Ce-am învățat despre femei și „cum să fii puțin gay” de la psihologul vedetă al României

Bărbații nu mai sunt ce-au fost odinioară. Sunt efeminați, nu pot să taie lemne, nu-și fac curat în cameră și, cel mai grav, nu știu cum să cucerească o femeie. Ce să mai, dacă e să te iei după discursurile din ultimii ani ale conservatorilor o să afli că trăiești o adevărată apocalipsă a masculinității.

Dar nu e totul pierdut, prietene, pentru că mai există câțiva bărbați alfa în viață care te pot ajuta să te trezești și, ca mesajul lor să ajungă la cât mai mulți, scriu cărți și organizează tabere de masculinitate. Sigur, totul vine cu un preț, dar ce contează? Până la urmă, e vorba despre identitatea ta.

Pe lângă cărțile despre masculinitate, cursurile și manualele de agățat au devenit o industrie de miliarde de dolari și încep să fie din ce în ce mai populare și în România. Probabil ai auzit și tu de pickup artists (PUA), adică bărbați care învață alți bărbați cum să agațe femei în spații publice, printr-o combinație de comentarii măgulitoare, manipulare psihologică și coerciție. 

În contextul ăsta, am aflat de curând de „Harta femeii”, o carte care promite că o să te-nvețe „ce gândesc femeile” sau că o să te ajute să le descoperi „universul interior”. Am râs, m-am cringe-uit, ba chiar am glumit că ar fi bine s-o citesc dacă tot sunt gay. Cine știe, poate asta-i cartea care să mă convingă într-un final să fiu straight. 

Mi-am dat seama însă că lucrurile sunt mai serioase decât credeam când am început să văd cartea promovată intens în multe librării din București. Mama unui prieten a fost chiar la lansarea foarte aglomerată de la Bookfest și a cumpărat mai multe exemplare pe care să le facă cadou bărbaților din viața ei. 

Autorul e doctorul Cristian Andrei, al cărui nume sigur îți spune ceva dacă ți-ai trăit adolescența în nebunii ani 2000 și ai prins emisiunea 9595. Omul e psihoterapeut și președinte la Institutul de Relații Umane, dar și youtuber cu peste 50 de mii de followeri și personaj monden. E invitat constant la Pro TV și Antena 3, unde dezbate subiecte diverse, de la „secretele armoniei depline cu soacra” la „profilul psihologic al lui Putin şi metoda prin care poate fi oprit”. Așadar, nu e chiar cineva luat de pe stradă.

Mi-a devenit din ce în ce mai clar că nu-i chiar de glumă: cartea asta va ajunge la mulți oameni care o vor lua în serios și vor încerca să pună în aplicare sfaturile din ea, așa că am vrut să văd ce zice exact. Practic, am citit „Harta Femeii” ca să n-o faci tu și am rezumat câteva dintre cele mai dubioase lecții despre femei, relații și agățat pe care le dă autorul (ca să vezi cât greșite sunt).  

Primul lucru pe care l-am aflat e că lumea-i împărțită în două specii principale (femeile și bărbații) plus câteva subspecii (gayii, săracii, persoanele de culoare). Bărbații sunt obsedați de sex și fără emoții, în timp ce femeile vorbesc mult despre sentimente și se prefac că nu prea vor sex, chiar dacă de fapt vor.

Pentru a-și susține argumentele, autorul oferă un amestec neașteptat de observații făcute în timpul ședințelor de psihoterapie și pilde din „înțelepciunea orientală” sau din legendele Greciei antice. Lucrarea are și un aer științific, fiindcă autorul presară teorie și studii din științele sociale, cu un accent puternic evoluționist, pe care le parafrazează întotdeauna fără a menționa sursa sau numele autorului. 

Ideea că femeile și bărbații sunt iremediabil diferiți revine constant pe parcursul cărții. Doctorul Andrei se propune drept un fel de salvator al bărbaților, care a devenit expert în comportamentul, gândurile și tipologiile femeilor. El poate să ofere această înțelepciune mai departe către alți bărbați.

Ba, mai mult, sugerează, mai mult sau mai puțin subtil, că ar cunoaște mai bine femeile decât se pot cunoaște ele însele. Cititorii (bărbați) ai cărții pot dobândi o cunoaștere „completă” a femeii dacă îi urmează sfaturile.

De unde vine, totuși, așa-zisa diferență fundamentală dintre femei și bărbați? Pe scurt, bărbatul și femeia vorbesc „două limbi diferite”: limba logicii, respectiv, cea a emoțiilor. Delimitarea dintre genuri e strictă, definitivă și nu lasă loc de intersecții.

Esențialismul biologic (ideea că lucrurile sunt pur și simplu așa, de la natură) e balansat totuși de niște explicații legate de puterea normelor sociale: băieții, ni se spune, sunt crescuți de mici „cu ideea că emoția este o slăbiciune”, în timp ce fetele sunt „libere să-și trăiască viața emoțională din plin”. 

Cu asta sunt și eu de acord: normele sociale, patriarhale, ne formează încă din copilărie, și dăunează, de fapt, și femeilor (considerate inferioare) și bărbaților (încurajați să-și reprime emoțiile). Autorul menționează aceste norme doar în treacăt, iar la finalul discuției despre ele alege să rezolve problema cu un sfat practic prin care bărbații să se poată preface conectați emoțional cu partenera.

Acest sfat constă, literalmente, într-o replică predefinită: „Singurul antidot pentru puterea ei emoțională asupra ta este o anumită expresie [...] Această expresie este Te simt! Ai încredere în detaliile pe care le observi la ea și folosește această expresie când simți că e emoționată.” 

Cartea e un adevărat manual de instrucțiuni, în care femeia, mai degrabă decât un om, pare echivalentul unui aparat electrocasnic nou cumpărat. Autorul îți explică, pas cu pas, ce trebuie făcut când femeia „e nemulțumită”, când „devine posesivă”, când are o poftă prea mare de cumpărături, sau când „pare” că nu e interesată să facă sex. Pe scurt, poți obține orice îți dorești atâta timp cât înveți s-o folosești, cât îi știi regulile. 

Ia uite ce zice omul nostru: „Ea (femeia) percepe libertatea ca fiind un loc gol, marcat de singurătate, ca o senzație de abandon, cu care nu știe ce să facă.” Afirmațiile generalizatoare și sexiste de tipul ăsta abundă în carte și, de cele mai multe ori, fără a fi argumentate sau explicate. Astea sunt regulile și nimic nu le poate schimba. 

Femeia nu are nici ea ceva de spus legat de aceste reguli. Lipsește aproape complet ideea de a discuta cu partenera ta, de a încerca în mod onest să o înțelegi sau de a găsi lucruri în comun cu ea. Recunosc c-am avut un strop de speranță când am început să citesc despre importanța comunicării: „poți purta discuții interesante cu Ea. Îți poate da răspunsuri surprinzătoare, folosindu-și inteligența emoțională și intuiția”.

Speranța s-a năruit rapid citind în continuare: „Practic, (femeia) poate funcționa ca un al doilea creier al tău, astfel încât să nu fie necesar să vorbești singur pentru a te concentra mai bine.” Conversația e deci un mijloc, nu un scop în sine.

Bărbaților li se recomandă să discute cu partenera pentru a-și dezvolta propria inteligență și a scăpa de singurătate, nu pentru că discuțiile ar putea, de exemplu, crea empatie autentică și apropiere între parteneri. 

Cu toate că majoritatea axiomelor Doctorului Cristian Andrei par a fi aplicabile oricărei femei, mai apar și „nuanțe”. E vorba de tipologiile feminine pe care le identifică autorul, un fel de subspecii ale căror extra caracteristici e bine să le știi ca să le poți cuceri mai ușor.

De exemplu, cititorii sunt învățați să gestioneze relațiile cu „femeia geloasă”, „femeia castratoare” (cea care își umilește bărbatul) sau cu „femeia ușoară, nimfomană”. 

Alte două tipologii dubioase, sunt „femeia matură” și „femeia virgină”. Nu apare nicăieri ideea, poate evidentă pentru unii, că să cauți în mod specific femei virgine pare a fi o problemă demnă de psihanalizat în sine. În loc să fie măcar pusă sub semnul întrebării, asta e justificată ca nevoie naturală a bărbatului: „Nevoia de o parteneră neatinsă de altcineva reprezintă, de fapt, nevoia de a fi pe un loc onorabil printre ceilalți bărbați.”

Tipologia al cărei absurd m-a amuzat și înfuriat, în același timp, cel mai tare, este „amazoana” sau „feminista”. Există un întreg capitol dedicat acestei tipologii, care practic bagatelizează sutele de ani de revendicări pentru drepturile femeilor. Astfel, „feminista” devine doar încă o tipologie și e important s-o înțelegi pentru a putea cuceri încă un tip de femeie. 

Inițial, autorul ne dă speranță și sugerează timid că „ai de învățat de la (o feministă) principiile egalității de șanse, astfel încât să fii sigur că nu ești misogin”. Mesajul (aproape) feminist e imediat anulat practic când ni se relevă scopul pentru care vrei să înveți de la o feministă: „vei avea o parteneră deloc plictisitoare, care te va încânta cu felul în care îi pune la punct pe ceilalți bărbați”. 

La finalul capitolului, Dr. Andrei îți dezvăluie și „marele secret” al feministelor, observat în practica sa psihoterapeutică: „mai toate femeile cu atitudine feministă marcantă mi-au mărturisit că și-ar dori totuși protecție, fermitate, și să fie cuprinse de un bărbat. Dar nu orice bărbat...”

Cele mai creepy părți din carte sunt cele legate de consimțământ. Chiar din al doilea capitol se vorbește despre „harta defensivă” a femeii și ți se explică diverse reacții corporale de apărare și anxietate, cum ar fi contracturile musculare sau respirațiile sacadate, pe care femeile le pot avea când sunt abordate de un bărbat. 

Autorul își liniștește cititorii îngrijorați de aceste reacții: „Oare se poate ca Ea să se deschidă de bunăvoie? O va face, însă e necesar să ai suficientă răbdare cât să nu fii nici agresiv, nici disperat.” Bărbații sunt deci încurajați să insiste, pentru că ea va ceda. 

Dacă nu era deja clar că bărbații pot împinge limitele, capitolul „De ce zic femeile «nu»?” ne repetă acest mesaj. Dr. Andrei pretinde că poate oferi o listă exhaustivă a motivelor „secrete” pentru care femeile refuză bărbații care vor să le agațe. Printre secrete, se numără că femeia e la menstruație, că nu e mulțumită de corpul ei sau că „nu știe dacă este iubită sau doar dorită”. 

Într-un capitol dedicat, teoretic, consimțământului, nu se menționează nicăieri că poate pur și simplu femeia nu e interesată, și că trebuie să o lași în pace. Dacă anumite semne ți se par neclare, există varianta să întrebi cum se simte cealaltă persoană legat de interacțiunea voastră, și să respecți fără insistențe răspunsul. Dar asta e de neconceput în universul cărții, în care femeia nu are un cuvânt de spus despre sine.

E drept că, spre final, autorul încearcă să se scoată puțin: condamnă ferm violența împotriva femeilor și încurajează bărbații în mod explicit să trateze cu seriozitate ideea de abuz și hărțuire și să pună pe primul loc perspectiva victimei. Însă e improbabil ca astfel de condamnări tardive să aibă mare efect când restul cărții e presărată cu încurajări de a insista, de a nu respecta limitele persoanei de lângă tine.

Încurajările astea se pot concretiza în pericole reale pentru femei. Dacă femeia e un fel de obiect, fără autonomie, care nu știe ce e mai bine pentru ea, atunci de ce să nu poți împinge limitele și mai departe, către hărțuire și abuz? 

Pe plan secund cumva, mai există și câteva alte specii menționate de Dr. Cristian Andrei: e vorba de gay, săraci și persoane de culoare. Acestea există tot pentru folosul bărbaților, care pot folosi particularitățile acestor grupuri „exotice” ca să cucerească femeia dorită.  

Cea mai substanțială e portretizarea persoanelor gay, cărora le este dedicat un întreg capitol, numit aparent provocator „Cum să fii puțin gay”. Încă de la începutul capitolului, autorul simte nevoia să-și liniștească cititorii, presupus homofobi: „sunt convins că acest titlu te-a speriat, însă am să te rog să nu lași cartea din mână”.

Capitolul descrie trei învățăminte pe care bărbații straight le pot prelua de la cei gay ca să se apropie mai ușor de femei: folosirea interjecțiilor, mersul la cumpărături și statul la bârfe. Înțelegem deci că acestea sunt cele trei caracteristici definitorii pentru orice bărbat gay, numai bune de replicat pentru a obține partenera dorită. 

Într-una dintre multele sale liste, Dr. Andrei recomandă călătoriile ca activitate de cuplu. Nu e însă vorba de orice fel de călătorii. Pe lângă vacanțele scumpe „e indicat să o duci și prin păduri, mahalale, prin ploaie sau printre persoane defavorizate din punct de vedere social ori de alte etnii – de dragul contrastului.” Mesajul, departe de a fi subtil, spune practic că persoanele defavorizate, sărace sau de culoare sunt un fel de animale la zoo, ca albii și bogații să se simtă mai bine legat de viața lor.  

După cum ziceam, din cea mai mare parte a cărții reiese că femeia e o ființă care trebuie dominată de către bărbați pentru a le îndeplini nevoile. În contextul ăsta, m-a mirat când doctor Andrei mărturisește, la un moment dat, că femeile sunt, de fapt, superioare bărbaților: „dintre cele câteva mii de femei cu care am vorbit în practica mea [...] despre majoritatea pot spune că sunt ființe superioare multor bărbați”. 

Dacă punem „învățămintele” din carte cap la cap, „bătrânul Dr. Andrei”, așa cum se autointitulează, transmite mesaje confuze: femeile sunt un fel de mașinării pe care bărbații pot învăța să le controleze, dar în același timp le sunt superioare acestora.

Trebuie să împingi limitele și să nu iei de bun „nu”-ul femeilor, dar, în același timp, să nu le hărțuiești. Femeile și bărbații pot fi (cu greu) chiar și prieteni, dar în același timp bărbații își doresc, în esență, doar sex. 

Citită îndeaproape, cartea e deseori lipsită de coerență și de fundament științific. Folosește doar studii și observații care confirmă teoriile autorului, fără referințe și fără să sugereze vreodată că lucrurile pot sta și altfel. Dr. Andrei scrie cartea ca un fel de zeu atotștiutor, care cunoaște regulile absolute ale interacțiunilor bărbat-femeie. Din păcate, nu prea pare că știe prea multe nici despre el.