Povestea fascinantă a pirateriei de jocuri din Italia o să-ți amintească de adolescență

De la mijlocul anilor ‘80 până prin anul 2000, Italia a fost un hotspot pentru pirateria jocurilor video. Ca român, cu siguranță nu ești nici tu străin de acest fenomen și poate încă mai ai pe acasă niște CD-uri cumpărate de la o tarabă. Italia însă a dus lucrurile la cu totul alt nivel, nemaivăzut în altă parte. Acolo au existat chiar și companii în toată regula, cu angajați și actele la vedere, care se ocupau cu asta.

Anul 1987 a fost unul foarte bun pentru jocurile video – atunci au apărut francize de succes ca Final Fantasy, Metal Gear sau The Legend of Zelda –, așa că și pirateria a înflorit. Fiecare regiune din Italia avea rețeaua ei ilicită de programatori puși pe treabă, așa că jocurile se găseau nu numai la magazinele consacrate, ci și la chioșcurile de ziare.

Cunoscuți drept „crackeri”, unii dintre acești programatori lucrau singuri și aveau înțelegeri cu anumiți distribuitori de ziare, dar majoritatea erau chiar angajați ai unor companii care distribuiau software privat.

La începuturile gaming-ului, consola era regina. Carlo Santagostino, profesor, om de știință și antreprenor, povestește că jocurile veneau pe casete, așa că și costurile de a le reproduce erau mari. Odată cu apariția PC-urilor și a dischetelor, procesul a devenit mult mai convenabil.

Nu doar jocurile de pe PC erau imitate și vândute gamerilor lefteri pentru vreo zece mii de lire bucata (cam 30 de lei de acum). Niște oameni întreprinzători s-au apucat să dezasambleze chiar și aparatele din sălile de jocuri și să creeze replici pe care să le distribuie în toată țara.

Această parte a industriei a luat însă sfârșit după ce varianta piratată a jocului Mortal Kombat – o legendă și-n zilele noastre – a ajuns în America Latină, iar Midway, compania producătoare, s-a supărat și a depus plângere. Santagostino povestește că, după asta, pirații italieni au renunțat la partea de aparate.

Lucrurile însă au mers mai departe, pentru că imperiul pirateriei italiene a continuat până în anul 2000. Dacă te întrebi cum de pirații și distribuitorii au reușit s-o dreagă atâta vreme, asta s-a întâmplat pentru că legea drepturilor de autor din Italia nu acoperea și jocurile video. Incredibil, dar adevărat.

Producătorii și dezvoltatorii au încercat să lupte cu fenomenul în instanță, dar, de cele mai multe ori, au eșuat. În cel mai bun caz, spune Santagostino, „un magistrat putea să decidă confiscarea titlurilor copiate la trei luni după ce apăreau”. Până atunci, era însă prea târziu.

În pofida vidului legislativ, tot era destul de riscant să distribui în mod regulat jocuri piratate la liber, mai ales când venea vorba de titluri extrem de cunoscute, cum ar fi Super Mario. Soluția cu care au venit programatorii e cât se poate de simplă și eficientă – pur și simplu, traduceau numele și schimbau etichetele de pe carcase. Un fel de Adibas, dacă vrei.

Trebuie spus că în pofida faptului că programatorii erau afiliați și plătiți de companii de distribuție, aceștia erau singurii răspunzători pentru piraterie. Dacă ajungeau vreodată în instanță, companiile spuneau că nu sunt din localitate și habar n-au dacă oamenii ăia fac ceva ilegal sau nu.

În anii ‘80 a existat o perioadă când pirateria era atât de dezvoltată încât era mai simplu să găsești copiile ilegale ale jocurilor decât variantele originale. „La un moment dat, am fost în Milano într-un magazin numit Supergames și am întrebat dacă au Atic Atac, un joc despre care citisem în niște recenzii entuziaste. Vânzătorul mi-a răspuns «Da, vrei originalul sau copia?». Pe-atunci nu știam ce înseamnă, dar diferența de preț era imensă. Mi-au dat până și bon.”

La câteva luni după, acea întrebare nici nu mai era necesară, pentru că originalele păreau să fi dispărut. La sfârșitul decadei, puține studiouri de jocuri mai aveau curajul sau dorința de a investi în jocuri originale. Multe companii de software din străinătate au renunțat pur și simplu la piața italiană.

Să luăm, de exemplu, cazul lui Francesco Carlà, fondatorul uneia dintre primele companii mari de software italiene, Simulmondo. Deși era foarte vocal în ceea ce privește mișcarea anti-piraterie, acesta a fost nevoit să se alieze cu ei pentru că doar pirații aveau destui bani încât să finanțeze industria legitimă de jocuri video.

Lucrurile s-au schimbat – dintr-o perspectivă legală, cel puțin – în 2000, când Uniunea Europeană a cerut ca jocurile video să fie acoperite de legea drepturilor de autor la fel ca filmele sau muzica. 

Pirateria nu a fost însă un lucru pozitiv pentru gamerii italieni – faptul că puteai să cumperi tot ce vrei la chioșcurile de ziare, pe bani puțini, le-a dat impresia că jocurile nu meritau neapărat protecție. Mai ales că, de multe ori, pirații făceau treaba pe fugă și scăpau multe buguri și greșeli gramaticale.

Santagostino spune că „pirateria a pus piedici serioase pieței de gaming din Italia. În timp ce în Marea Britanie un programator la început putea să devină bogat cu un joc pe care-l dezvolta independent, cei italieni erau rareori plătiți.”

Ăsta e motivul pentru care, deși avea toate resursele culturale, antreprenoriale și economice să devină o zonă importantă pentru piața internațională a jocurilor video, Italia a eșuat și astăzi are foarte puține studiouri de dezvoltare. Excepția majoră e Milestone, responsabilă pentru titluri ca MotoGP sau Ride.

Poate că e simplist să dai vina exclusiv pe piraterie, dar ce e sigur e că aceasta a avut un impact major asupra felului în care jocurile video au fost percepute. Cu toate astea, anul trecut industria de gaming din Italia – încă mică – a crescut cu 50%, ajungând la un total de peste 2.400 de angajați. Chiar dacă începutul a fost făcut pe picior greșit, poate că nu e prea târziu ca lucrurile să ajungă pe un făgaș normal.