De ce s-au opărit românii pe Don’t Look Up, deși e un film făcut de americani pentru americani

Oprește-mă dacă știi despre ce vorbesc, dar ai văzut Don't Look Up? Da, sigur l-ai văzut? Că eu am făcut-o de două ori ca să mă conving că e ceva acolo. Mă rog, asta e vizibil și cu ce s-a întâmplat imediat după lansarea pe Netflix din 24 decembrie. Don't Look Up a aruncat în aer taberele de cinefili, critici, părerologi și restul omenirii. În timp ce unii spun că este cel mai bun film pe care îl poți vedea anul ăsta, iar alții îl hulesc și îl încadrează categoric la secțiunea mizerii, filmul ăsta n-a fost făcut ca să te impresioneze. În fond, chiar titlul filmului îți sugerează să nu-l cauți.

Înainte de toate, ce-i evident: Don’t Look Up e un film comic, dar cu origini destul de serioase. O radiografie socială sub formă de comedie neagră. Ce radiografiază e mai greu de spus, că fiecare poate vedea ce vrea în el. Pe de o parte, poți crede că președinta din film e un Donald Trump reinventat. Sau că fiul ei, și om de comunicare, e orice consultant alunecos care vrea să evite adevărul ca să iasă bine alegerile.

Este, totodată, un film care a adunat o mulțime de staruri cunoscute într-o comedie cât de cât SF regizată de Adam McKay. E posibil ca numele să nu-ți zică nimic, așa că-ți recomand The Big Short ca să înțelegi oarecum ce s-a întâmplat la criza financiară din 2007–2009. McKay a construit Don’t Look Up ca o satiră realistă și ironică actuală, cu un scenariu în aparență superficial. Regizorul s-a inspirat la rândul lui dintr-o carte numită The Uninhabitable Earth, care descrie modurile în care încălzirea globală va distruge planeta dacă nu se face nimic pentru a combate criza climatică.

Nici filmul, nici cartea sau alte studii n-o să vină cu un răspuns final la întrebarea: cum îi faci pe oameni să realizeze că există un pericol deosebit de mare? Și uite așa până și apocalipsa e dusă în derizoriu și nu mai ai niște petroliști musculoși ca-n Armageddon care se duc să foreze cometa ca să o arunce în aer. Bine, aruncarea în aer a cometei era un plan.

Nu ai greși dacă ai spune că-i un nou Idiocracy. Filmul își asumă rolul de lup moralizator și semnalizează diversele derapaje umane, de la imbecilitatea omului modern care vine la pachet cu pseudoștiința vocilor actuale până la încrederea în fake news – până și numele Don’t Look Up e o poantă din a doua jumătate. Dincolo de bling-bling de Hollywood sau tușe de Netflix, ideea în sine nu e rea chiar deloc, mai ales că filmul nu se vrea a fi unul de artă.

Am văzut filmul înainte de lansarea pe Netflix și l-am revăzut după debutul oficial care a generat zeci de mii de comentarii ca să înțeleg ce a deranjat atât de masiv populația. Mesajul filmului merge mai departe de sfera comercială și comică și taxează cu un sarcasm deloc subtil scena politică americană și pe cea socială la scară globală. E o reflecție asupra ipocriziei actuale a oamenilor, superficialității sistemului politic, este despre influenceri versus știință, despre polarizarea propagată de mass media, impactul rețelelor sociale asupra percepției audiențelor și haosul informațional al teoriilor conspiraționiste. 

Ai putea spune că e un film care te trage de urechi și care, cumva, îți arată că indiferent ce părere ai avea despre tine tot iei decizii nașpa uneori. Și efectele acelor decizii se răsfrâng asupra altora. E și cazul doctorului Randall Mindy (jucat de Leonardo DiCaprio) care începe o aventură cu Brie (jucată de Cate Blanchett), prezentatoarea emisiunii TV The Daily Rip. Până și numele emisiunii are ceva comic – e fie ruptura, fie un rest in peace, dar și numele femeii poate fi citit în aceeași cheie – Brie e și un sortiment de brânză cu mucegai.

Sunt atât de multe micro-glumițe, încât poate chiar ai avea nevoie de mai multe vizionări ca să te gândești la toate. Așa e și cuplul Riley Bina şi DJ Chello, în aparență mai important pentru TV decât cometa. Ei reprezintă întruchiparea perfectă a puterii influencerilor, vedetelor, spune-le cum vrei, chiar și în fața științei. 

Altfel, da, filmul este într-adevăr prea lung și unele scene sunt monotone, dar fiecare rezumă, de fapt, starea eternă a umanității și parodia la care asiști inconștient indiferent de locul în care te afli: circul politic, eșecul capitalismului – sau, mă rog, succesul lui pentru cei care profită de el și eșec pentru toți ceilalți, scandările protestatarilor să don't look up, de parcă asta ar rezolva problema, sau discursurile speakerilor wannabe motivaționali. Până aici pare un mix destul de consistent. Dar de ce primește, totuși, atât de mult hate sau laude peste măsură? Pentru că pe unii adevărurile de tipul ăsta îi deranjează, iar altora le dă ocazia să arate cu degetul și să spună că ceilalți sunt proști. Don’t Look Up e un bias confirmation pentru toate taberele, doar că valorile sunt diferite.

Sunt. O. Groază. De. Filme. Despre. Apocalipsa. Din. Cer. Lipsea însă un Don’t Look Up în care situația să se termine în absurd. În alte filme de tipul ăsta situația e, într-un fel sau altul, salvată pe ultima sută de metri sau cometa (asteroidul) lovește și începe un alt război al supraviețuirii – dacă te pasionează subiectul, poți să vezi pe Netflix și Greenland, dar cu mai multe lacrimi, suspine și zbatere.

Don’t Look Up începe cu o punere în scenă clasică: Kate Dibiasky (jucată de Jennifer Lawrence), o tânără absolventă de Astronomie, descoperă ceva ciudat pe cer. Îl cheamă pe doctor Mindy, el calculează și calculează, apoi concluzia e evidentă: vine cometa. E mare, dar nu chiar mare–mare, dar e mare cât să distrugă ceva viață pe Terra și planeta să-și dea un reset. Cei doi apelează la doctorul Teddy Oglethorpe (jucat de Rob Morgan) și încearcă să obțină ceva vești bune de la Casa Albă, unde șefă este Orlean (jucată de Meryl Streep). Veștile bune nu vin, că președinta are niște alegeri de câștigat, iar astfel de panici că vine cometa sunt, cumva, cotidiene. 

Disperarea celor doi îi duce în studioul emisiunii The Daily Rip, unde sunt luați în serios la fel de mult ca un video de pe TikTok în care un câine sforăie. De-aici înainte urmează un bulgăre care se tot rostogolește și tot adună zăpadă până devine o avalanșă. Mă rog, în centrul tuturor deciziilor este însă Peter Isherwell (jucat de Mark Rylance), un hibrid ciudat între Mark Zuckerberg, Jeff Bezos și Elon Musk. Peter e cu ochii pe două lucruri: profit și statistică. Atunci când ceva eșuează, nu-i chiar eșec, e doar cealaltă parte a statisticii. 

Poți spune că McKay a vrut să facă un film despre modul în care guvernul, media și internetul reacționează la schimbările climatice – sau pune aici orice altă problemă vrei, cum ar fi pandemia, dispariția urșilor panda sau interzicerea fumatului – și face o treabă bună. Totuși, ignoră cu desăvârșire orice înseamnă Rusia, China, India, Japonia sau Marea Britanie (și alte țări din Europa). Primele din lista asta au misiuni spațiale, dar în film nu-s decât o mențiune undeva spre final, după ce Peter le sabotează lansarea. Fie și doar omisiunea asta îți arată că-i un film făcut de americani, pentru americani, despre americani. 

Filmul pică și într-un paradox: în timp ce satirizează capitalismul atroce, goana după atenție, impotența liderilor politici și analfabetismul științific al populației, face bani și adună audiență – acum și prin podcasturi –, adâncește și mai mult certurile între oameni și transformă politicienii în niște „bieți” idioți utili care nu pot mai mult. Altfel spus, e posibil ca niciun film cu tracțiune la public care-și propune să satirizeze anumite comportamente să nu poată ieși din schema asta. Wow, poate chiar asta e utilitatea Don’t Look Up, e o self-fulfilling prophecy. Până și împărțirea atât de radicală între film bun și film prost îți arată că este fix despre divizare.

Așa, un pic, pare că George Carlin a zis mai multe despre relația omului cu Pământul în câteva minute decât o fac filme ca Don’t Look Up în ore bune.

Într-o notă mai serioasă, cum gestionezi o criză și, mai ales, cum o comunici la nivel de țară ar trebui să fie o lecție de grădiniță, că dacă nu reușești să explici o problemă – gravă spre deosebit de gravă – unui copil de cinci ani, atunci nici tu n-ai înțeles. Realitatea e însă în jurul nostru: pandemia a fost, posibil, cometa acestei generații și vezi bine cum a fost tratată. 

Pandemia a început, firesc, cu niște conspirații. Unele au fost globale, altele au fost locale, în România și printre români. Analfabetismul medical a fost vizibil din plin, iar diversele soluții de combatare a virusului au fost extrem de populare pe măsură ce diverși antivaxxeri și negaționiști au crezut c-au descoperit ceva ce mii de cercetători cu studii au ratat.

Merită să-ți aduci aminte și de momentul „fără botniță” pe care l-ai putea asemăna ușor cu îndemnul de-a nu privi cerul. Conspirațiile de tipul ăsta și-au pierdut din putere pe măsură ce realitatea a demonstrat și combătut, cumva natural, credințele false. Ce le-a mai dat tracțiune au fost și diversele vedete care au avut un discurs cel puțin condamnabil când te gândești că vorbele lor se traduceau în neîncredere care ducea la moarte în multe cazuri.

A, și c-am zis de moarte, țin să-ți reamintesc cum diverse figuri publice din România și-au regândit abordarea pe măsură ce au dat nas în nas cu patul de spital, tubul de oxigen și șansele reduse la viață. Ca o paralelă cu ce face Peter în film, cu ochii pe linia de bilanț și pe miliarde, nu uita că rețelele sociale au pus gaz pe foc în ultimii ani, în plină pandemie, iar România n-a scăpat din acest malaxor. În fine, dacă scenariul din Don’t Look Up ar deveni realitatea, n-ar fi exclus să vezi și proteste anti-cometă, că poate așa o sperie furia străzii și nu mai vine peste Pământ. Ai văzut ce bine au funcționat protestele anti-vaccin.

Până la urmă, Don’t Look Up e doar un film de care o să uiți curând. Sigur, are o teză în spate, creatorii lui au dorit să aibă un scop, dar este doar entertainment. Pe mine m-a distrat și m-a făcut să-mi pun niște întrebări. Pe unii, poate, i-a băgat în panică, în timp ce altora doar le-a întărit niște convingeri.

Dacă mai vrei din sfera asta, ceva care nu-i cu apocalipsă (poate doar infodemică) încearcă niște The Hater (Netflix), Years & Years (HBO Go), mini-seria Devs (HBO Go) sau The Social Dilemma (Netflix). Cel puțin primele trei nu-s atât de in your face ca Don’t Look Up, dar își fac treaba. Dar stai, mai am unul: Contagion. E fix despre o pandemie, e făcut acum zece ani și încă se ține bine.