Fă cunoștință cu Alexandra Badea, regizoarea care-ți arată traumele de care românii fug în Occident

Sunt la Teatrul Național București, în interior. Aștept piesa Exil. Începe cu proiecția pe ecran mare a unor interviuri scurte luate spectatorilor pe holul teatrului, pe scări și pe scaunele din sală. Întrebări ca „V-ați gândit vreodată să plecați din țară?” sau „Care credeți că-i cel mai important lucru pentru ca lucrurile să se schimbe aici?” cad diferit în sufletul fiecăruia dintre cei care le aud. Răspunsurile vin parcă regizate și lasă gust de tristețe. 

Eu mă întreb: chiar atât de mult disprețuim ceea ce suntem? Oare nu există un cuvânt bun de spus despre bucata asta de planetă? Nu, stai! S-a ajuns la un optimist – un tânăr cu fața rotundă, care n-a împlinit încă 30 de ani, răspunde cu zâmbet și vorbește despre potențial. Iată! Singura calitate a României: potențialul ei neîmplinit! Latent, dar cine să-l valorifice dacă cei care nu au părăsit încă țara, fie se gândesc în fiecare zi să o facă, fie au făcut ce le-a stat în putere (și poate și mai mult) pentru a-și trimite copiii la studii în străinătate. 

Rezultatul este diaspora României, a cincea cea mai mare din lume. În țări ca Marea Britanie, Italia sau Spania suntem ca acasă, dar nu chiar acasă.

Alexandra Badea, scriitoare și regizoare de teatru stabilită de două decenii în Paris, a adunat sentimentul plecării în piesa de teatru Exil. A montat în 2022 la TNB și a devenit un succes cu sala plină încă de la prima reprezentație. Exil spune o poveste de 80 de ani și patru generații.

Cea dintâi în arborele genealogic este o fiică de evrei căreia Holocaustul i-a furat părinții când avea doar 16 ani. Situația a obligat-o să se căsătorească cu un bărbat pe care doar îl respecta pentru ca schimbarea numelui să o pună în etnia majoritară. Ce mai are asta a face cu Ana de astăzi, strănepoata născută după Revoluție, în Paris? Are.

Un studiu publicat de OECD în 2019 arăta că, între 2009 și 2018, peste un sfert din românii care trăiau în România au spus că s-ar stabili permanent în străinătate dacă ar avea ocazia, acesta fiind unul dintre cele mai ridicate procente din regiune, depășit doar de Republica Moldova. Dintre cei pentru care emigrarea era o soluție bună, doar 11 la sută erau mulțumiți de locul lor de muncă actual. La momentul realizării studiului, intențiile de emigrare erau cele mai ridicate în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani.

Alexandra mi-a spus că i-a luat mai bine de 20 de ani ca să treacă, personal, de sentimentul auto-xenofobismului. A plecat din țară în 2003 și în primii cinci ani se îmbolnăvea de fiecare dată înainte să se întoarcă acasă, în vacanță. Și ea, și prietena ei, actrița Mădălina Constantin, somatizau greul mintal de a lua avionul spre casă ba cu gripă, ba cu pierderea vocii. Veneau în aceleași perioade și se îmbolnăveau în același timp. Crede că senzația asta de tensiune, de respingere a României, face parte din noi și este ceva care ei i-a făcut foarte mult rău.

N-a mai întâlnit niciun alt popor care să nutrească sentimente atât de negative față de propria țară, dar asta a simțit la toți românii pe care i-a întâlnit în Franța și nu numai. Mai mult, s-a lovit adesea de situația în care un român care a stat mai mult de doi–trei ani în altă țară se întoarce în România, iar prima întrebare care i se pune este „de ce te-ai întors”. 

Întoarcerea este văzută ca un eșec. La o adică, de ce s-ar întoarce cineva care-a trăit în Occident?

Explicația care survine instinctiv este inadaptarea reîntorsului, incapacitatea lui. „N-a fost destul de bun”, „n-a fost în stare”. Proporția celor care își exprimă intențiile să se întoarcă este însă mică. Dintre românii din diaspora care au răspunsul studiului citat mai sus, 26 la sută au spus că se gândesc să se mute în altă țară. Dintre aceștia, doar o treime a spus că s-ar întoarce în România.

Anatolie Coșciug, de la Centrul pentru Studiul Migrației din Cluj, cercetează împreună cu colegii săi realitatea românilor care se reîntorc în țară. El susține că intențiile de întoarcere au crescut în ultimii ani, dar asta-i cumva explicabil dacă ții cont de situația pandemiei pe care România a gestionat-o destul de bine comparativ cu alte țări. „În plus, atractivitatea economică a țării împreună cu oferta locurilor de muncă pentru cei cu pregătire profesională au crescut. Un alt factor este și acela că o tot mai mare parte din migrație este una sezonieră sau de scurtă durată: oamenii merg pentru un sezon, un an sau doi, cu un scop foarte clar, se întorc în România, stau o vreme, pleacă iar...”

Același studiu a estimat că, din țările OECD (unde sunt plecați 90 la sută dintre români), se întorc anual între ​​160 până la 200 de mii de români. Dintre cei care revin, unii devin și antreprenori. Dar despre aceștia Coșciug detaliază că nu este un grup atât de mare pe cât ne-am dori, în ciuda programului guvernamental Start-up Nation Diaspora care și-a dorit să facă exact acest lucru.

„Adevărul e că succesul programului a fost relativ limitat comparativ cu unul similar destinat celor care se aflau deja în țară. Cele mai multe investiții sunt, în continuare, cele așa-numite neproductive: locuințe de închiriat, investiții în mașini etc.”, subliniază el. „Se vede însă o oarecare schimbare față de anii trecuți, cu tot mai mulți foști migranți investind în domenii precum IT, agricultură și producție de mâncare. Un alt fenomen interesant și complet nou care a început să apară de vreo trei ani încoace este întoarcerea celei de-a doua generații, adică copiii migranților, ca vin cu intenția de a-și deschide afaceri.”

Pe măsură ce urmăream piesa Exil, m-am identificat al naibii de dureros cu personajul Anei, la fel ca, probabil, multe alte femei de vârsta mea. La fel se identifică, am bănuit eu, și Alexandra Badea de acum 10–15 ani. Convinsă că poartă în ea un defect de fabricație, niciodată suficient de bună, niciodată capabilă să ducă ceva până la capăt, într-o veșnică fugă de intimitate. 

M-am regăsit în personajul Anei și în imaginea de fată bună pe care o îmbracă pentru a ascunde rușinea că există, în convingerea că „nu este în stare”, care vine din măruntaie, în certitudinea că ceva din alcătuirea ei este fundamental greșit, în interesul pentru trauma genealogică. 

Ana din piesă trage după ea teroarea străbunicii (Magda) care tresărea noaptea la fiecare zgomot la gândul că Securitatea i-ar putea lua soțul. Și furia bunicii (Irene) – sătulă de un regim care-o sufoca, o obliga să nu existe, ridica ziduri insurmontabile între ea și frații ei și-o frică viscerală față de mamă. Și neputința mamei (Agnes), fiică de imigrantă în Paris, trăind în umbra permanentă a unei mame dure ca diamantul, inaccesibilă pentru că își baricadase emoțiile. 

Alexandrei Badea i s-a spus tot timpul că nu are talent.

A vrut să facă jurnalism, dar i s-a spus că trebuie să dea la o facultate serioasă. A vrut să dea la fotografie, dar i s-a spus că nu se pricepe. A crescut convinsă că nu are talent nici la scris, nici în alt domeniu care ar presupune artă. D-aia s-a hotărât să facă regie de teatru – s-a gândit că nu-i nevoie de niciun talent pentru asta. 

În Franța, a spus ea într-un interviu, nu se vorbește despre talent. Nu există acest concept în limbajul de zi cu zi. Dacă la atelierele de teatru pe care le predă în Paris ar compara talentul unui student cu talentul altuia, ar fi probabil dată afară.

Pe lista de idei care ajung să ne pună piedici, Alexandra evidențiază credința că totul trebuie să se facă cu greutate, că trebuie să depui mare efort ca să faci ceva sunt idei care ne îngrădesc cumva. „Cred că suntem experții clasamentelor: e cel mai bun, e mai bun, nu-i așa bun. Premii se dau peste tot, dar pe mine m-a traumatizat treaba cu coronița. Eu n-am luat niciodată și am trăit tot timpul treaba asta ca pe un eșec. Nu neapărat eu cu mine, dar părinții mei și oamenii din jurul meu îmi inoculau această senzație de eșec pentru că nu am fost prima. Nu era o diferență foarte mare la note între mine și următorul.”

Un alt rău, spune Alexandra, este frica, supravegherea, intruziunea. „În familiile din România intruziunea părinților este foarte, foarte pregnantă. Și până la vârste absurde. Sunt oameni de 70 de ani care încă se simt supravegheați de părinți, într-o stare permanentă de control.”

Ea povestește și o amintire încă vie de pe vremea adolescenței, când își dorea să intre profesorul în clasă și să ceară: „Scoateți o foaie de hârtie și scrieți tot ce vă trece prin cap.” Avea multe de spus, ca mulți adolescenți care ar spune, ar scrie sau ar crea în orice alt fel, dar care trebuie, în schimb, să memoreze.

În istoria de aproape 150 de ani a Teatrului Național București, Alexandra este a treia regizoare care montează la sala mare. A ridicat vocea împotriva acestei realități de multe ori în interviuri și de fiecare dată a fost atacată de bărbați, care considerau că nu-i normal să existe cote, că-i vorba de talent.

„Nu vorbim însă de șanse egale din moment ce adolescentelor nu li se transmite în niciun fel că o meserie ar putea fi făcută în mod egal de femei și bărbați. Normal că ea își va pune ulterior piedici. La fel și cu filosofia, când ți se spune că meseria de filosof nu este pentru femei, că nu se folosește filosoafă. Pentru mine, feminizarea meseriilor este foarte importantă. Altfel, nu facem decât să transmitem femeilor că anumite meserii sunt strict masculine și că ele ar trebui să facă altceva în viață.” 

Nu miră îndârjirea cu care românii și-ar părăsi țara: în octombrie 2022, 57,4 la sută dintre respondenții unui studiu INSCOP considerau că situația generală din România este mai rea decât acum 30 de ani, iar 8,2 la sută spuneau că este la fel. Fără să mai amintesc de cei 35 la sută dintre români care, în primul trimestru al lui 2022, au declarat că nu își pot plăti facturile lunare.

Alexandra, ca alți români, au găsit într-o altă societate posibilitățile și încrederea profesională pe care nu le-ar fi găsit în România. În alte interviuri vorbește despre modalitățile în care Franța știe să-și valorizeze potențialul uman.

În ceea ce privește așa-numita migrație a creierelor din România, cel mai des migranții cu calificări superioare care pleacă din România tind să ocupe joburi bune în societățile de destinație și să se plângă de condițiile de muncă din România, fără să nutrească intenții de întoarcere.

În cazul domeniului în care activează Alexandra, ea susține că pentru autorii de teatru și autori în general, Ministerul Culturii nu are niciun dispozitiv de susținere, nicio bursă de creație sau premii literare care să-i permită cuiva care face asta să trăiască din scris și să dezvolte o operă. În Franța, burse cu care un scriitor aspirant se poate dedica un an exclusiv scrierii unui roman sunt destul de simplu de accesat. „Crearea, așadar, a unor astfel de condiții pentru a debuta imediat după terminarea studiilor ar fi un pas important”, subliniază ea.

Alexandra a plecat din România în 2003 și abia șapte ani mai târziu i s-a propus pentru prima dată să facă un spectacol la TNB, dintr-o întâmplare. Este conștientă că a trebuit ca mai întâi să fie validată în Franța, să fie programată la Festivalul de la Avignon și asociată Teatrului Național La Coline, pentru a fi invitată la TNB – spune că dacă teatrul românesc i-ar fi propus o colaborare mai devreme, s-ar fi gândit să se întoarcă. Recunoașterea artiștilor abia după ce au obținut recunoaștere în afară pare deja un pattern național cu origini istorice, de unde Panait Istrati și Herta Muller și recent premiata filosoafă Anca Vasiliu.

În Franța a publicat patru piese de teatru: una despre dificultatea de a te adapta, ca migrant, într-o nouă societate, alta despre refugiații ajunși în Franța în vremea lui Nicolas Sarkovsky și a treia, denumită Burnout, despre viața ca angajat în multinaționale. Pentru cea de-a patra, Pulvérisés, a primit, din partea Ministerului Culturii din Franța Marele Premiu pentru Literatură Dramatică. A mai scris două romane și numeroase scenarii de film.

Nu-ți trebuie mare simț de observație ca să bagi de seamă că Alexandra nutrește un adânc interes asupra istoria și a consecințelor pe care aceasta le are peste generații. 

În piesa Exil atinge motive puternice, precum conflictul dintre clase iscat după Al Doilea Război Mondial ca urmare schimbării elitelor. Asta a însemnat că burghezii din spațiul românesc au umplut, dacă nu pușcăriile comuniste, atunci fabricile, în vreme ce membri ai păturii sărace care s-au așezat cuminte de partea sistemului au primit funcții de conducere și belșug material pe care cu greu l-ar fi putut dobândi altfel. 

Prin obligația de conlocuire decretată de Ceaușescu (un motiv important în piesa Exil), românilor bogați de atunci (care dețineau proprietate) li s-a impus să își împartă casa cu ceilalți (cu săracii), reafirmându-se convingerea conform căreia, pentru ca unul să câștige, altul trebuie să piardă. Zero sum game. Cooperare? Nu există. O mentalitate care a reușit să călătorească și să prospere până în zilele noastre.

Acest moment este bine ilustrat în piesă prin conflictul iscat între familia burgheză (din care descinde Ana), forțată să renunțe la două camere în favoarea unei familii de țărani.

Alexandra spune c-o mai interesează să cerceteze (in)capacitatea noastră de a protesta, de a contesta puterea, de a lua măsuri în fața injustiției. Nu m-a mirat curiozitatea asta din partea cuiva aclimatizat în țara celor mai cunoscuți protestatari.

Mai e mult de făcut – la noi și la țară – și poți începe să-ți pui ordine în gânduri cu piesa Exil pe care ți-o recomand. Cel mai probabil ai pe cineva, știi pe cineva plecat. Prin ea, Alexandra vorbește despre numeroasele aspecte ale emigrației la care nu reflectăm suficient, de la libertatea parțială a celui care se trezește un oarecare într-o mulțime în care nu este privit de niciun ochi până la mândria și siguranța de sine pe care o arborează omul plecat și ajuns în Occident (și pe care atât de bine îl întrupează personajul Iréne). Mai atinge și dilema copilului de imigrant care simte că s-a născut la intersecția dintre două drumuri, neștiind căruia aparține, și sentimentele diametral opuse pe care le trezește România în români: detestată când ne aflăm aici, îndrăgită când suntem în afară.

Vezi programul piesei pe site-ul TNB.

Pe Iulia Hau o poți citi și în newsletterul ei La pas molcom.