Poveștile mai puțin știute ale localurilor bucureștene istorice în care poți ajunge și azi

Orice oraș cu niscaiva istorie are nevoie și de localuri istorice. Sau o istorie a barurilor și localurilor. De fapt, ambele, că nu-s același lucru. La câte baruri, crâșme, bodegi de mahala și cafenele de fițe s-au născut, trăit și închis în ultimii două sute de ani, nici n-are rost să le numeri. Nici nu știu pe cine ar interesa – sincer, cui o să-i mai pese peste 50 de ani de nu știu ce club înghesuit din Centrul Vechi cu băuturi la suprapreț și muzică piratată, care a funcționat doar trei ani.

Până la urmă, doar o mică parte din localurile bucureștene au avut o influență culturală sau au fost atât de cunoscute cât să rămână în mentalul colectiv. Și mai puține dintre acestea mai sunt deschise și azi – unele s-au închis chiar în ultimii câțiva ani, din păcate. Am dat o tură prin câteva dintre ele, ca să văd cum se mai țin și cât au păstrat din atmosfera de altădată.  

Am vorbit și cu Dan Falcan, istoric, cercetător și muzeograf, ca să aflu mai multe despre istoria localurilor din București deschise și astăzi. Pe lângă poveștile interesante pe care le știe pentru fiecare dintre ele, Dan le-a prins și în anii ‘70-‘80.

Fondată pe la mijlocul secolul al XIX-lea de frații Capșa, o familie cu origini aromâne, cofetăria cu același nume a fost printre primele din București. Bazată pe artele școlii franceze, de unde a importat stilul și rețetele, Capșa era ceva deosebit în peisajul de-atunci. Nu e de mirare că s-a dezvoltat atât de rapid și a devenit hotel și cafenea, dar și furnizor al caselor regale din România, Serbia și Bulgaria, și a ajuns unul din cele mai cunoscute localuri ale orașului – dacă nu chiar cel mai cunoscut.

„Capșa era văzută ca un simbol al Bucureștiului. Drept dovadă, acesta a fost și motivul pentru care, atunci când capitala a fost ocupată în Primul Război Mondial, ofițerii bulgari au cerut armatei germane ca lor să revină ocuparea clădirii ca un gest de răzbunare”, spune Dan Falcan. Așa că timp de doi ani, din 1916 până 1918, limba oficială din Capșa a fost bulgara.

Lucru mai puțin cunoscut, înainte de Primul Război Mondial, Capșa a fost mai degrabă locul de întâlnire al oamenilor politici și ziariștilor, decât al scriitorilor și lumii artistice, așa cum o știm noi. „Era de așteptat, mai ales că multe din ziarele importante ale vremii erau în apropriere. Adevărul și Universul erau ambele pe Constantin Mille, iar Timpul la câteva minute distanță. Așa că ziariștii veneau special pentru a face schimb de informații ori ca să afle lucruri de la politicieni”, continuă istoricul. 

Dar atât după Primul cât și Al Doilea Război Mondial, localul a devenit un preferat al boemei bucureștene. De la scriitori ca Arghezi, Rebreanu sau Marin Preda ori actori ca Manolescu și Grigore Birlic, toți au frecventat locul – ajuta și că Teatrul Național a fost mereu în apropiere. Alt lucru interesant aflat de la Dan Falcan e că popularitatea locului s-a prăbușit după ce a fost interzis fumatul în interior prin anii ‘70.

Casa Capșa e deschis și astăzi în continuare. Nu pare să mai fie loc de adunare pentru artiști, dar nici nu merg prea des ca să-ți pot confirma. Eu când am fost am prins o zi aglomerată, deși mai mereu când trec pe lângă pare să fie puțină lume înăuntru. Fusese și Valentine’s Day de curând, așa că probabil a contribuit și asta. Cum am intrat m-a și întâmpinat un ospătar cu papion și vestă cu „dumneavoastră”, ceea ce e cu ceva pași mai formal decât gusturile mele, dar, hei, ăsta e specificul localului, presupun. 

Locul e curat, renovat, dar parcă tot are aerul ăla de Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson. Poate și pentru că am intrat cu istoria Casei Capșa în minte și comparația cu trecutul. Ce-i drept, când intri îți crește brusc cheful de a vorbi ca un românaș din interbelic și să spui lucruri ca „parol, mon cher”. În fine, meniul are doar prăjituri și băuturi, dar ai din ce alege. Am încercat niște savarină și foret noire – prețurile sunt puțin mai mari ca la o cofetărie de cartier, dar diferența de gust face toți banii. Probabil o să revin.

La fel ca în cazul Casei Capșa, Caru’ cu Bere n-a fost nici el creația vreunor bucureșteni autohtoni – aici e vorba de imigranți ardeleni, ca să vezi că și la finalul secolului al XIX-lea dădeai de mitul ardeleanului gospodar venit să-i învețe meserie pe mitici.

„Era o berărie făcută după standarde germane, cu fațada în stil neogotic proiectată de arhitectul polonez Zigfrid Kofczinski și construită peste fostul Han Zlătari. A devenit rapid un reper în București și așa a rămas până azi”, spune Dan.

Cum era de așteptat, la începuturi a fost frecventat de tot felul de personalități ale vremii: Coșbuc, Delavrancea, Caragiale, Vlahuță, Macedonski și mulți alții. Văd că au pus și pe site o rubrică cu toate celebritățile care le-au trecut pragul – a fost și Nicholas Cage, dacă-ți vine să crezi. 

Cât despre nume, povestea vine doar de la faptul că butoaiele de bere erau aduse cu căruța. Altă chestie interesantă: pe fațada exterioară de la intrare, sus, e o statuie cu o crâșmăriță îmbrăcată după moda germană.

În interior, o să găsești o statuie mică din lemn cu Moș Ghiță, pivnicer celebru de la începuturile berăriei. Oricum, localul a trecut prin multe. De la primul proprietar a fost preluat de nepoți, a fost naționalizat, a revenit altui moștenitor și acum e din nou funcțional. Ce s-a păstrat însă, sunt ofertele pentru studenți.

Acum o sută și ceva de ani dădeau mese gratuite pentru studenții ardeleni „merituoși” veniți în București. Prin 2019 când am fost ultima dată, aveau meniuri pentru studenți și la 15 lei, ceea ce pentru mici, cartofi și o bere, era foarte ieftinache și atunci. Un fel Șurubelnița, dar cu aere aristocrate.

„O povestire interesantă e că în 1958, când a reușit să scoată trupele sovietice din țară, ăsta a fost locul unde au venit Gheorghiu Dej și colegii din conducere și s-au îmbătat trei zile”, spune istoricul. „Tot aici a fost filmată o secvență dintr-o ecranizare după «Două Lozuri», unde îl vedem pe actorul Grigore Birlic cum se agață de candelabre.”

De data asta am fost într-o zi din timpul săptămânii, că știam că în weekend n-am șanse să prind masă liberă. Aveau în meniu un fel de berea casei dar, din reflex am luat ceva de duzină, un Ursus sau ceva de genul. Știu, nu mă judeca. În schimb, faza tare e că am nimerit la aceeași masă unde a fost filmată scena din Filantropica unde au stat Mircea Diaconu, Mara Nicolescu și Gheorghe Dinică.

Restaurantul din Herăstrău e la fel de vechi ca parcul în sine. De fapt, ambele au fost făcute în același timp. „Pe vremea aceea, lacurile din nordul capitalei erau un loc mizerabil, dar abia din anii ‘30 a început asanarea lor sub mandatul lui Dem Dobrescu. Restaurantul a fost proiectat de cunoscutul arhitect Horia Creangă, proiectant al blocului ARO și Halele Unirii”. Și, da, acesta era nepotul lui Ion Creangă. „Fiind aproape de cartierul Primăverii, după Al Doilea Război Mondial a devenit unul din locurile de adunare pentru liderii comuniști ai vremii: Gheorghe Gheorghiu Dej, Maurer, Ceaușescu și nu numai”. 

În plus, era unul dintre puținele locuri unde găseai mereu Pepsi-Cola și țigări străine. Restaurantul a cunoscut un declin după ‘89, dar acum a fost restaurat și de ceva ani arată destul de bine. Îmi place și compartimentarea cu plante între mese, că nu-ți dă senzația de cantină uriașă ca la Berăria H. Am profitat de niște timp liber și am dat pe acolo într-o zi din timpul săptămânii – super bună alegere, că era aproape pustiu – ca să beau o cafea.

Mi-a plăcut că în interior zburau niște vrăbii pe la mese, dar le lăsau de capul lor. Mi-am ales o masă cu vedere la geam și am comandat cafeaua. Na, ce poți să zic, e restaurant clasic cu vedere la lac, unde vin de obicei oamenii din upper middle class. Atmosfera era în regulă, lejereanu, dar clar trebuie să aștepți primăvara ca să te bucuri ca lumea de vedere.

Mi s-a părut inițial dubios de cunoscut locul, dar abia după mi-am dat seama că mai fusesem. Acum câțiva ani aveau chiar și o zi în care băuturile erau la jumătate de preț. 

Lucru curios aflat de la Dan Falcan, berăria nu a fost de la început unde se află acum. „Gambrinus, cel original, era la intersecția dintre Ion Câmpineanu și Calea Victoriei, vizavi de ce era atunci Teatrul Național. Localul era al lui Caragiale și numele era împrumutat de la o bere cehească care, desigur, se servea și acolo”. De altfel, Caragiale nu era un afacerist prea strălucit: „a dat faliment cu localul, a deschis și alte baruri în mai multe zone,  inclusiv unul cu Mizil, împreună cu Dobrogeanu Gherea, dar fără prea mare succes.”

Gambrinus s-a redeschis în locul actual cu alt proprietar abia prin 1937 și a rămas acolo timp de mulți ani. În perioada comunistă a fost unul dintre puținele locuri de pe bulevard care și-au păstrat numele, în timp ce restul au fost rebotezate.

Prin anii ‘90, întregul Hotel Cișmigiu unde se afla barul a fost transformat în cămin pentru studenții de la teatru și film. Și, da, despre condițiile de acolo e vorba în melodia de la Vama Veche, plus moartea unei studente care a căzut în casa liftului. Locul s-a închis din cauza degradării prin ‘95 și abia prin 2012 s-a redeschis după lungi renovări, ca să avem ce vedem astăzi.

De rău nu pot să zic nimic despre loc, stă binișor pe atmosferă și servire dacă e vorba de partea cu vedere spre Elisabeta: pereții tapetați cu cărămizi, culorile tomnatice, lumina și muzica exact cât trebuie cât să nu deranjeze. Surprinzător, am aflat că de pe scările spre baie poți să traversezi și în „restul” barului, care e mult mai mare. Jumătatea aia e mai mult pe stilul industrial–retro sau cum vrei să-i zici.

Tot acolo e probabil mai plăcut vara, fiindcă ai vederea spre Ion Brezoianu, unde e mai puțin trafic. Geamurile se scot și rămâne un soi de terasă.

După cum ziceam, dintre vechile localuri bucureștene rămân deschise mai puține decât ai putea crede. Café Athénée de la Hilton e închis, cel puțin temporar. Monte Carlo – restaurantul ăla de lângă lacul din Cișmigiu – e și el închis de ceva timp. Păcat de el.

Teoretic, restaurantul de la Cercul Militar e în continuare deschis, dar am fost oprit la poartă pentru c-ar fi destinat doar cadrelor MApN. Păcat, apucasem să-l văd acum câțiva ani și arăta exact ca ce ar desena AI-ul din descrierea „restaurant învechit cu fețe de masă și cortine albe din rămase din anii ‘80”. Aș fi vrut să dau o tură și pe la Cireșica – restaurant care și-a avut perioada de glorie ceva mai recent, în anii ‘90-2000, dar se pare că mi-am ratat șansa. Și ăsta s-a închis de tot.