Cartea asta cu cele mai hardcore mituri românești te face să uiți de lumea lui Harry Potter

E o anumită frumusețe când te gândești la ce bagaj mitologic are fiecare popor, iar România nu face excepție. Sigur, pe măsură ce trece timpul și vine modernitatea peste diverse zone treburile astea se mai estompează și unele dintre ele sunt uitate. Se mai întâmplă însă ca ele să fie reale resurse pentru alții, în special pentru scriitori, iar pe baza lor să creeze ceva nou. 

Așa e cazul și cu „Cartea Blestemelor” a lui Andrei Ruse. Te bagă într-un timp incert definit cu un univers păgân și plin de magie, mituri și folclor pur românesc. Ai zâne, iele, ursitoare, vrăjitori și alte ființe fantastice ale pădurilor și nopților. Te poți gândi la cartea asta și la una care reîncadrează mitologia românească și-o prezintă unei generații noi. Este, totodată, o reinterpretare epică a uneia dintre cele mai frumoase povești străvechi autohtone: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Am citit-o și acum sunt în momentul în care să ți-o recomand ca să te cufunzi și tu într-o lume magică din care să mai ieși doar ca să-ți rezolvi problemele din viața reală. 

Am avut primul contact cu basmele românești pe la opt ani. Îmi rupsesem mâna și a trebuit să mă internez în spital. Cum nu aveam televizor în rezervă, tata mi-a adus o culegere de povești românești ca să mă apropie de cultura și tradițiile autohtone.

Nu le-am înghițit. Nu cred că finalurile macabre sau limbajul arhaic m-au descurajat, ci superficialitatea cu care Ispirescu a ilustrat universul basmului și anumite personaje. Nu înțelegeam cum arată spațiul în care e plasată acțiunea. În mintea mea era un vid mărginit de un Tărâm Verde și unul Roșu. Iar zmeii erau pentru mine niște pisici de mare zburătoare, cu coarne, care nu făceau altceva decât să răpească Ilene Cosânzene.

Andrei Ruse pornește de la premisa din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și creează o lume arhaică, inspirată din folclorul românesc cu toate tradițiile și obiceiurile păgâne, parcă scoase de la naftalină și din basmele lui Ispirescu. Astfel, o povestioară de câteva pagini se transformă într-o trilogie.

Ca spațiu, „Cartea Blestemelor” nu duce lipsă de tot felul de sate și zone uimitoare, fiecare cu alte mituri și ritualuri – cum e superba „udătură” din primăvară a Măiestrei. Se alege cea mai frumoasă fată, care pentru o zi devină zână și intră goală în apă în timp ce dansează și rostește descântece ca să „primească” primăvara.

Sunt apoi cetățile și palatele, fiecare cu o orânduire foarte bine definită a societății (pe toate planurile, de la cel spiritual la armie sau bresle), apoi sumedenia de istorii și pilde, cu un substrat foarte adânc, la fel și ființele fantastice precum Lupul cu fruntea de aramă, scăpat din Lumea de Dincolo, sau Știma Apelor. Aleodor, prințul și personajul principal al romanului, este cel care le descoperă pe toate odată cu cititorul, din copilărie și până în adolescență.

Pe măsură ce-am citit romanul mi-am dat seama că știu doar firimituri din mitologia și obiceiurile noastre.

Ca să păstrez și din limbajul cărții, am aflat din romanul lui Andrei, dară, cum s-a format lumea basmului, cum au apărut Uriașii, Blajinii și apoi oamenii. Am descoperit, totodată, de unde vine Apa Sâmbetei și de ce sufletele ajung în Tărâmul Celălalt pe buza ei, întâlnind Sorbul Mărilor. Sau, de exemplu, de unde vin vânturile, care pornesc din dansurile sălbatice ale ielelor, doisprezece la număr (fiii Duminicii, câte unul pentru fiecare lună a anului), iar stăpânele lor sunt vântoasele, șapte duhuri de femei tinere (fetele unui rege străvechi, pe care zânii le pedepsiră să devină știme, pentru traiul lor desfătat fără margini), mereu nedespărțite, ce cântau și jucau într-una.

Orice ai crede despre România, fondul folcloric este bogat. Și probabil că n-ai băgat de seamă cum e cu adevărat, cum nici eu n-am observat, pentru că nu prea ai ocazia să îl descoperi. Însă în lumea imaginară din „Cartea Blestemelor” tradițiile și obiceiurile românești – de care poate auzi sporadic pe la bunici și alte persoane în vârstă – chiar au un sens.

„Cartea Blestemelor” surprinde copilăria și adolescența lui Aleodor și deși nu apar multe femei, abundă de o putere feminină aparte, pentru că lumea este una păgână, precreștină. Astfel femeile nu sunt transformate în niște persoane murdare, păcătoase.

În contextul ăsta ai moașele, ursitoarele, zoritoarele, fermecătoarele, șișcile (vrăjitoarele), descântătoarele – toate deținătoare de puteri fantastice. Mai mult, obiceiul torsului nu este văzut ca o îndeletnicire casnică, ci ca pe un soi de ritual cosmogonic și magic deopotrivă. Aparținea strict femeilor, iar dacă era practicat în nopțile cu Lună plină putea duce la nașterea strigoilor, vârcolacilor sau la alte nenorociri. De asemenea, era comparat cu firele vieții care se țes.

Lumea celor vii este foarte bine diferențiată (prin „legi” străvechi) de cea a spiritelor sau a făpturilor fantastice (lighioanele), de care oamenii s-au separat în urmă cu secole, printr-un război crâncen care a împărțit Pământul știut în două. Numai că mai există un tărâm ascuns, din Răsărit, cel al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, acolo unde, chiar pe hotarul său, s-a născut mama lui Aleodor, în urma unui povești de dragoste terminată tragic.

De aici pornește destinul măreț al lui Aleodor, despre care se spune că va răstălmăci Timpurile când îi va veni vremea. Tatăl său, împăratul, încearcă să-i ascundă asta, doar că nu te poți pune cu ițele ursitoarelor. Nu degeaba au atâta putere asupra destinelor. Altfel, mai merită menționat că tot universul prin care te poartă Aleodor îți e prezentat și într-o limbă românească veche – reinterpretată și ea, la fel ca basmul original – ceea ce aș zice că dă o anumită savoare lecturii.

Prin „Cartea Blestemelor” am aflat ce e, de fapt, Timpul, ce e acela un Om, de ce zânele ne stăpânesc viețile și ne ghidează soroacele – elemente foarte puțin sau mai deloc ilustrate în basmele culese de Ispirescu. Sigur, în limitele convenției a ceea ce numim basm, realism magic și mitologie.

Poți avea oricâți ani, dar uneori merită să te afunzi într-un univers fantastic, în special unul românesc și spun asta pentru că de cele străine n-ai dus lipsă în ultimele decenii, fie că l-ai urmărit pe Harry Potter în aventurile sale, fie că ai urmărit personaje din seria Twilight – ca să nu mai zic de „The Witcher” care a devenit și serial pe Netflix. Tot pachetul din „Cartea Blestemelor” mi-a readus senzația de căldură, de liniște și pace pe care o aveam când mama obișnuia să-mi citească povești înainte de culcare.