Omul care s-a pus cu mafia lemnului din România

E posibil să nu fi auzit niciodată de inginerul silvic Mihail Hanzu, unul dintre apărătorii pădurilor virgine din România sau unul dintre cei care susțin necesitatea specializării procurorilor care se ocupă de defrișările ilegale, după modelul DNA. Este mult mai probabil să fi văzut documentarul Clear Cut Crimes, realizat de RISE Project, și care a câștigat premierul de Superscrierea Anului 2016. Clear Cut Crimes investighează mafia tăierilor ilegale din pădurile României, iar unul dintre oamenii din interiorul sistemului care au furnizat informații jurnaliștilor de la RISE a fost Mihail Hanzu.

Primul serviciu al lui Mihail Hanzu, după ce și-a dat doctoratul în biometrie forestieră și a făcut un post doctorat în Elveția, la Universitatea de Științe Aplicate din Berna, a fost la Ocolul Silvic Valea Frumoasei, din orașul Săliște, județul Sibiu. Acolo a copilărit și tot acolo trăiesc încă părinții lui. Se întâmpla în noiembrie 2013.

„Îmi plăceau lucrurile legate de natură. Le ziceam colegilor că tata a zis să mă fac economist, mama a zis să fac ce vreau, mie îmi plăcea chimia. Așa că am dat la silvicultură. De fapt, era o perioadă atunci când se închideau fabricile din industria chimică și m-am gândit că silvicultura îmi va permite să rămân în România”, îmi povestește acum Mihai Hanzu.

Pentru cineva care a petrecut mai mult timp în Elveția, faptul că a ales să se întoarcă în localitatea natală este un lucru de admirat. Numai că Mihail Hanzu nu era doar atașat de locul de naștere, ci și de meseria pe care și-a ales-o. Credea că pădurile sunt plămânii planetei și că legile care le protejează trebuie respectate cu orice preț.

Contactul cu realitatea din munții României a fost însă un adevărat șoc. Mai ales când a realizat că nu se poate baza nici pe sprijinul autorităților locale în lupta cu tăierile ilegale.

După un an de serviciu, Mihai Hanzu a demisionat, dar nu înainte de a deveni whistleblower: l-a înregistrat pe primarul din Săliște, în timp ce acesta îi spunea să se uite în altă parte, apoi a făcut sesizări la procurori. Când a văzut că nu se întâmplă nimic, a vorbit cu jurnaliștii.

„Am trimis trei scrisori: la președinție, la prim-ministru, la șefa DNA, dar simțeam că toate demersurile duceau spre mușamalizare. Și atunci m-am dus la RISE Project, mi-am dat seama că altă variantă nu exista”, își amintește acum inginerul silvic.

„În anul petrecut la Ocolul Silvic din Săliște am văzut peste 30 de variante de furt de lemn, în principal din hârtii. Cei care se duc acolo noaptea cu o căruță, ca să taie un copac și să-l vândă sau să-l ducă acasă sunt rari”, spune Hanzu.

Tăierile se fac în cantități mari, de către firme „serioase”, iar furtul se face din acte:

Ocolul Silvic avea în administrare circa 12 mii de hectare, din care peste opt mii aparțineau Primăriei Săliște, iar drepturile de exploatare erau oferite unor firme cu proprietari, în marea majoritate, localnici.

„Erau undeva între zece și douăzeci de firme, dar dacă te uitai la administratorii și la proprietarii reali ai firmelor, erau până în cinci. Erau mai multe societăți ale aceluiași proprietar, sau ale lui și ale soției, sau tata-soția-fiul”, explică Hanzu.

Când l-am întrebat ce se întâmpla cu lemnul tăiat din pădure, Mihail mi-a spus că nu știe. Jurnaliștii de la RISE au mers însă mai depare pe fir și au ajuns până la Schweighofer.

„Furtul începea de când se făcea marcarea pentru tăiere, se scriau diametre și date mai mici decât erau în realitate. Nu am făcut o medie, unii furau 20%, alții 80%. Nu se ascundeau, doar dacă te uitai în actele pe care le completau găseai o lipsă de vreo 50-60 de mii de metri cubi anual”, îmi explică Hanzu.

L-am întrebat pe Mihail cum se calculează aceste sume. E simplu: în toate pădurile din România se face un „amenajament” o dată la zece ani. „Amenajamentul” înseamnă tot acel ansamblu de pregătiri și măsurători care se fac în păduri pentru a stabili ce se poate tăia și ce nu.

„Un inginer proiectant face o estimare a volumului de lemn care urmează a fi tăiat, ca să știe Ocolul pe ce mizează, care e fluxul de lemn, de bani etc.. Dacă refaci măsurătoarea după o vreme și adaugi volumul de lemn care a fost tăiat, ar trebui să obții un pic mai mult decât lemnul care a fost înainte, pentru că pădurea crește. Ori rezultatele nu băteau cu multe zeci de mii de metri cubi.”

Pentru Hanzu a fost chiar mai simplu să descopere aceaste neconcordanțe, pentru că o asemenea măsurătoare a avut loc în pădurile din Săliște în 2014, când el lucra acolo.

Evident, se va spune că măsurătorile aceastea nu sunt precise, că e o estimare, însă metodologia este creată în așa fel încât erorile să fie de 5-10 %.

„La Săliște erorile erau de sută la sută”, îmi spune Hanzu.

Asta înseamnă, mi-a mai explicat inginerul, că oamenii de acolo, comuna, satul, orașul pierd mulți bani: „Dar și toată societatea, în ansamblu, pierde bani. Că uite ce se întâmplă cu inundațiile și schimbările climatice, e o pierdere generalizată care se extinde asupra întregii societăți.”

Calculul ăsta simplu, în care pădurea măsurată plus pădurea tăiată ar trebui să dea mai puțin decât pădurea existentă ar putea fi aplicat la nivel național. Din păcate, spune Hanzu, există o mare problemă privind accesul la informații.

„Eu am auzit, pe bursa zvonurilor, că în România se taie undeva la 38 de milioane de metri cubi pe an, în condițiile în care oficial se taie 18 milioane”, mi-a mai spus Hanzu.

În loc să fie apreciat însă pentru descoperirile sale, Hanzu a fost luat de ochi de ceilalți. Faptul că primarul Horațiu Răcuciu nu l-a sprijinit în demersurile sale a fost o dezamăgire pentru Hanzu. „Era la primul lui mandat, relativ tânăr, și era de nebănuit că o poate lua pe căi neoneste.”

La ultima discuție pe care a avut-o cu edilul, inginerul silvic a ales să-l înregistreze, în timp ce acesta îi tot sugera să se prefacă că nu vede ce se întâmplă în pădure, să semneze actele care i se întind în față, că nu e responsabilitatea lui să le verifice și să se „integreze”.

Pentru că, în domeniul ăsta, dacă ești profesionist și pui întrebări înseamnă că nu ești „integrat”.

Poți să asculți aici dialogul dintre primarul Răcuciu și Mihail Hanzu.

De ce l-a înregistrat pe primar? Pentru că lumea trebuia să afle ce se întmplă acolo:

„Nu era altă variantă, legea spune foarte clar ce și cum trebuie făcut. Printre îndatoriri era și asta de a întocmi și verifica actele de punere în valoare a lemnului, nu neapărat și măsurarea și verificarea. Din câte am sesizat, ei nu vor să facă lucrul ăsta pentru ca toată lumea să fie cu schelete în dulap. Așa îți pierzi libertatea de a face ceea ce conștiința ta crede că e corect”, îmi mai spune Hanzu.

Am încercat să stau de vorbă și cu primarul din Săliște despre acuzațiile inginerului Hanzu, dar edilul nu mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am trimis.

Totuși, Horațiu Răcuciu a vorbit cu jurnaliștii de la RISE Project în documentarul Clear Cut Crimes. Vizibil incomodat, atunci când i s-a pus înregistrarea în față, primarul a explicat:

„Îmi doresc ca lucrurile să se clarifice, iar cei care sunt răspunzători, dacă sunt, să plătească dacă e cazul. (…) „Nu a fost nicio presiune din partea mea să-și dea demisia (n.r.- Mihai Hanzu) și nici nu aveam niciun motiv să fac asta. E un cetățean pe care îl respect. Eu am cerut să se integreze la locul de muncă, nu sub alt aspect”.

Demisia lui Mihail Hanzu n-a fost însă doar o consecință a unei simple discuții cu un primar care a ales să țină partea tăietorilor. Inginerul silvic ajunsese să primească și amenințări.

„De exemplu, într-o dimineață, ca urmare a faptului că nu semnam niște acte, vine șeful de acolo și se pune în ușă, împreună cu un tehnician și îmi zice: «Îl vezi pe Nicușor cât e de mare e? Poate intrăm peste tine în birou». Sau altădată îmi spune unul: «Trimit doi țigani răi după tine în pădure și să vedem dacă mai ieși». Nu am zis eu de țigani, așa a zis el, nu sunt ei mai răi ca alții, din contră…”, își amintește Hanzu.

Amenințările, care erau tot mai dese, au contribuit decisiv la decizia de a pleca. A mai fost și o întâmplare mai veche, care i-a dat de gândit:

„Era un pădurar de lângă Săliște, din Sibiel, om serios care nu a acceptat să fie furat, «să îl taie», cum se zice în argoul pădurarilor. A dispărut. A fost omorât, pentru că, după câțiva ani, s-a găsit un bocanc de-ai lui, cu ciorapul și cu niște resturi de oase, aduse de un câine. Nu se știe cum a murit, dar existau antecedente cu oameni care s-au opus și au dispărut. S-a spus că a fost omorât de un alt pădurar, care a murit între timp de cancer. Convenabil, că ăla nu se putea apăra, era deja mort”, mi-a mai povestit Hanzu.

L-am întrebat ce s-a mai întâmplat acolo după plecarea lui.

„Știu că au angajat un șef de ocol foarte competent, cu experiență de vreo 15-25 de ani, care a demisionat și el repede. După aia au angajat pe altcineva, care e acolo până în ziua de astăzi.”

De atunci, Mihail Hanzu, care acum locuiește în Sibiu, a fost des să-și viziteze părinții, dar în pădure a mai intrat o singură dată:

„Am vrut să mă plimb pe drumul care duce din sat spre proprietățile montane ale siliștenilor, pe plai, cum se zice. Am fost văzut de un pădurar care l-a sunat pe cel care a zis că mă omoară în pădure și ăla a venit după mine cu mașina. Am evitat să mă întâlnesc cu el, luând-o pe niște poteci pe unde nu putea intra cu mașina.”

Pe 24 noiembrie 2014, Mihai Hanzu a plecat de la Ocolul Silvic. De atunci, el a lucrat o vreme pentru Greenpeace, apoi s-a angajat la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice din Sibiu, iar „acum mă ocup cu expertize tehnice judiciare și extrajudiciare și consultanță în cadrul firmei mele, de anul trecut. Sunt încă proprietari în România, privați și destul de mici, pe care îi interesează pădurile lor și vor să știe ce trebuie făcut”.

Până să ajungă cu informațiile la RISE Project, Hanzu a trecut și pe la DNA, după ce Administrația Prezidențială a trimis plângerea lui la secția din Alba Iulia. În timpul interviului cu un anchetator de acolo, povestește el, „a intrat o doamnă în birou, fără să se prezinte, și a zis că lucrurile astea să le «discutați în alt birou». Am ieșit afară și acolo anchetatorul mi-a zis că, de fapt, nu există alt birou și că o să vă sunăm, dacă va fi cazul. Pe urmă au zis că nu este de competența lor, că nu e prejudiciul peste o anumită valoare”.

Dosarul a rămas o vreme la DNA și, apoi, a fost mutat la Parchetul din Sibiu. Și chiar atunci s-a întâmplat „o coincidență”. O persoană necunoscută a depus o reclamație pe pe numele lui Hanzu.

A fost mai degrabă o discuție cu inspectorii de la Ministerul Apelor și Pădurilor, decât o investigație oficială, iar Hanzu a reușit să obțină una dintre respectivele reclamații după ce a făcut o cerere oficială.

Într-un limbaj mai degrabă de site conspiraționist, reclamantul care pretindea că e coleg cu Hanzu, îl acuză mai întâi că a asistat la faptul că acesta a supraapreciat cantitățile de lemne din pădurile pe care le-a amenajat în timp ce lucra la Institutul silvic din Sibiu (Hanzu nu a participat la amenajări forestiere în acea perioadă), că are „o implicare activă în diverse ONG-uri susținute din exterior, care au ca scop vădit destabilizarea sectorului silvic românesc” (probabil o referire la perioada când a lucrat la Greenpeace), ceea ce „este un factor care atentează la siguranța națională” și cere controale în locurile amenajate de Hanzu și, în plus, „un control psihiatric”.

„Bănuiesc că era de fapt o șicană. Asta e numai una dintre reclamații, că au fost mai multe, dar asta e cea mai inedită. Îmi închipui că așa se făceau condamnările pe vremurile alea întunecate din istoria recentă a României.”

Între timp, de la Parchetul din Sibiu nu mai vine nicio veste. Hanzu îmi spune că cea mai recentă discuție cu investigatorii, care a durat vreo trei ore, a avut loc la începutul acestui an, dar până în momentul de față nu există o decizie în ceea ce privește dosarul, la aproape șase ani de la fapte și trei ani de la apariția documentarul Clear Cuts Crimes.

„Eu cam știu ce se va întâmpla cu acest dosar, dar nu aș vrea să spun acum”, comentează amar Hanzu.

Eu sper ca, de data aceasta, avertizorul de integritate să se înșele.

Acest articol a fost realizat cu sprijinul Fundației Friedrich Naumann pentru Libertate, Biroul pentru Europa de Sud-Est.