Realitatea violurilor din închisori despre care nimeni nu vrea să vorbească

La începutul lui 2022, închisorile belgiene au ajuns din nou la știri din cauza condițiilor proaste. Subiectul a ajuns popular în media și a stârnit o altă dezbatere, de data asta din cauza grevelor angajaților care se plângeau de supraaglomerație. În cele 35 de închisori belgiene există aproximativ 11 mii de deținuți. Da, închisorile sunt supraaglomerate. Și România stă prost la capitolul ăsta, în contextul în care doar un penitenciar din 45 respectă sută la sută normele europene.

Această supraaglomerare duce la mai multe relații sexuale între deținuți, care rezultă uneori în violență fizică și sexuală. Pentru că da, bărbații fac sex între ei. Iar asta nu doar în închisori.

Deși majoritatea recunosc realitatea acestui fenomen, în prezent există prea puține resurse disponibile ca să vorbim realist despre situație. Și e mare păcat. Sunt prea puține studii care analizează sistemul de închisori. Preferăm să băgăm mizeria sub preș. De aceea, statisticile se bazează pe plângerile oficiale ale deținuților, cât și pe declarațiile instituțiilor. În 15 ani, am primit mai puțin de cinci rapoarte, a zis Christine Ratajezak, directoarea închisorii Lantin.

Dar oare corespunde cifra asta realității? Conform multora, nu. Nu știm prea multe despre violurile din închisori, pentru că nu sunt raportate aproape niciodată. Cel puțin așa sugerează analiza Christinei Retajezak: „E o dezbatere sociologică ce poate fi explicată prin ce se petrece în afara zidurilor închisorii. Abia aici primește fenomenul un accent deosebit”.

„Bonusul” e masculinitatea hegemonică a lumii închisorii, conform lui Marie Berquin, avocată la Baroul din Bruxelles și șefă a Observatorului Internațional al Închisorilor. „Mediul închisorilor masculine e extrem de macho și dur. Cel mai mic semn de vulnerabilitate devine rapid un pericol real.” Dacă denunți un astfel de incident, devii vulnerabil față de ceilalți deținuți. Iar asta îți îngreunează viața în închisoare. „Chiar dacă unii deținuți au curajul să vorbească, au nevoie să fie crezuți, după care trebuie transferați cât mai repede în altă aripă a închisorii sau chiar în altă închisoare.”

Problema se complică atunci când chiar paznicii sunt cei care comit violurile. „Și în acest caz, victimele au nevoie să fie crezute, pentru că e un caz grav, în care abuzatorul are autoritate asupra lor”, a zis Marie Berquin. Consiliul Central de Supraveghere a Penitenciarelor cunoaște situația, pentru că a primit mai multe plângeri cu privire la comportamentul agresiv al paznicilor. Comisia din Lantin a raportat abuzuri sexuale repetate.

Dar sistemul de închisori nu pare să vrea să rezolve aceste probleme, a zis Marie Berquin: În general, sistemul din închisori nu-și pune prea multe întrebări, pentru că așa funcționează. Operează pe bază de autoritate, control și securitate, dar pe cine protejăm, de fapt, când nu vorbim despre violurile comise de către paznici?

Legea tăcerii e bine înrădăcinată în cultura închisorilor. Maxime Closset, asistent social la APRES, o organizație care se ocupă de reintegrarea psihosocială a foștilor deținuți, a vorbit despre un dublu tabu. „Sexualitatea e deja un mod de răzbunare în închisori și nu numai”, a zis el.

Dar ar fi prea simplist ca vina să fie doar a populației închisorilor. Da, în închisori coexistă religii și obiceiuri diferite: 44 la sută dintre deținuții din închisorile belgiene provin din 130 de țări diferite. Perspectiva negativă asupra homosexualității și a relațiilor între persoane de același sex ar putea fi justificată de diferitele ideologii și culturi care coexistă aici și explică parțial teama victimelor de a vorbi despre ce li s-a întâmplat. Dar există și alți factori în joc.

Deținuții au unde să raporteze ce au pățit, dar dacă știi prin ce obstacole trec femeile care vor să denunțe un violator, îți poți imagina că e și mai greu să faci asta din spatele gratiilor. În plus, persoana pe care vrei să o raportezi sforăie la un metru de tine în fiecare noapte.

Pentru că, deși, în teorie, știm cum trebuie făcute aceste plângeri, procedura de răspuns e neclară. Paznicilor nu li se face training pe această temă. Poți deveni paznic de închisoare după un curs de un an, cu cincizeci de zile de training teoretic. „Trainingul devine tot mai scurt. Îmi e greu să cred că viitorii paznici apucă să învețe ceva despre situațiile de abuz sexual”, a zis Marie Berquin.

Un alt factor de luat în considerare e libidoul deținuților. Nu există nicio corelație directă între frustrarea sexuală și actele de violență sexuală, dar merită menționat că bărbații excitați nu prea gândesc clar. Dar, după cum spune Marie Berquin, „statul trebuie să le garanteze deținuților acces la drepturile lor fundamentale, cu excepția dreptului de a părăsi incinta”. Iar unul dintre aceste drepturi fundamentale e cel la viața sexuală și emoțională. Vizitele fără supraveghere au loc în celule echipate cu produse de igienă personală (săpun, hârtie igienică, prezervative), conform unui raport Prison Insider. Dar același raport susține și că aceste celule nu sunt izolate de alte celule, iar vizitatoarele de sex feminin sunt batjocorite și insultate în mod regulat. Așa că vizitele devin un coșmar. 

Marie Berquin crede că, deși unele violuri sunt rezultatul unui comportament impulsiv, majoritatea rezultă din dorința de a face rău. Și așa ajungem la noțiunea de masculinitate, pentru că nimic nu exprimă mai bine superioritatea masculină decât penetrarea fără consimțământ.

Nu se poate să nu vorbim și de deținuții din comunitatea LGBTQIA+, care sunt foarte vulnerabili din clipa în care intră în închisoare, în special cei trans. Nu li se oferă nicio formă de protecție.

Adevărata problemă e că niciuna dintre problemele de mai sus nu reprezintă o prioritate pentru închisori, iar Marie Berquin regretă enorm treaba asta: Persoanele care riscă să devină victime ale violenței trebuie protejate mai mult. Trebuie luată în considerare orientarea sexuală a deținuților, dar instituțiile nu au timp de investit în asta, mai ales că sunt atât de aglomerate.

Pe lângă violuri, supraaglomerarea are și alte consecințe: lipsa de intimitate a deținuților, reducerea timpului pe care aceștia îl petrec afară, deteriorarea condițiilor de igienă din celule și așa mai departe. Aceste elemente exacerbează atmosfera deja tensionată din închisori. 

Singura soluție viabilă în momentul de față, conform celui mei recent forum al închisorilor din 23 martie 2022, e ca supraaglomerarea să fie tratată ca în primăvara lui 2020. Când a început pandemia, guvernul a luat rapid niște măsuri excepționale. Deci se poate. Dar ministrul Justiției, Vincent Van Quickenborne, preferă să facă promisiuni deșarte: „opt sute de locuri noi până în 2022-2023”. O să rezolve treaba asta problema? Nu prea, pentru că supraaglomerarea nu va scădea până în 2025, mai ales că urmează să se închidă închisorile Sint-Gillis, Vorst, Termonde și Berkendael. Aceste opt sute de locuri noi vor fi o compensație pentru aceste patru instituții pe care le vom pierde. Deci alergăm în cerc. În timp ce sistemul de închisori e plin de vulnerabilități, drepturile fundamentale ale deținuților sunt încălcate, la fel ca și integritatea lor fizică. E timpul să facem ceva.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.