Care-i faza cu obsesia generației mele pentru Hard Rock Cafe?

Acum ceva vreme am dat peste o știre din aia care îți deschide sertărașele prăfuite ale memoriei și scoate amintirile cele mai bine îngropate. Știrea era că Hard Rock Cafe sărbătorea cincizeci de ani de business și îl numise pe Lionel Messi ambasador.

Uau, deci Hard Rock Cafe încă mai există? Și are ambasadori? Dar, mai ales, unde sunt toate tricourile mele cu Hard Rock Cafe?

Am crescut în anii 1990 și am avut norocul să am niște părinți cu care am călătorit mult. Am niște amintiri vagi din excursiile alea, dar toate sunt presărate cu imaginea Hard Rock Cafe, cu muzică tare și aer condiționat.

Nu pot exprima în cuvinte ce mă fascina la locurile alea, dar îmi amintesc cât de irezistibilă era atracția. Poate că era ca atracția aia pe care o au adolescenții pentru McDonald's. Poate că îmi plăceau tricourile.

Am vorbit cu alți prieteni cu vârste între 30 și 35 de ani și toți au avut cam aceeași experiență. „Când am mers în excursie cu clasa la Roma, într-a cincea, și a trebuit să alegem între Hard Rock Cafe și Villa Borghese, ghici care dintre destinații a fost aleasă aproape în unanimitate”, mi-a zis Marta Bianchi. „Am fost și în locuri mai îndepărtate, cum ar fi Beirut. Aveau băuturi atât de mari și aerul condiționat era atât de puternic încât doi prieteni cu care eram au vomitat pe scări.” Giovanni Spera a adăugat: „Eu sunt fan al tricourilor Hard Rock, am unele false din orașe în care nici nu exista Hard Rock Cafe.”

Hard Rock Cafe a apărut pe 14 iunie 1971, în Londra, când s-a deschis primul restaurant în Old Park Lane, lângă Hyde Park. Ideea a pornit de la Peter Morton și Isaac Tigrett, doi tineri americani care au vrut să creeze un restaurant după modelul de fast food din State. „Erau foarte tineri și trăiau într-o societate foarte diferită de cea de azi. Erau singurii dispuși să primească pe oricine, fără discriminare rasială sau socială”, mi-a povestit Stefano Pandini, CEO Hard Rock Cafe Italia și vicepreședinte al lanțului de restaurante pe Europa. „Muncitori și bancheri, imigranți și persoane de culoare, mâncau toți cot la cot, sub mottoul Love All – Serve All.” 

La scurt timp după deschidere, Eric Clapton, care frecventa localul, le-a donat o chitară. La fel a făcut și Peter Townshend. Aceste donații au fost urmate de altele și altele, până când Hard Rock Cafe a devenit un fel de mausoleu al rock-ului. În prezent, există peste 86 de mii de obiecte de colecție în 239 de locații din 68 de țări din întreaga lume – unele dintre acestea sunt Hard Rock Hotel și Hard Rock Casino.

De unde provin faimoasele tricouri? „Tricoul clasic cu logoul Hard Rock Cafe e unul dintre cele mai bine vândute obiecte vestimentare din lume. Logoul a fost creat inițial pentru primul meniu de către artistul Alan Aldridge și, mai târziu, a fost adaptat pentru faimoasele tricouri de azi.”

Toate poveștile pe care le-am auzit despre Hard Rock Cafe au un lucru în comun: nimeni n-a mâncat vreodată aici. „În orășelul în care am crescut, dacă purtai un tricou cu HRC însemna că ai călătorit și că ai o familie care își permite așa ceva. Era un simbol al statutului printre adolescenți”, a zis Vincenzo Ligresti. „Mie nu-mi plăceau prea mult tricourile astea, dar am primit și eu unul pe care scria Berlin și l-am purtat cu mândrie la 17 ani. Îl primisem cadou de la cineva, că eu nici măcar nu zburasem cu avionul până atunci. În anul care a urmat, am ajuns la HRC New York și mi-am luat un tricou cu New York. Nu cred că am mâncat vreodată într-un HRC. Într-un final, am ajuns și în Berlin, dar deja nu mă mai interesa să ajung la HRC, ci la Berghain, unde nici nu cred că se uită la tine la intrare dacă porți tricou cu HRC.”

Și totuși, logoul lor spune clar că e un loc unde mănânci, nu vreun loc de pelerinaj sfânt.

După ce am vorbit cu prietenii mei zile în șir despre obsesia pentru Hard Rock Cafe, nu puteam să nu vizitez un restaurant. M-am dus la cel din Florența, de pe via dei Brunelleschi, pentru că era cel mai aproape de mine. Mă așteptam să găsesc mai mulți turiști, dar am fost surprinsă să văd o grămadă de localnici. O familie cu un copil. Două doamne în vârstă. Un cuplu tânăr.

Meniul pare concentrat pe burgeri, dar conține și mâncăruri pentru gurmanzi pretențioși sau aperitive exotice, precum creveți thailandezi picanți. Micul dejun e internațional: omletă, chiflă cu somon afumat, clătite. Prețurile sunt între opt și șase euro pentru un fel de mâncare, un espresso costă 1,75 euro, prețuri mici pentru centrul Florenței. Se pare că restaurantul e foarte popular pe TripAdvisor.

Restaurantul HRC din Florența s-a deschis acum zece ani. Deși e abia unsprezece dimineața, înăuntru e destul de aglomerat. Sunt mulți italieni. Muzica e foarte tare. Aerul condiționat la fel. Există o cameră cu suveniruri și era cât pe ce să iau o salopețică de bebeluși cu Hard Rock Cafe pentru fiul nostru, dar nu l-am putut convinge pe soțul meu.

Mă plimbam printre rafturi și am realizat că îmi doream să cumpăr ceva. Orice. Să nu plec cu mâna goală. Partenerul meu a cedat la un magnet de frigider. 

Hard Rock Cafe e miezul societății de consum. Sau poate doar un ritual de trecere generațional. Pentru noi, ăștia mai vechi, tricoul HRC era ca o fotografie de Instagram, o dovadă că ai fost acolo. Un prieten care însoțește grupuri de adolescenți în excursii prin lume mi-a zis, totuși, că și copiii de azi vor să meargă la HRC, deci nu e neapărat o chestie de generații.

Pe scurt, se pare că noi, milenialii, suntem mai puțin speciali decât credeam. Ies din local cu un sentiment de satisfacție și habar nu am dacă a fost de la muzică, de la aer condiționat sau de la faptul că am dat 12 euro pe un magnet de frigider în formă de chitară.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.