Ce simți când condamni oamenii la moarte

Acest articol a fost publicat în colaborare cu Proiectul Marshall. Abonează-te la newsletter.

Execuția era programată pentru ora 18:00. Știam asta pentru că eu însumi decisesem data și ora.

Mai era puțin peste o oră până atunci, și eu stăteam singur, lângă telefon, în biroul meu. Au trecut mai bine de trei decenii de când inculpatul a fost condamnat pentru prima dată pentru omorârea unui polițist. Eu am fost judecătorul ultimului lui proces și acum exista șansa ca tot eu să fiu pus în situația de a-i cruța viața.

Instanțele supreme și guvernatorul din Texas îi respinseseră deja ultimele acțiuni în instanță. Avocații lui au încercat să ajungă la o înțelegere cu procurorii ca să-l lase în viață, dar au eșuat și ei. Acum era ultima lui șansă. Apărarea putea să prezinte un argument nou sau o probă ca să mă convingă să intervin și să-i anulez pedeapsa capitală. Dacă reușeau, aș fi pus fost pus în situația de a lua o decizie de viață și de moarte, fără să am timp pentru cercetări sau discuții.

Am așteptat. Pe măsură ce minutele treceau, simțeam un sentiment familiar de neliniște. În timpul în care a trecut, inculpatul a devenit un bărbat la a doua tinerețe, cu păr grizonant. Avea un CV aproape impecabil, îi ajutase pe alți deținuți. Mi-era greu să văd cum reprezenta în continuare o amenințare pentru societate, o cerință pentru cazurile care implică pedeapsa capitală în Texas. Acum, printr-un ultim procedeu final legal, urma să fie șters de pe fața Pământului de un sistem în care el a fost personajul cheie.

M-am uitat pe fereastră, simțind gelozie față de oamenii care se îndreptau spre casă sau spre bar, după muncă. Într-un final, s-a făcut ora șase. Telefonul meu n-a sunat niciodată. Am deschis televizorul și am auzit la știri că execuția urma să se desfășoare întocmai cum era planificat.

De îndată ce am părăsit biroul, am fost cuprins de o negură. De obicei eram mândru și încrezător în munca mea ca judecător, dar un sentiment oribil se pogorâse asupra mea; același sentiment pe care îl aveam de fiecare dată când eram implicat într-un caz care presupunea pedeapsa capitală. Câteodată eram capabil să înțeleg faptul că rolul meu în rezultatul cazurilor de genul era minim. La urma urmelor, judecătorii erau cei care puneau în balanță dovezile și dădeau un verdict în conformitate cu legea. Dar în alte cazuri, mă întrebam dacă nu cumva sistemul din care făcusem parte de atât de mult timp era, pur și simplu, barbar.

Am concurat pentru un post de judecător şi mi-am rostit jurământul, ştiind că sentințele de pedeapsă cu moartea vor face parte din munca mea, indiferent dacă asta îmi plăcea sau nu. De fiecare dată când întâlneam un astfel de caz – am avut opt în decurs de 20 de ani – exista cel puțin un moment care îmi amintea de conflictul meu intern. Momentele alea sunt dureros de actuale în mintea mea.

În primul proces, în 1998, pârâtul hărțuise sexual, rănise grav și înjunghiase o femeie care îi era prietenă. Judecătorul l-a găsit vinovat şi l-a condamnat la moarte. A fost datoria mea să anunț sentința în sala de judecată. Pe fața lui n-a existat nicio urmă de emoție – în timpul procesului, el părea interesat de locul faptei și de fotografiile de la autopsie – și existau probe că era psihopat, pentru că nu avea nicio remușcare. Totuși, după pronunțarea sentinței, am simțit nevoia presantă de a bea, așa că am dat pe gât două pahare uriașe de apă.

M-am gândit: Oare gâtul meu este uscat cu adevărat sau încerc doar să spăl cuvintele care mi-au ieșit pe gură?

Câțiva ani mai târziu, a trebuit să stabilesc o dată și o oră pentru moartea acestui bărbat – „prin injectarea unei substanțe, într-o cantitate suficient de mare încât să provoace moartea” – și îmi amintesc că mă holbam la hârtie, cuprins de un sentiment de descurajare. Mai târziu, am scris în jurnalul meu că simțeam că „interveneam în voia lui Dumnezeu”. Am auzit despre cazul unui judecător care a pus o față zâmbitoare lângă semnătura lui pe o sentință. Nu puteam să pricep atitudinea aia.

Scrisul în jurnal m-a ajutat să-mi păstrez echilibrul și obiectivitatea. Odată, am scris despre un inculpat care-şi aştepta pedeapsa cu moartea, „Aproape tot timpul stătea pe scaun, cu capul ușor înclinat și se uita în gol.” A fost foarte puțin expresiv în timpul procesului. Când a venit momentul să rostesc cuvintele, să-i anunț sentința, l-am privit în ochi. Am scris mai târziu, „M-am lovit de o priveliște pe care n-o s-o uit niciodată. Părea atât de mic, de neajutorat, de jalnic. Ochii lui păreau la fel ca ai unei căprioare care este pe cale să fie lovită de o mașină. A fost condamnat pentru un omor brutal și sadic și era greu să susții că nu primea ceea ce merita – dar în clipa aia, am văzut o altă latură a bărbatului, una pe care familia lui o iubea.

Am continuat: „Dacă aș putea trimite la moarte doar partea rea și s-o păstrez în viață pe cea bună…”

Altă dată, când se apropia o execuție, am primit o vizită de la avocații inculpatului. Apelurile în instanță fuseseră irosite; nu mai puteau face nimic. Au sugerat să ne adunăm în noaptea execuției. La început, am crezut că era o idee irațională, nebunească, nemiloasă – o oră pentru socializare înainte de execuție! Dar îi cunoșteam pe avocații ăia; aveau compasiune, erau serioși. Am continuat să vorbim despre idee și mi-am dat seama că și ei se temeau de execuție la fel de mult ca mine. Au crezut că împărtășirea acestui moment ar face lucrurile mai puțin dificile. M-am alăturat lor și a fost o seară terapeutică, sumbră. Mult mai bine decât să stau singur în biroul meu.

M-am gândit ceva vreme la pensionare, dar, acum șase ani, un caz care implica pedeapsa capitală – și gândul că „gata cu astea” – m-a făcut să renunț. De atunci, am simțit o satisfacție imensă și o mândrie, în ceea ce privește cariera mea, în ciuda acelor momente oribile și inconfortabile.

Presupun că ăsta este prețul pe care a trebuit să-l plătesc.

Mike Lynch, un fost judecător în districtul Texas 167, s-a pensionat în 2012.

Acest articol a apărut inițial în VICE US.