Am fost cu Transsiberianul și-am trăit o scenă din Moromeții, cu o familie de mongoli

Mi-am petrecut aproape toată luna august pe tren, într-o călătorie care a traversat Rusia, Mongolia și s-a încheiat în aglomerația fascinantă a Beijingului. În tot timpul ăsta am ținut un jurnal de călătorie, scris între opriri și conversații cu colegii de vagon, din care însă nu vei afla despre punctele turistice sau despre locurile pe care e musai să le vezi.

Ți-am povestit în prima parte decupată din acest jurnal despre asemănarea izbitoare a rușilor cu românii. În această a doua parte, te las să cunoști frânturi din Mongolia și China, așa cum le-am văzut eu pe geamul trenului - uneori blocat în mijlocului pustiului.

Mongolia e o țară mare și fără drumuri. Până în deșert și înapoi faci o săptămână. De fapt, până oriunde faci o săptămână și, cel mai probabil, câteva ore bune, de la un punct încolo, pe un cal sau pe cămilă.

Odată, o să am banii și timpul să fac toate astea. În trei zile, m-am mulțumit să cunosc oamenii care locuiesc în iurte în vecinătatea Ulaanbaatarului, capitala Mongoliei. Ceea ce e simplu, pentru că în Mongolia oamenii sunt, în general, fericiți să primească musafiri.

Plimbându-ne aiurea am nimerit peste o familie care tocmai sacrificase o oaie și o gătea pe o piatră încinsă în mijlocul iurtei. O tavă de metal uriașă, plină cu carne, cu organe învelite în intestine, cu cârnați în sânge și grăsime, sfârâia deja pe foc. Într-o cratiță de lângă, fierbea un cap întreg. Și un mongol mustăcios mesteca mândru în ea cu o țepușă.

L-am privit cum apucă bolovanul încins, îl aruncă afară din iurtă, ia tava și-o așază pe jos în fața intrării. Familia s-a strâns deja pe scăunele, copiii desculți stau direct pe pământ, și toată lumea rupe cu mâna câte o bucată și-o sfâșie cu dinții, cu o poftă și o satisfacție pe care n-am văzut-o nicăieri altundeva în lumea asta.

Iar noi, musafirii, am primit onoarea de a gusta primii carnea și de a ne alege cele mai bune bucăți. A fost cea mai bună oaie pe care am mâncat-o vreodată, cu gust de pământ, de fum și de iarbă care poate n-a fost călcată niciodată de om.

În Mongolia, iaurtul e gras și are o consistență aproape pervers de cremoasă, caimacul se întinde lasciv pe pâine în loc de unt și totul se mănâncă afară, în miros de aer neîntrerupt de ziduri pe sute și sute de kilometri, în orice direcție ai privi.

Aparent, anul ăsta, vremea a fost complet absurdă în Mongolia. Azi-dimineață un tren a deraiat pe șine, chiar pe linia noastră, din cauza inundațiilor, și ne-au dat jos la o stație oarecare, apoi ne-au plimbat într-un autobuz timp de vreo trei ore – vreme în care n-am întâlnit nicio altă mașină pe drum - pentru ca în final să ne urce într-un alt tren.

Ceea ce nu e cel mai rău lucru. E un tren mai mișto ca ăla în care ne urcasem în Ulaanbaatar. Are dușuri și televizor și însoțitoare de vagon sunt niște tipe politicoase care vorbesc engleză și nu încuie toaletele pentru cinci ore, cum s-a întâmplat pe drumul dinspre Irkutsk.

Atât doar că acum suntem sinistrați pe un câmp din Mongolia, nu putem pleca nicăieri până nu se oprește ploaia. Toarnă cu găleata și suntem garați într-un orășel aproape complet inundat.

Cred că niciunde în altă parte n-am avut sentimentul că lumea se duce naibii mai acut ca în Mongolia. Mongolia are o populație de aproape trei milioane de oameni și 65 de milioane de animale domestice. Toate astea, pe un sfert de continent. În țara asta mergi cât vezi cu ochii și, pe sute de kilometri, nu dai de nimic altceva decât de turme și de iurte.

Însă Ulaanbaatar e cel mai urât oraș pe care l-am văzut vreodată. Mongolii n-au știut niciodată sa facă ziduri, așa că au venit rușii și le-au arătat. După ruși, au venit dezvoltatorii imobiliari și au terminat de transformat orașul într-un rai al corporatiștilor, complet neprietenos cu pietonii; un oraș al mașinilor, al mall-urilor, al blocurilor-mamut și al centralelor care pufăie distopic pe fundalul munților sălbatici din spate - ca un fel de Pipera sinistră și atât de poluată, că abia poți să respiri.

Și peste tot se construiește în frenezie, noi și noi blocuri, sunt macarale la fiecare colț de stradă, iar în parcurile naționale din zonă, unde până acum patru-cinci ani vedeai doar iurte și turme de animale, acum zac schelete de proiecte imobiliare de blocuri, hoteluri și vile care i-ar face și pe bulgari să dea cu basca de pământ.

Și, printre ele, mizerie. Pentru că oamenii nu au avut niciodată ce gunoi să producă. Iar acum că au, nu înțeleg de ce nu își pot arunca mizeria pe câmp.

În Ulaanbaatar, dezvoltatorii imobiliari fac clădiri de birouri și complexe de locuințe pentru jumătate din populația Mongoliei, care locuiește acolo. În afara orașului, cealaltă jumătate doarme în iurte și mănâncă mațe de oaie direct pe pământ. Contrastul e atât de mare, că aproape nu înțelegi cum oamenii ăștia coexistă. Și ai vrea să dărâmi cu mâna ta toate macaralele.

Mongolia a devenit cea mai cool destinație turistică exotică din ultimii ani. E sigură, e frumoasă, e uriașă și oamenii încă primesc turiștii cu naivitate și cu zâmbetul pe buze (o chestie care a dispărut demult, spre exemplu, din țările africane, unde lumea s-a săturat să se simtă ca la zoo), fără să-și dea seama că autobuzele cu europeni care se varsă la ei în bătătură sunt motivul pentru care viața lor se duce naibii.

Motivul pentru care cămilele și șoimii stau acum legați de stâlpi pe marginea drumului, la poze. Ce n-au reușit comuniștii în 70 de ani în țara asta, va reuși lăcomia umană într-un timp mult mai scurt.

A plecat trenul. Pe geamuri, și pe stânga și pe dreapta, e un interminabil nimic. Un platou fără margini. Și foarte mult noroi.

Anul ăsta, se pare că a plouat toată vara în deșert.

Când trenul a oprit în gara din Beijing, oamenii din vagon au început să aplaude. Colegul nostru de compartiment, Daniel, un polonezo-francez, s-a uitat dement la mine și a urlat:

„For fuck's sake, we're in China!”

Atunci mi-am dat seama că tocmai am mers vreo opt mii și ceva de kilometri cu trenul și că am ajuns în FUCKING CHINA. Mi-a venit să plâng puțin. Însă, în seara asta, în timp ce beam bere caldă cu 2,5% alcool, pe terasa hotelului, mi-am dat seama de cât de dor îmi e să beau un vin bun la o terasă și să mănânc ceva cu cuțitul și furculița.

E mișto într-un fel Beijingul, dar e o distopie și l-am simțit ca o lopată peste cap, după Mongolia și liniștea aia perfectă din stepă.