23 de lucruri pe care se așteptau ceilalți să le fac până la 23 de ani

Simt că am bifat tot ce era de bifat până la 23 de ani – am un job care-mi acoperă cheltuielile, am terminat o facultate, am permis de conducere și conduc o mașină, chiar dacă una de o mie de euro.

Asta nu schimbă însă faptul că de fiecare dată când mă văd cu un prieten vechi, merg la vreun eveniment de familie sau se întâmplă să mă plâng că mă doare capul după o noapte de club, cineva se trezește să-mi spună ce ar fi trebuit să fac „mai mult” până la vârsta asta.

Uite, așadar, 23 de lucruri pe care, conform „opiniei publice”, ar fi trebuit să le bifez până în 23 de ani și nu am făcut-o.

În cazul meu, aia e scenaristica.

Explică-le tu ălora care te întreabă dacă nu vinzi și tu vreun scenariu că sunt doar o mână de oameni în România care chiar trăiesc din asta. Până și ăia mai au și alte surse de venit, eventual predau la UNATC sau mai lucrează și prin publicitate. 

Sau explică-le cam cât durează să faci un dosar cu care să aplici la CNC pentru fonduri, ca să-ți finanțezi filmul. Bineînțeles că vine întrebarea „Atunci de ce n-ai făcut altă facultate?”. Dar la 19 ani, după ce abia ai luat bacul, cine se gândește la cererea și oferta de pe piață?

Te gândești la ce ți-ar plăcea să faci pentru următorii trei ani, iar mie mi-a plăcut să scriu scenarii de film. 

Am din ce să mă întrețin, așa că nici nu regret când mă gândesc câte dintre ele o să rămână la sertar.

Sunt sigură că am început masterul la care sunt acum din presiunea socială de a mă înscrie la unul. Evident că nu am ales marketing sau ce alt domeniu se mai consideră acum bănos – m-am băgat la critică de film.

Nu te mai întreb dacă poți să-mi enumeri trei critici de film din România, că nu are rost.

Să mi se spună că pot să fac și un master și să țin și un job a fost cea mai mare minciună pe care am auzit-o în ultima vreme. De ce? Lucrez 9—5, ca tot omul. Iar cursurile la master erau în fiecare zi, mai puțin joia, între nouă și cinci. Mi-ar plăcea să știu cum se presupune că-ți faci prezențele la cursuri, dacă nu te întrețin încă ai tăi.

Pe scurt, la job nu pot să renunț, dar la master, da.

La 16 ani, când mi-am găsit primul job și m-am mutat de acasă, nu m-aș fi văzut niciodată întorcându-mă la a mei – mai ales la cât de importantă e pentru mine independența financiară. Dar, după ultima mea relație, pe care am încheiat-o între joburi și cu niște restanțe la facturile din ultima chirie, am fost nevoită să mă întorc la mama cu valize și cutii.

Acum, stau de aproape un an singură în apartamentul ei. Eu, cea de la 16 ani, probabil n-ar fi mulțumită și ar fi vrut să aibă ceva al ei până acum. Dar când vine data de 15 și văd că scutesc trei sute de euro din salariu, pe care acum pot să îi dau pe o vacanță sau altfel de plăceri, de ce aș mai pleca?

Până recent, n-am avut nici măcar o relație care să atingă pragul de un an. În timpul ăsta, prietenii mei au toți un istoric de relații de patru, cinci ani. Sau măcar doi. E adevărat că e altceva să te mai trezești dimineața și cu cafeaua făcută, să ai o persoană căreia să poți să-i dai mesaj că ai uitat să cumperi pâine sau să nu trebuiască să-ți plătești o dată la câteva luni analizele la ginecolog. 

Zilele trecute m-am văzut cu o prietenă din liceu care tocmai încheiase o relație de șase ani. M-a întrebat cum rezist cu dating-ul din București. Nu ne mai văzusem de peste un an, dar a presupus că sunt încă singură – ceea ce m-a pus un pic pe gânduri. Dar parcă e mai bine așa decât să trebuiască să mă justific că am ajuns acasă la trei dimineața într-o miercuri. 

Nu m-am înțeles dintotdeauna bine cu părinții, dar până la 23 de ani am reușit să bifez asta. O dată la câteva zile primesc mesaj de la mama, care mă întreabă dacă nu vreau să trec pe la ei, să bem un ceai sau să mâncăm ceva împreună. Nici măcar nu stau departe – cam un sfert de oră cu mașina.

Cu toate astea, cred că i-am vizitat ultima oară acum trei luni. Mă tot gândesc să o fac, dar între muncă, băgat rufe la spălat, facultate și eventual o ieșire cu prietenii, această activitate nu prea își mai găsește loc în lista de priorități – mai ales când aveți programe diferite la muncă.

Mă tot întreabă: „Nu-ți mai place să treci pe la noi?” Ba da, dar chiar n-am avut când.

Îi felicit pe cei care se pot relaxa ieșind la o tură de alergat. Eu mă relaxez la un gin tonic în Control. Față de anii trecuți, am tot rărit-o cu genul ăsta de preocupări, dar asta nu înseamnă că nu mi se mai întâmplă uneori să plec la șase din club și la nouă să trebuiască să fiu la muncă.

Sau că nu mai ajung uneori acasă pe trei cărări și adorm îmbrăcată și machiată, contrar sfatului dermatologului. Am încercat și să-mi pun demachiantul și dischetele pe noptieră, dar când n-ai cu cine, n-ai cu cine.

Poate până la 30 o să repar și asta.

Ultima dată când a trecut maică-mea pe la mine, eu tocmai îmi comandam cristale. Nu știu de ce am întrebat-o dacă nu vrea să iau și ei un citrin, pentru că următoarea întrebare n-a fost ce face citrinul, ci de câți bani am băgat în coș.

„N-ai pe ce altceva să-ți dai banii?” – ba da, pe al patrulea costum de baie comandat anul ăsta. Era la reducere.

Prieteni stabili am, chiar de dinainte de generală, dar nu sunt și prieteni între ei. Iar cei care sunt prieteni între ei, nu se pot organiza pentru o vacanță. De aproape o lună, la câteva zile se găsește o persoană să ne spună că face rezervarea, deci e ultima șansă să anunțăm dacă vrem să venim. Nu e nimic fancy – plănuiam o plecare la mare, în Bulgaria.

Poate până în septembrie, chiar face cineva acea rezervare. Acum, fiecare e cam cu ale lui – stai să văd dacă pot să-mi iau concediu, de ce mergem de miercuri până sâmbătă când am putea de vineri până luni, oare să-mi aduc și partenerul, chiar dacă e cam proaspătă relația?

Hobby-urile mele au un singur criteriu și ăla e DIY. Îmi place să învăț să fac singură toate lucrurile pe care știu că o să le vreau lunar. Chit că asta înseamnă să ajung să mă vopsesc uniform în tot capul, să-mi pun singură unghiile cu gel sau să scot aparatul de tatuat când îmi vine și să-mi mai trântesc un 44 pe mână. 

Sunt foarte mulțumită că fac toate astea și singură, pe principiul „Nu e strâmb, e făcut de tine”. Dar de cele mai multe ori când le spun oamenilor că îmi făceam un tatuaj, de exemplu, mă întreabă când plănuiesc să trec asta la un venit full-time. Și ce nu pot să înțeleg e de ce nu lăsăm un hobby să fie un hobby, de ce trebuie să ajungă să fie „ceva mai mult”?

Am aflat recent că mersul pe jos nu intră la categoria „sport”, chiar dacă fac peste zece mii de pași pe zi. Iar nebunia cu pilates de pe TikTok nu sună ca pentru mine. 

Lunile trecute, îmi luasem un antrenor personal cu care am stat vreo trei-patru luni. Ultima lună l-am plătit degeaba pentru că nu-i mai răspundeam la mesaje. Dar era un coșmar să mă trezesc dimineața cu gândul la fast food, iar el să-mi trimită rețete de clătite proteice. Aveam voie însă la un cheat meal o dată pe săptămână – adică o singură masă, nu toate trei.

Ultima dată când am fost într-o deplasare cu munca, pe acreditare de presă, am dat de o jurnalistă cu care m-am înțeles foarte bine. Tot Instagram-ul ei, într-adevăr, urla „asta muncesc”.

Am întrebat-o cum are răbdare să și-l întrețină și mi-a explicat cum ea vede social media ca pe un portofoliu, că oriunde ai merge să scrii, trebuie să se vadă că promovezi și crezi în vocea redacției tale. Avea 30 și face asta de peste șase ani.

Următorul lucru la care m-am gândit e cum eu nici măcar nu am vreo postare făcută despre ce lucrez sau vreo mențiune în descriere. În schimb, am postat o poză cu o sticlă de vin spartă, la metrou, iar descrierea mea încă e un vers dintr-o piesă care mi-a plăcut când aveam șaptișpe ani. Oare ce spune asta despre portofoliul meu?

Toți părinții generației mele au deschis cel puțin o dată subiectul creditului pentru prima casă. Nu știu dacă era mai avantajos pe vremea lor decât e acum, dar știu pe cineva care și-a făcut un astfel de credit. Nu i-a ajuns decât să-și ia o garsonieră, pentru că are un salariu de vreo 2.800 de lei. Cu toate că eu nu aș locui cu pisica mea într-o garsonieră, bravo lui.

Dar știi cât are rata la acea garsonieră în Ilfov? Un pic peste 2.000 de lei.

Poți să faci singur calculul să vezi cu câți bani rămâne în ziua de salariu. Să nu mai zic că, pentru că nu câștigă suficient de mult – deși e la același job de patru ani – cât să îi dea toată suma, minus avans, a trebuit să garanteze și mama lui pentru el, la bancă.

Unii ar spune că i-ar fi fost mai bine să rămână cu doi părinți într-un apartament de patru camere, chiar dacă nu stătea singur, decât să se chinuie cu creditul.

Ca orice om normal, mai intru și în câte un burnout din când în când. Ultimele zile de concediu pe care mi le-am luat nici măcar nu au fost pentru o vacanță, au fost ca să stau acasă, să dorm și să recuperez ce aveam de făcut prin apartament. Nu-mi pare rău, aveam mare nevoie de asta. 

Dar după câteva zile de „nefăcut nimic” am început să mă simt atât de vinovată încât mă uitam să văd ce mai fac colegii mei de muncă. Parcă aș fi scris și eu ceva, chiar dacă eram în concediu, doar ca să nu simt că pierd timpul aiurea.

Mai rău m-am simțit când mi-am dat seama că dăm atâta din coate, încât nici nu mai știm cum să ne relaxăm. Sau cel puțin eu.

Niciodată.

Pe hârtie, bineînțeles că orele suplimentare ar trebui plătite – două sute la sută, mai exact. Dar realitatea e că, deși am schimbat multe joburi de la 16 ani încoace, nu am dat de unul la care să îmi fie compensate orele suplimentare. Am dat cel mult de promisiunea că o să fie, care era încălcată în ziua de salariu.

Acum câțiva ani, lucram la un studio de sunet.

Am făcut greșeala să răspund la telefon și la trei dimineața, să stau la studio toată ziua și să am doar câteva ore de somn de acasă. Cum a mers? Mi-au întârziat salariul în pragul Crăciunului, așa că am mâncat senviș la toaster – și nici măcar nu mi-a fost aprobată cererea de concediu.

De gătit, gătesc aproape orice, atât timp cât am rețeta în față, dacă e vorba de ceva mai complicat. Ba chiar am și niște rețete proprii pe care le țin pentru momentele când mi-e drag de prietenii mei și vreau să le fac ceva bun. Dar cu gătitul pentru mine stau foarte prost.

Foarte prost înseamnă că am săptămâni în care-mi iau la fiecare masă câte un pateu sau că mă bucur că au băgat niște semipreparate de la supermarketul de lângă casă.

Mai ales că e mai ieftin să-mi iau un meniu de-ale lor decât să stau să-mi gătesc un curry de legume. 

Iar asta poate e ceva generațional, dar niciunul dintre prietenii mei nu știe să gătească mâncare tradițională. Cred că motivul e că e mai simplu să faci o „rețetă” de 30 secunde de pe TikTok decât să stai să înveți să faci sarmale.

La muncă, mă îmbrac foarte prezentabil, în special când trebuie să mă prezint la diverse evenimente. N-am nicio problemă să-mi pun un toc sau o cămașă de in, vara. Dar, în timpul liber, încă arăt ca un scene kid – poate e și de la tatuaje. 

M-am obișnuit atât de tare cu discrepanța asta, încât nici măcar nu mă mai gândesc la ea activ – doar când îmi comand haine și simt că nu mă mai înțelege algoritmul din magazine online cât să-mi dea recomandări sau când postez un story din timpul liber și-mi aduc aminte de câte persoane de la muncă mă urmăresc pe Instagram.

Am încercat-o și pe asta cu pusul banilor deoparte. Majoritatea prietenilor de vârsta mea se plâng că abia le ajung salariile pentru consumabile, eventual facturi – asta dacă stau singuri. Pentru mine, problema nu-i că nu îmi ajung. Dar dacă tot muncesc mai mult decât mi-aș dori, mă bucură mai tare să-mi și simt banii decât să văd că se umflă contul de economii.

Luna asta pusesem vreo mie de lei deoparte. Dar mi-am luat o lampă, o freză și ce-mi mai trebuia să-mi pun singură unghii cu gel.

Clar nu era o necesitate și nici nu sunt cele mai bune instrumente, dar îmi place luxul de a mă uita la Netflix cât sunt cu mâna în lampă sau să nu mai trebuiască să mă programez cu două săptămâni înainte. Momentan, mi se pare suficient să-mi ajungă banii din salariu în salariu. 

Ce nu înțeleg e de ce oamenii simt nevoia să-mi dea sugestii pentru planurile de viitor atât timp cât în prezent mă descurc bine. Te-ai gândit să faci și un doctorat și să mergi pe profesorat? Am văzut că se fac angajări acolo, nu vrei să aplici? Dacă tot știi engleză, de ce nu scrii și pe la vreo publicație străină? Am auzit că se plătește mai mult decât în România. Cel mai bine e să-ți deschizi firmă, nu e complicat. Știi de fondurile europene?

Știu că mi-ar plăcea să continui să fac ceea ce fac până când nu o să mai funcționeze pentru mine. Știu că nu mai vreau să fac alți patru ani de facultate sau să-mi caut un contabil. Iar cel mai bine pentru mine ar fi să fiu susținută în ce fac acum, nu să mi se zică ce ar face altcineva „mai bine”.

Programul de somn, asta mă rupe cel mai tare. Azi mă culc la opt seara, poimâine la șase dimineața. Mama îmi spune de ani de zile că cele mai benefice ore de somn sunt între zece și doișpe. Pentru mine, sunt când nu mai dau randament sau am obosit. 

La 23 de ani, încă ți se întâmplă să mai uiți de o programare la doctor sau să-ți plătești internetul, să întârzii sau să nu faci rutina de demachiere în trei pași. Și sigur că toată lumea vine cu soluții – notează-ți în calendarul de pe telefon, e foarte bun. Fă-ți un program pe ore. Ia-o în ordinea priorităților. 

Dar eu abia la vârsta asta am reușit să țin același job pentru mai mult de trei luni – recent, am făcut un an unde sunt. Și disciplina nu cred că vine odată cu o agendă, vine atunci când știi că vrei să ții de ce ai.

Cremă hidratantă mai folosesc, când îmi aduc aminte sau când am tenul prea uscat. Dar de fiecare dată când merg la mare cu fetele, cineva își ia misiunea să-mi explice cum ar trebui să mă dau cu SPF. 

Dacă aș fi fost genul de persoană care se arde după jumătate de oră la soare, poate mă dădeam. Ar fi fost niște efecte negative imediate care m-ar fi forțat să o fac. Dar eu mai și adorm pe plajă fără niciun SPF și nu mă ard – așa a fost mereu pielea mea. Însă expresia oamenilor când îmi întind crema de soare și le zic „Nu, mersi, prefer să mă bronzez” e de ținut minte. 

Dacă sărbătoresc ceva, cum ar fi ziua mea sau vreo mărire de salariu, îmi fac un cocktail. Așa cum, dacă merg în club, poate-mi mai comand și acolo un cocktail sau un gin tonic roz. 

O tot aud pe asta cu „alcoolul de calitate”, că nu mai avem șaișpe ani să bem bere în parc la Unirii. Însă, culmea, băutura mea go-to când sunt acasă e un vin, care se întâmplă să coste un pic peste douăzeci de lei, pe care-l beau șpriț. Caut pe cineva care să-mi explice cu subiect și predicat de ce nu e bun acest vin, dacă mie îmi place.

Dintr-un alt motiv decât că altfel te vede lumea când bei un cocktail. 

Am o lampă de birou pe care mi-a montat-o fostul când eram încă împreună. A dat pisica peste ea și i-a sărit un cui. Am încercat să o montez și singură, dar n-am avut nici timpul, nici energia să mă prind cum se face. Se presupune că nu stă în picioare altfel decât prinsă de birou, dar la mine stă și atârnată de al doilea monitor.

Concepte ca dreapta sau stânga știu și eu, dar de fiecare dată când le spun oamenilor că nu sunt interesată de politică – adică cel mai picant subiect de deschis la o bere – se uită la mine ca la o ignorantă. 

La fel, toată lumea te ia cu textul că dacă vrei o schimbare, schimbarea începe cu votul. Am făcut asta o singură dată și mi s-a părut o durere de cap să mă interesez înainte care-i treaba cu fiecare candidat.

În același timp, mi s-a părut o prostie să postezi votarea de pe spatele buletinului pe Instagram, când te-am auzit pe la coadă că cereai păreri. Controversat, dar mai bine stau acasă.

Mă rog, până la urmă, lucrurile astea nici nu mai contează acum, pentru că luna asta împlinesc 24.