Un expert român îți arată cum ar putea criza din Iran să ducă la război

Criza din Iran a luat o nouă întorsătură, după ce autoritățile de la Teheran au fost forțate să admită că o rachetă antiaeriană de-ale lor a doborât Boeingul ucrainean, cu 176 de persoane la bord, care s-a prăbușit lângă Teheran, la câteva ore după atacul asupra pozițiilor americane din Irak. Cele două baze – care aparțin armatei irakiene, dar găzduiesc și militari americani – au fost atacate cu rachete ca represalii la uciderea generalului Qassem Suleimani, fostul comandant al Forței Quds, o unitate a Gărzilor Revoluționare specializată în operațiuni externe. Practic, Forța Quds este cea care a jucat un rol esențial în construirea sferei de influență iraniene, care se întinde, prin Irak, Siria și Liban, până la Marea Mediterană, și se bazează pe o serie de miliții, de la Hezbollah la cele irakiene, la care se adaugă și legături cu forțele rebelilor șiiți Houthi, din Yemen, alianța cu guvernul sirian și legături cu comunități și formațiuni politice șiite din regiune.

Gărzile Revoluționare reprezintă, de fapt, o armată paralelă a Iranului, care controlează o bună parte din economie, se află în subordinea directă a marelui ayatollah Ali Khamenei și are ca principal obiectiv apărarea regimului. Ăștia sunt băieții care se asigură că ayatollahii rămân la putere și reprezintă principala frână – gata să recurgă la violențe extreme – în calea oricărei posibile revoluții. Și fix aceste Gărzi Revoluționare au doborât avionul ucrainean, după ce tot ele lansaseră rachetele balistice asupra bazelor americane. Explicația erorii este că ar fi confundat avionul cu o rachetă de croazieră americană, lansată ca răzbunare la bombardarea bazelor, însă nu prea ține povestea asta.

Catastrofa aviatică de la Teheran și busculada, soldată cu peste 50 de morți, de la funeraliile lui Suleimani, anulează, în bună măsură, efectele uciderii generalului. Moartea lui Suleimani a avut loc la doar o lună după ce fuseseră înăbușite sângeros – cu prețul a 1 500 de morți – protestele generate de creșterea prețului la combustibil și de situația economică precară a țării. Prin martirizarea generalului, regimul ayatollahilor a putut să mobilizeze populația împotriva inamicului extern și să încerce să facă uitate violențele anterioare. Că această tentativă a eșuat se vede și din imaginile în care studenți de la o universitate din Teheran refuză să calce în picioare steagurile Statelor Unite și Israelului, care sunt, în discursul regimului, Satana. Studenții participau la protestele care s-au declanșat când guvernul a decis doborârea avionului, după ce vreme de trei zile spusese că fusese vorba de un accident. În acest moment este aproape imposibil de estimat unde vor duce protestele sau dacă ele vor amenința cu adevărat regimul ayatollahilor. Însă, acesta pare să fie măcar prins în corzi, dacă au apărut informații despre proteste chiar și în presa semioficială.

Un lucru este cert: indiferent ce strigă studenții, regimul nu va face, peste noapte, o întoarcere de 180 de grade. După 40 de ani de retorică virulentă contra Statelor Unite și Israelului, dublată uneori de tensiuni militare sau atacuri teroriste, Teheranul nu are cum să spună acum că vrea să devină prieten cu Satanele. Un semnal în acest sens este dat și de milițiile aflate în sfera sa de influență: în Irak, unde o miliție amenințase cu represalii separate de cele iraniene la uciderea lui Suleimani, au fost deja tiruri contra unei baze unde erau și americani, fără victime însă. În Liban, liderul Hezbollahului, Hassan Nasrallah, a lansat un apel ca așa-numita „axă a rezistenței” să înceapă să lucreze la răzbunarea lui Suleimani.

Iar toate astea arată că, în continuare, criza din Orient este de urmărit. Am stat de vorbă cu analistul militar Claudiu Degeratu ca să vezi cam la ce te poți aștepta, dacă tot vrei să-ți dai cu părerea pe Facebook despre asta.

VICE: Cât de aproape credeți că au fost Statele Unite și Iranul de un război, dincolo de discursurile belicoase preluate de presă?
Claudiu Degeratu: Pe o scară de la unu la zece, au fost probabil la patru sau cinci. SUA, din punct de vedere militar, sunt pregătiți pentru așa ceva, pentru că au și inițiat atacul asupra lui Suleimani. Imediat președintele Trump a ieșit cu declarații, a spus că există vreo 52 de ținte în Iran. Pe de altă parte, Iranul nu era pregătit pentru asta, mai degrabă doar pe partea diplomatică, dar mai puțin pe operațiunea militară. S-a văzut și în modul în care a gestionat toată situația, Iranul a tras de timp. Escaladarea s-a dus la nivelul comunicării strategice.

În ce măsură credeți că a fost depășită criza?
Nu este depășită, dar este la un nivel mai scăzut. A fost o escaladare, care are două aspecte. Unul diplomatic, sunt țări care mediază între părți, inclusiv Uniunea Europeană, Elveția, care încearcă să detensioneze situația cumva. Din punct de vedere militar, Irakul joacă un rol de detensionare, pentru că și ei sunt cumva timorați, că ar putea exista conflict militar între Iran și SUA chiar pe teritoriul lor. De aceea există o comunicare: când iranienii lansează rachete, irakienii îi anunță pe americani. Sunt vreo două, trei canale prin care se încearcă o dezescaladare. Eu numesc asta un război de joasă intensitate, care însă se desfășura și înainte de această criză. Asta înseamnă că sunt victime mai puține și mai multe mișcări politice.

De ce ar fi nevoie pentru ca cele două țări să ajungă la o formă de reconciliere?
Singura cale de reconciliere este prin negociere diplomatică. Calea războiului înseamnă o înfrângere a unei părți. Nu există decât cele două abordări. În cazul SUA și Iran, există o rivalitate de zeci de ani și a căpătat urme ideologice și culturale care sunt greu de surmontat doar prin negocieri peste noapte. Pentru moment se evită conflictul direct și alte pierderi românești.

Ar putea sancțiunile tot mai severe anunțate de SUA către Iran să îi determine să se retragă din zona de influență din regiune?
Cred că asta este exclus. Poate că aceste acțiuni le reduc acum forța de influență, dar nu i-ar convinge niciodată să se retragă. Există mecanisme prin care Iranul își menține politica regională, în special prin alocarea de resurse pentru organizațiile teroriste din zonă.

Și de partea cealaltă, în ce măsură vedeți posibilă o retragere americană din Orient în anii următori? Ce poziții ar abandona Statele Unite?
Cred că vom avea un scenariu de dezangajare regională parțială a SUA. Vor pierde influența în Siria, Irak și, probabil, în Yemen. Se retrag pe zonele de influență pe care le aveau înainte de 90: Arabia Saudită și aliații. Pierderea ar fi semnificativă, dar nu vom avea o dezangajare totală a americanilor din Orient.

Gruparea Statul Islamic are de câștigat în urma unei astfel de retrageri?
Da, pentru că SUA are o capacitate antiteroristă importantă, cea mai importantă, din regiune. Reușeau să genereze cele mai puternice acțiuni de combatere. Cu cât se retrag din Irak și din Siria, cu atât se creează un vid de control militar care va fi folosit de către Statul Islamic.

În cazul în care se va ajunge la un nou ciclu de violențe, care ar scăpa de sub control, care credeți că sunt riscurile la care este expusă comunitatea internațională. Mă refer atât la cele de securitate cât și la cele economice?
S-ar putea să crească fluxul de refugiați, să avem probleme majore cu traficul energetic în Golful Persic, navele comerciale care transportă țiței să aibă probleme, iar din punct de vedere militar, ar putea ca acest conflict să se răspândească și mai mult în zonă. În Yemen, în Cornul Africii. Economic, riscurile energetice sunt cele mai delicate, iar acestea afectează Europa și Orientul Îndepărtat. Dacă vă aduceți aminte, iranienii au sechestrat o navă sub pavilion norvegian care transporta țiței și una sub pavilion japonez.

La noi s-a discutat foarte mult despre utilitatea scutului de la Deveselu, construit exact pentru a răspunde unei eventuale amenințări iraniene. În ce măsură ar fi scutul capabil să oprească un atac mai amplu, care ar implica un val de rachete?
Probabilitatea ca Iranul să lanseze tiruri de rachete cu rază lungă de acțiune, spre Europa, este încă scăzută, pentru că rachetele iraniene nu au precizie și acuratețe. Din această cauză sunt mai ușor de detectat și eliminat. Capacitatea noastră de apărare a fost întărită față de acum zece ani, în materie de atacuri de rachete cu rază lungă. Dar probabilitatea este destul de mică.

Ar putea protestele care au izbucnit după doborârea avionului ucrainean să ducă la o cădere a regimului?
Pe termen scurt, nu cred că ar putea determina asta. Ci doar să influențeze jocul politic între diferite facțiuni ale regimului de la Teheran, în care moderații și reformiștii să aibă un sprijin mai mare, când apar procese electorale sau alte situații. Pe termen scurt, nu există un impact atât de mare, de tip revoluție. Dimpotrivă, s-ar putea ca regimul Khamenei să folosească drept pretext aceste proteste pentru a mai elimina din oponenți sau pentru a încerca să facă anumite schimbări la nivelul establishment-ului. Gruparea religioasă ar putea să folosească eroarea privind doborârea avionului ucrainean pentru a face anumite schimbări la nivelul forțelor de securitate, în structura cea mai importantă. Regimul are un comportament destul de oportunist în a folosi crizele din interior și protestele pentru obiective politice, dar nu schimbări majore.

De data aceasta s-a scris însă în presa semioficială despre proteste, s-a evitat inamicul extern, protestatarii au strigat: „Inamicul nu este SUA, inamicul este chiar aici”. Ar putea totuși să asistăm la ceva mai mult?
Se consolidează imaginea mai veche a unei facțiuni minoritare care este împotriva actualului regim, dar cam atât. S-ar putea ca în spatele protestelor să fie și forțe politice iraniene din zona moderată, să încurajeze și să le folosească pentru eventuale negocieri. O adevărată schimbare ar fi fost dacă s-ar fi revoltat împreună cu structurile militare. Dacă ar fi avut comandați superiori, aceasta ar fi fost un semnal că lucrurile încep să scape de sub control. Pentru moment, nu avem o fuziune între mișcările de protest de stradă și organizări militare în interiorul unor structuri de forță.

În situația dată, care vedeți că ar fi scenariile legate de Iran în perioada următoare?
Cred că regimul va rămâne stabil în continuare. Protestele și criza vor fi un pretext pentru ca Khamenei să facă anumite schimbări pentru a-și întări loialitatea unor oameni din interiorul regimului. La nivel regional, Iranul va continua politica de influență și să-și consolideze prezența în Siria, dar și în cazul altor organizații teroriste la nivel regional, în Yemen. Probabil și Kuweitul va deveni un fel de țintă a acțiunilor iraniene. Sigur, mai există problema securității maritime, unde probabil vor mai fi anumite acțiuni. Dar nu cred că Europa se va implica major, ci mai degrabă la nivel diplomatic, pe problema Acordului nuclear, probabil pe situația energetică și drepturile omului, având în vedere abuzurile pe care regimul le exercită asupra populației.

Care ar fi situația care ar determina implicarea NATO și Europa la un nivel mai direct decât diplomatic sau declarativ?
O criză în care nave europene să fie sechestrate sau distruse, în care s-ar putea să avem atacuri teroriste finanțate de către Iran în Europa, un blocaj în tranzitul energetic. Eventual ținte directe care să-i afecteze pe cetățenii europeni și interesele europene. Un atac major ar declanșa această implicare, dar și în cazul acela, ar trebui dovedită implicarea Teheranului.