Arta stradală care a ajuns în muzee sau galerii pentru cât de importantă și de impact a fost

Arta stradală a fost mult timp considerată o pornire teribilistă și un act de vandalism. Și poate că așa a și început, cu o dorință de a lăsa ceva din tine într-o formă în care poate ajunge la cât mai mulți oameni. Sigur, la asta se adaugă și adrenalina facerii unor astfel de acte.

De-a lungul anilor, arta stradală a ajuns să fie mai mult decât niște dâre de graffiti împrăștiate pe ziduri. Oamenii au găsit în asta o formă de a se exprima altfel: vocal, direct, fără filtre și, poate cel mai important, în anonimat. 

Multora le-a ieșit mai bine decât s-ar fi așteptat.

Sigur ai și tu în minte măcar un mural sau un graffiti pe care l-ai văzut peste tot. Sau unul care ți-a rămas în minte pentru cât de bun ți s-a părut când ai trecut întâmplător pe lângă el. Mulți dintre cei care pictează pe ziduri și pe vagoanele metroului sunt artiști cu normă întreagă: unii au ajuns de la scări de bloc direct la pânză și carton panzat, alții erau deja acolo.

Tipul ăsta de artă e însă temporară. E foarte ușor să fie acoperită de un strat de vopsea. Ce rămâne însă e că a făcut o parte din oamenii care au văzut-o să simtă ceva. Unele rămân însă, conservate în muzee sau în memoria colectivă. Ai mai jos o listă cu astfel de lucrări și artiști, care au lăsat mai mult pe străzi decât vandalism.

Jean-Michel Basquiat și-a început cariera artistică pe străzi, alături de prietenul său Al Diaz. Cei doi au făcut parte din prima mișcare de artă stradală. Semnau cu SAMO graffiti-urile prin care-și exprimau credințele și nemulțumirile față de societate. Mai târziu, Basquiat a devenit artist cu normă întreagă, în timp ce Diaz s-a concentrat pe muzică.

Lucrările lui Basquiat au dus esența graffiti-ului pe pânză și au influențat percepția societății asupra artei stradale. Dintr-o dată, desenele din metrou, de pe trotuare și ziduri au devenit o formă legitimă de artă și nu o pornire teribilistă. Basquiat a rămas în memoria colectivă ca acest stâlp al artei contemporane.

Dincolo de stil, Basquiat s-a remarcat prin temele pe care reușea să le exprime în creațiile sale: de la rasă și identitate până la rolul artei în societate. El a murit tânăr, la 28 de ani, dar lucrările lui au ajuns să fie expuse prin muzee și vândute la sume care ajung până la 110 milioane de dolari.

Lee Quinones avea doar 18 ani când a acoperit un tren de metrou cu zece vagoane și s-a făcut remarcat în generația lui. În ‘78, pe un teren de fotbal, a pictat muralul care avea să traseze trecerea artei stradale din subteranul metroului în lumea de la suprafață și direct în mainstream: „Howard the Duck”.

Deși lucrarea a fost un manifest vizual pentru comunitatea de artiști stradali, a fost acoperită curând. Quinones a recreat-o însă pe pânză pentru artistul Martin Wong. Cel din urmă a inclus-o într-o colecție de peste 300 de lucrări culese din oraș. 

Wong și-a donat colecția către Museum of the City of New York înainte să moară, în 1999. Muzeul a adus colecția în fața publicului prin expoziția „City as Canvas”.

„Fata cu balonul”, unul dintre cele mai cunoscute graffiti-uri din lume, a fost creat de Banksy în 2002, pe pereții de sub podul Waterloo din Londra. Mesajul e încă dezbătut și interpretat de public, însă la bază ar sta asta: „Există mereu speranță”.

Graffiti-ul nu mai există în locul în care s-a născut, dar „Fata cu balonul” a rămas o imagine prolifică. În 2004, au fost vândute sute de printuri. Mai târziu, Banksy a utilizat imaginea pe care a creat-o ca formă de activism. În 2014, de exemplu, a folosit-o ca să arate sprijin față de victimele conflictului din Siria.

În 2018, lucrarea lui Banksy a fost vândută la licitație. Apoi s-a autodistrus, jumătate din tablou fiind făcut franjuri. Numele lucrării a fost schimbat în „Love is in the Bin” și-a fost vândută cu peste 21,3 milioane de euro, în 2021. A devenit, totodată, singura operă de artă creată live la o licitație, chiar dacă scopul inițial a fost distrugerea ei.

Dondi White a petrecut circa doi ani pictând trei vagoane întregi din metroul newyorkez în ceea ce avea să devină cea mai cunoscută operă a sa: „Copiii Mormântului”. Inspirația a găsit-o într-o piesă de la Black Sabbath.

Era 1986, cu trei ani înainte de căderea Zidului Berlinului, când artistul Keith Haring a fost chemat să picteze un mural la granița dintre socialism și democrație. Într-o singură zi, a acoperit o porțiune de 300 de metri din zid în vopsea galbenă, peste care a pictat un lanț de figuri umane legate între ele. Semnifica uniunea dintre oamenii din ambele părți ale Germaniei. De o singură zi a fost nevoie și ca să fie distrus.

Pe 9 noiembrie 1989, oameni din Germania de Est și cea de Vest s-au adunat și s-au prins unii de alții în locul muralului distrus, ca în viziunea lui Haring. Din 1990, sute de artiști din toată lumea au făcut artă din ruinele zidului și au creat ceea ce azi este cunoscut drept galeria în aer liber din partea de est a Germaniei.