5 cărți care să-ți aducă speranță în 2023 în România, că probleme ai deja

2022 a fost un an dat naibii. Abia ți-ai revenit după nebunia cu Covid, când Putin a început un război sinistru în Ucraina, după care inflația a explodat și totul s-a scumpit. În prima partea a anului ai fost asaltat zilnic cu imagini apocaliptice din Ucraina și alte știri nasoale.

Eu am trecut printr-un carusel al emoțiilor. Războiul a început la o zi după ziua mea de naștere, tot prin acea perioadă mi-am dat demisia de la ultimul meu job și m-am pus serios pe scris. Am reușit să termin și să public o carte: „Zenobistele”. M-am mutat din conacul vechi de pe Victoriei unde locuiam într-o casă care a trebuit să treacă prin mai multe ture de curățenie și o renovare zdravănă ca să fie drăguță. Am fost acasă la ai mei după trei ani, pentru că mult timp mi-a fost groază să nu iau Covid de pe drum și să-i îmbolnăvesc. 

Îmi imaginez că nici parcursul tău din ultimul an nu a fost unul foarte lin, așa că, în speranța unui viitor mai bun, m-am gândit să-ți povestesc despre cinci cărți care aduc ceva speranță în lumea asta agitată și nebună în care trăim. 

Aveam cartea asta de ceva timp în bibliotecă, dar nu m-am apucat de ea până am aflat că urmează să apară filmul. Nu prea pot să mă uit la o ecranizare înainte să citesc cartea pe care e bazată, am zis s-o iau de pe raft și să o frunzăresc puțin. Cu toate că mi-a fost recomandată de multă lume, mi-a fost teamă că nu va fi chiar pe gustul meu. M-am înșelat. 

Da, povestea Kyei, o fetiță născută în mlaștini și abandonată de familie, are o tentă de basm, dar e atât de frumos scrisă și luminoasă încât nu poți lăsa cartea din mână. După ce ai ei o părăsesc, aceasta începe să adune scoici și să le vândă unui negustor ca să-și câștige mălaiul. 

În prima ei zi de școală e batjocorită, așa că decide să nu mai calce pe acolo. Totuși, pe parcurs ce crește și devine și mai pasionată de zona în care trăiește, fata începe să citească cărți de știință și biologie ca să înțeleagă toate vietățile cu care conviețuiește. Ajunge chiar să devină o autoare specializată pe ramura asta.

Aflată în punctul cel mai fragil al vieții sale de până atunci, Kya se întoarce spre singurul ajutor pe care-l știa: ea însăși. 

Mi-a fost frică să nu fie vorba despre o lectură feministă extremistă, dar e departe de asta. Deși volumul are forma unei culegeri de eseuri, Glennon își expune propria poveste.

A fost educată într-un spirit în care se aștepta de la ea să fie perfectă, pentru că e femeie. Asta însemna să i se supună soțului, să îngrijească copiiii, să fie loială, să uite de ea, de propriile pasiuni, de toate aspirațiile schițate încă din adolescență. A fost obedientă și s-a încadrat perfect în tiparul de soție perfectă americană până când mulajul impecabil și artificial a început s-o strângă. Nici faptul că soțul a înșelat-o nu a ajutat.

După câțiva ani de căsnicie și după ce cunoaște o femeie minunată, Glennon își dă seama că e gay și nu mai poate să trăiască într-o căsnicie defectuoasă doar de dragul fațadei și a educației primite. 

Noi nu ne-am născut pline de neîncredere și de teamă față de noi înșine. Asta a făcut dresura din noi. Am fost învățate să credem că felul în care suntem noi în mod natural e rău și periculos. Ne-au convins să ne temem de noi înșine. Prin urmare, nu ne cinstim corpul, curiozitatea, foamea, judecata, experiențele sau ambiția. În schimb, ne punem sub obroc adevărata natură. Femeile cărora le iese cel mai bine acest act de dispariție au parte de prețuirea cea mai mare: Ea e atât de lipsită de egoism! Îți poți imagina? Apogeul feminității e pierderea totală de sine.

M-a suprins că am îndrăgit atât de tare această carte, pentru că nu sunt o cititoare de fantasy. „Cartea Blestemelor” e primul volum din trilogia „Ultimul împărat nemuritor”, semnată de Andrei Ruse, care are la bază basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”. Acțiunea îl urmărește pe tânărul Aleodor care, după naștere, refuză să se trezească la viață.

Așa că, într-o noapte destul de friguroasă, șapte oșteni se întorc la palat cu un bătrân dubios care zice că știe ce-l poate face să deschidă ochii pe proaspătul născut. Totuși, salvarea lui vine la pachet cu o profeție: când o să împlinească 20 de ani va trebui să plece de la palat către locul de unde se trage, adică tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. 

Mi-a plăcut mult povestea asta atât pentru că mi-a readus senzația de liniște și pace pe care o aveam când mama îmi citea povești înainte de culcare, dar și pentru că am aflat cum s-a format lumea basmului, cum au apărut Uriașii, Blajinii și apoi oamenii. Am descoperit, totodată, de unde vine Apa Sâmbetei și de ce sufletele ajung în Tărâmul Celălalt pe buza ei, întâlnind Sorbul Mărilor. Sau, de exemplu, de unde vin vânturile, care pornesc din dansurile sălbatice ale ielelor, doisprezece la număr (fiii Duminicii, câte unul pentru fiecare lună a anului), iar stăpânele lor sunt vântoasele, șapte duhuri de femei tinere mereu nedespărțite, ce cântau și dansau într-una.

Cu alte cuvinte, „Cartea Blestemelor” mi-a arătat că mitologia românească e mult mai complexă decât pare la prima vedere și merită oricând (re)descoperită.

Ca și „De neîmblânzit”, cartea lui Dolly Alderton e una autobiografică. Dacă ești milenială, n-ai cum să nu te regăsești în poveștile de dragoste pe care autoarea le împărtășește cu afecțiune, dar și o doză serioasă de umor.

După cum spuneam, e povestea unei puștoaice, de la primii fluturi în stomac și relații ratate cu bărbații până la joburi nasoale, a cărei singură constantă rămâne prietena ei cea mai bună.

Dacă ai avut vreodată așa ceva și ai pierdut-o din cauză că a intrat într-o relație, o să empatizezi sută la sută cu cartea asta.

Sunt nebună după sitcomul Friends. Am crescut cu Joey, Phoebe, Ross, Monica, Chandler și Rachel și l-am văzut de atât de multe ori încât am ajuns să știu replicile fiecărui episod. În zilele în care mă simt nașpa, tot ce vreau să fac e să bag niște mec și să revăd câteva episoade din serial.

Ca orice fan Friends, bineînțeles, m-am uitat și la marea reuniune de pe HBO. Atunci m-a frapat pentru prima dată cum arată azi Chandler Bing aka Matthew Perry. Știam că a avut ceva probleme cu alcoolul pe la finalul serialului, dar cam atât. Așa că, atunci când am aflat că își va publica cartea de memorii , am fost pe de-o parte curioasă, dar și îngrozită de ce aș putea afla.

Am citit cartea dintr-o suflare. M-a întristat teribil când am aflat că un om care părea atât de vesel, care făcea atât de mulți oameni să râdă în hohote era, de fapt, atât de distrus, atât de măcinat de alcool și droguri. 

Deși Matthew îți spune frust și extrem de sincer toate fazele oribile prin care a trecut – de la cum a părăsit-o pe Julia Roberts pentru că-i era frică să nu fie ea cea care se desparte de el până la cum i-a explodat colonul pentru că a luat atât de multe droguri încât s-a constipat zece zile –, finalul autobiografiei e destul de luminos. După ani de muncă, după atât de multe tratamente și clinici de dezintoxicare, Perry e, în sfârșit, pe un drum sănătos. 

Citește „Friends, iubiri și marele lucru teribil” dacă ai râs măcar la cinci glume făcute de Chandler, fiindcă are nevoie de asta. Are nevoie să i se întoarcă măcar un procent din starea de bine pe care ne-a adus-o el în toți acești ani. Când se încheie un serial cult ca Friends rămâi doar cu actorii, care sunt oameni, nu personaje fictive.