțelor din sat «D-aia nu ne mai plouă Dumnezeu!».) Mi-am luat așa o panică ciudată și o repulsie față de acei oameni care au îndrăznit să-l supere pe Dumnezeu prin «boala» aia, cum o numea profa de religie.

Am crescut, am ajuns la liceu, la oraș, și am văzut doi tipi care se țineau de mână. Am avut o reacție interioară destul de ciudată, mă așteptam să reacționeze Dumnezeu în vreun fel, dar nu a reacționat. Peste câțiva ani am cunoscut o tipă care era lesbi. M-a șocat puțin chestia asta. Am fost curios să văd care-i faza, de ce-uri peste de ce-uri.

De atunci, însă, am început să nu mai văd totul din perspectiva celorlalți care susțineau că e o boală. Treptat, am mai cunoscut oameni care s-au dovedit a fi mai mișto decât ceilalți care critică pentru că așa au fost învățați. Îi accept și-i susțin pe oamenii ăștia care au curajul să fie ei cu riscul «de a face să nu mai fie ploaie» și de a fi criticați de societate.”