Oameni care au supraviețuit abuzurilor pe străzi mi-au zis cum și-au făcut o a doua viață

Deși adesea își fac veacul în zonele aglomerate din marile orașe, oamenii fără adăpost sunt „invizibili” pentru statul român. Autoritățile sunt atât de dezinteresate de soarta acestor persoane, încât nu există nici măcar o statistică oficială recentă cu numărul lor.

Chiar și în documentul Strategia naţională privind incluziunea socială a persoanelor fără adăpost pentru perioada 2022-2027 sunt folosite date din 2009. Atunci se estima că în România existau peste 15.000 de adulți fără un acoperiș deasupra capului, 5.000 dintre ei doar în București, iar cel puțin un sfert erau tineri cu vârsta sub 35 de ani.

Realitatea pe care și statul o recunoaște este că profilul persoanelor fără adăpost de pe stradă s-a schimbat în ultimele decenii, iar ponderea adulților tineri a crescut. 

La baza acestei situații stau o varietate de factori, printre care evacuarea forțată, prețurile inaccesibile ale locuințelor, confruntarea cu probleme de sănătate mintală, discriminare sau diferite dependențe. Însă cei mai mulți dintre ei ajung în stradă după ce statul care trebuia să le poarte de grijă îi abandonează.

Mirela* și Ana* au crescut în centre de plasament după ce familie le-au părăsit. Când au împlinit 18 ani s-au trezit în stradă, ca mulți alți tineri instituționalizați. Acolo a început lupta lor pentru supraviețuire. 

Deși poveștile celor două de viață au evoluat diferit, au un numitor comun: amândouă au reușit să supraviețuiască vieții din stradă și să își facă una a lor. Asta datorită ambițiilor personale, dar și ajutorului dat de Fundația Emmaus din Iași, primul loc pe care l-au putut numi „acasă”. 

Ana are 43 de ani și 18 ani a fost unul din copiii sistemului. „A fost nașpa. Când eram noi mici ne băteau tare, mai ales o fată mai mare. Așa e la casa de copii”, a povestit aceasta. 

Pentru mulți stigmatul de a crește în centru de plasament îi urmărește toată viața. „Le este rușine, deși nu e vina lor cu nimic”, a povestit Simona Apetroaie, psiholog în cadrul Fundației Emmaus. Dar mai mult de atât, ei ajung să poarte tarele unui sistem care, deși nu le dezvoltă abilitățile de viață independentă, la vârsta majoratului îi aruncă în stradă.

„După ce am terminat profesionala ni s-a zis să ne ducem pe unde putem. Am rămas la gară. N-am avut încotro. Tot ce aveam era un ghiozdan. După o săptămână, poate două deja știam rostul gării. La un moment dat m-a oprit Poliția și m-a întrebat ce fac aici. Am zis că mă duc să îmi caut familia. Am mers cu Poliția la ei, că îi cunoșteam, dar nu au vrut să mă țină”, a povestit Ana.

După ce familia a respins-o Ana nu a avut alternativă decât să se descurce cum a putut. „Am dormit la un bloc pe carton. Am zis să nu răcesc. Eram singurică și mi-a fost frică, dar trebuia să am curaj. Ca fată trebuie să te păzești de viol, să nu te hăndrălească băieții, să nu te vândă. Mă apăram fiind băiețoaică ca să nu-și dea seama alții că sunt fată. Bine, și băieții erau în pericol. S-a băgat unul odată în seamă cu mine, mi-a vorbit vulgar și i-am răspuns pe măsură, că nu sunt o fată care nu se poate apăra”, a spus Ana. 

Ana trebuia să se ferească atât de cei care stăteau pe străzi, cât și de restul oamenilor care o vedeau ca un pericol doar pentru că nu avea un acoperiș deasupra capului.

„Uneori dormeam cu frică să nu vină cineva peste mine. Am avut unul, tot un boschetar, care mi-a dat cu parul în cap în timp ce dormeam. M-am ridicat și l-am întrebat ce avea cu mine. Altă dată dormeam tot într-o scară de bloc și vecinii m-au udat cu apă pentru că m-au văzut a nimănui și că dormeam pe jos. Nu făceam mizerie, nici nu furam, dar cred că le era frică. Mie îmi era frică de ei și lor de mine”, a spus Ana.

Din gară Ana s-a dus în cartierul Târgu Cucu din Iași, unde a câștigat primii bani munciți de ea.

„Mi-am căutat serviciu, să câștig o bucată de pâine. M-am dus într-un bar și am întrebat: «Domnu’, nu aveți niște gunoi să duc?» De la gunoi m-am mai ridicat oleacă. L-am ajutat și mi-a dat bani. A doua zi am avut o ședință cu șefa restaurantului și barmanii și m-au întrebat dacă sunt de acord să muncesc aici”, a povestit Ana.

Deși dormea prin scări de bloc, Ana s-a ținut tot timpul curată și îngrijită, lucru care i-a mirat inclusiv pe angajații barului. 

„Mă spălam la spital pe furiș. Îmi mai dădea o doamnă de acolo cu bățul în duș. Eram înnebunită să fac baie. Mă duceam în fiecare zi. După îmi luam ghiozdanul în spate și mă duceam să îmi iau haine de la SH ca să am cu ce să mă schimb. Nu îmi adunam așa multe.

La gara, cum eram curată și igienică, polițaiul a intrat în vorbă cu mine. Credea că am fugit de acasă. I-am zis că sunt bochetară, mi-a zis că nu am față”, a povestit Ana.

Datorită unei fundații și-a cunoscut fratele geamăn abandonat și el în centre de plasament. Ana a avut grijă de el. El a murit recent.

Ana mai are un frate și mai trecea pe la gară. „Mereu când venea mă căuta în buzunare. Mă făcea aurolacă sau boschetară. Dar eu mă simțeam mândră. Am fost la el să-i cer sprijinul la un moment dat, dar nu m-a ajutat”, a povestit Ana.

Totuși, a dat și peste oameni buni care i-au întins o mână de ajutor. „Am mai avut o asistentă care avea grija de mine. Mă chema tot timpul că avea o fată care era bolnavă și o mai ajutam. Eu îi spuneam asistentei acelea «mama». Voia să mă înfieze. I-am zis că nu pot, eu rămân cu boschetarii. Aveam 23 de ani. Doamna zicea să mai trec pe la ea să bem o cafea. Și eu m-am mirat și i-am zis: «Cum așa? Stai la cafea cu o boschetară?» A zis că nu-s boschetară, doar nu am un acoperiș”, a spus Ana.

Pe tot parcursul discuției Ana s-a referit la ea și la celelalte persoane fără adăpost cu termenul „boschetar” pentru că asta s-a obișnuit să audă. Abia când a ajuns la Fundația Emmaus a descoperit o lume în care oamenii te respectă pentru ceea ce ești și nu îți aruncă în față cuvinte precum „aurolac”, „boschetar” sau „hoț”.  

Ana a luat contact prima dată cu echipa Emmaus când locuia în zona Târgu Cucu. Gelu Nichițel, directorul fundației, îi aducea de mâncare ei și altor persoane din zonă. 

„Am aflat de la el de asociație. E un om bun pentru mine, ca un tată. Ne-a ajutat foarte mult în stradă. Ne aducea mâncarea de la mama lui. A stricat și cazanul, și aragazul pentru noi. Venea cu mașina și ne împărțea la toți. Prima dată când a mâncat cu noi ne-am mirat. Am zis: „Uite! Domnul Gelu mănâncă cu boschetarii!» și el a răspuns: «Dar ce? Voi nu sunteți oameni?»”, a povestit Ana.

Doar că ea nu a venit în centru imediat, ci trei ani mai târziu, după ce și-a executat pedeapsa. „Am făcut o greșeală. Am fost cu un boschetar în tren. M-a atras să mă bag în treaba asta cu el. Mi-a zis să stau de șase și am ajuns complice la tâlhărie.”

La Fundația Emmaus a ajuns în 2003. Adaptarea nu a fost deloc ușoară, dar acum ea este cea care îi ajută pe nou-veniți să se integreze în centru. Îi învață pe ceilalți să fie curați, să se  respecte între ei și să muncească pentru ceea ce vor. Deși a lucrat în afara fundației, s-a întors de fiecare dată pentru că vrea să dea înapoi ceea ce a primit. 

Acum, Ana răspunde de magazinul de haine SH deținut de Emmaus. Deși a găsit sute de franci și bijuterii în hainele pe care le tria în magazin, de fiecare dată i-a predat lui Gelu pentru că știe că scopul Emmaus nu este acela de a face bani, ci să folosească toate resursele pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie.

Asistenta căruia îi spunea „mamă” când stătea în gară a venit să o vadă la magazin.

Mirela are 47 de ani, are trei copii și trei nepoți. Are o familie frumoasă pe care a clădit-o chiar în Emmaus. La fel ca Ana, abandonată la naștere, s-a trezit la 18 ani în stradă. După un an și jumătate a primit un loc de muncă în Brașov.

„Am făcut un bine la niște colege cu care am crescut la casa de copii și le-am dus să lucreze acolo și să aibă și ele unde sta. Cât am stat la Brașov m-am schimbat, m-am făcut așa cum trebuia să fie un om în viață. După ce am adus grupul acela m-am luat și eu după el și am început să mă schimb, cam cum eram când locuiam la casa de copii. După un an jumate sau doi m-am întors în Iași, în stradă. Eram obișnuită să stăm mai mulți. Așa eram noi învățați la casa de copii să fim toți împreună”, a povestit Mirela.

Mirela s-a întors la o viață în canalizare și printre niște ruine din zona Târgu Cucu, în ceea ce pare să fi fost cea mai neagră perioadă din viața ei. Îi era greu să se îngrijească, nu o angaja nimeni și mai mereu era izgonită. A rămas și însărcinată după ce a crezut că și-a găsit dragostea. „Când eram gravidă în cinci luni l-am prins în pat cu o colegă de-ale mele. Nu am mai continuat cu el.”

Cei de la Fundația Emmaus au început să vină la ei când ea era gravidă. „Seara aveam o masă caldă, plapumi, haine. Când am ajuns în șapte luni, fundația m-a ajutat și m-a internat la spital să nasc. După, au vorbit la centru maternal să stau acolo să-l cresc. Am avut multe vorbe că îți iau copilul, că ești de la casa de copii, că ești boschetară etc. Am zis că eu copilul nu îl dau. Chiar dacă eu mă duc în stradă iau copilul cu mine pentru că eu nu vreau să fac cu el ce a făcut mama mea cu mine – să mă lase aiurea”, a povestit Mirela. 

La centrul maternal Mirela a învățat cum să aibă grijă de copil, iar când acesta a mai crescut fundația a înscris-o la singura grădiniță privată din Iași din acea perioadă. Pentru că Mirela era responsabilă și învăța repede a fost încurajată să lucreze în afara fundației. 

„M-am dus la croitorie la Casa Modei opt ani. De stat, stăteam la Emmaus. Mâncam aici, când veneam de la serviciu, dacă mai era treabă în fundație făceam și aici. Fără muncă nu există să trăiesc. Astea le-am zis și celor de la fundație. Dacă voi mă luați și mă ajutați să îmi cresc copilul, eu vă promit că îmi voi face o familie și că veți avea parte de la mine doar de lucruri bune. Promisiune îndeplinită!”, a spus Mirela.

Ea l-a cunoscut în fundație pe Alexandru*. Deși acesta avea părinți, a crescut mai mult singur. Tatăl lui a decedat la 34 de ani, iar mama lui a rămas cu trei copii. Ea s-a recăsătorit, el s-a îndepărtat de familie. La fundație a cunoscut-o pe Mirela. În timp, au devenit o familie. Relația lor a început cu multe certuri, dar au învățat până la urmă să gestioneze lucrurile. „Ce a muncit fundația cu ea, dar cât am mai muncit și eu cu dânsa. Se certa cu mine și mai avea din astea, coboram din autobuz și lua chiștocul de pe jos.” 

Când au plecat din fundație ca să se mute în chirie, Mirela i-a zis lui Gelu că visul ei este să facă nuntă mare în centru Iașului. Așa s-a și întâmplat. 

„Șeful lui Alex a vorbit la locație, cu banii ne-am descurcat din ce am strâns noi. Ne-am făcut nunta în mijlocul Iașiului, au venit și oamenii din fundație. A venit și doamna Iustina care m-a ajutat când stăteam pe străzi. Mai făceam una–alta prin casa ei, curățenie, menaj, mai câștigam și eu un ban, cât să am o pâine. Ne-au cununat doi psihologi care lucrau la Emmaus. Tot ei ne-au botezat și primul copil”, a povestit Mirela.

După un timp au făcut credit în franci elvețieni pentru a-și lua un teren. S-au mutat în 2008, apoi a venit criza. „Am plecat în Danemarca cu o sticlă de apă și 100 de euro în buzunar. Am mers în capătul țării lângă Norvegia, unde sunt fabricile de pește. Am cumpărat o cartelă de telefon și am bătut la ușă de la firmă la firmă. Am lăsat numărul de telefon și a doua zi m-a sunat de la o fabrică și m-a angajat”, a povestit Alexandru. 

A lucrat acolo doi ani jumate. „120 de tone de pește treceau prin mâna mea zilnic. Am muncit pe rupte. Am câștigat așa bine, că atunci când i-am trimis acasă Mirelei s-a speriat. Am terminat casa și avem de toate. Apoi am mai fost o tură în Danemarca la o firmă de porci”, a adăugat el. 

Mirela și-a dorit mereu familia pe care n-a avut-o – să fie mamă, soțul să fie tată. Destinul i-a dat două familii. „Emmaus a fost familia mea și familia mea va rămâne. N-am să uit locul de unde am plecat, dar nu vreau să mă întorc înapoi unde am fost.”

Fundația Emmaus Iași lucrează de 22 ani cu persoane fără adăpost și persoane aflate în situații precare, pentru a le reda demnitatea și a le facilita reinserția socială și pe piața muncii. În Iași, are un magazin social cu piese de mobilier – sunt nouă angajați; Cristi* e unul dintre ei și e responsabil de magazin – și o fermă în comuna Popești, unde companionii, că așa își spun, cresc animale și se ocupă de activități agricole.

Ei reușesc să facă ceea ce statul nu poate: să integreze social adulții care au crescut în centru de plasament.

Simona Apetroaie, psiholog în cadrul Fundației Emmaus, a subliniat că e dificil pentru astfel de oameni să fie pur și simplu aruncați în societate și să descurce. Pentru banii strânși din alocație pe care-i primesc când pleacă din centru nu au și o educație care să-i ajute să facă ceva cu ei. Apoi e problema educației care lipsește când vine vorba de-a avea încredere în ei, în ceilalți. Colegii mai mari i-au chinuit și nimeni nu au fost acolo să-i apere. Ei nu sunt victime, sunt niște supraviețuitori. Susținuți, ajung oameni fantastici pe care să te bazezi.”

Simona a povestit și despre lacunele legislative din România care scot oamenii fără adăpost în afara oricărui serviciu. „Din păcate, oamenii fără adăpost sunt ai nimănui. Nu ai cum să-i prinzi în legislație. Ca să beneficieze de mâncare de la cantina socială, ajutor social, orice, trebuie să aibă un domiciliu în care să se facă anchetă socială. Ca să aibă locuință socială trebuie să poată demonstra că poate plăti o chirie minimală și costul utilităților. Asta înseamnă că pătura cea mai săracă este exclusă de la orice înseamnă sprijin”, a adăugat ea.

Acces la medici n-au, nici acte de identitate. „Dacă nu merge colega mea care le face programare online și nu le plătește leul ăla pentru taxă nu au cum să aibă act de identitate. Nu există niciun serviciu public care să fie accesibil pentru ei”, a spus Simona.

Fundația a fost înființată în 2001, însă Gelu ajuta oamenii fără adăpost încă din 1998. Emmaus are centrele rezidențiale, un program de intervenție în stradă, un program de dezvoltare de abilități, un program de sprijin pentru familia vulnerabilă și mai nou un program de sprijin pentru ucraineni. „Pot să zic că Emmaus a plecat de la mine de acasă, de când făceam mâncare pentru 30 de oameni”, a spus Dana, sora lui Gelu. 

„Până acum avem 254 de persoane care au venit din stradă și acum sunt la casa lor și lucrează. De-a lungul timpului pe la noi au trecut sute de persoane, dar nu mulți se adaptează pentru că trebuie să respecte niște reguli. Trebuie să nu te bați, să nu furi, să nu te droghezi, să nu consumi alcool. Vin și învață să se spele pe mâini, pe dinți, să facă curățenie, să țină o casă, să gestioneze un ban, tocmai în ideea de a le dezvolta toate abilitățile pentru viață”, a mai spus Simona.

Primul beneficiar era o tânără din centrele de plasament care a stat doi ani în canalizare. A descoperit că odată cu punga de aurolac trece orice durere, iar acum este șefa unui magazin de haine din Paris. Are și un copil pe care și-l crește singură. Soțul a părăsit-o când n-a fost de acord să fure din casieria magazinului.

Simon a mai spus că fundația – prin oamenii ei – a devenit pentru ei acea familie pe care n-au avut-o și asta nu se uită. „Își fac familii, își cumpără case și tot aici sărbătoresc Crăciunul. Când le e bine vin aici, când sunt triști, tot aici.”

*numele au fost schimbate pentru a le proteja intimitatea