10 orașe făcute faimoase de acești artiști, de la scriitori și arhitecți la regizori

Planifici o vacanță, ajungi într-un oraș și ești, dintr-o dată, în altă cultură față de-a ta. Înveți ceva nou, vezi o groază de lucruri diferite și rămâi cu un oarecare sentiment de necesitatea revenirii. Ia de exemplu Roma. Ai istorie sub picioare, în stânga, în dreapta, dar și deasupra capului la cât de mari și impresionante sunt unele clădiri.

Ca Roma sunt numeroase alte orașe, unele cu istorii ale longevității, inspirației și creației omului, iar altele făcute faimoase fix de artiști, de la cântăreți până la pictori și chiar regizori de filme. Un creator simte și nevoia asta: de-a conserva ce vede în jur sau de-a întoarce ceva comunității din care vine. 

Multe dintre aceste locuri în care artiștii au lăsat urme adânci ajung destinații turistice de primă mână. Nu doar datorită artiștilor, dar și cu un aport considerabil din partea lor.

Dintre toate orașele lumii, Paris pare să fi luat cea mai consistentă bucată din atenția, emoțiile și timpul artiștilor și le-a dat înapoi inspirație și dorință de-a crea. Fotografi, regizori, scriitori, pictori, sculptori, cântăreți, filosofi – Paris i-a primit pe toți și i-a pus pe prima scenă a artei. 

Lista de mai jos este scurtă, dar servește unui scop precis: arta e mai mult decât vezi într-un muzeu, într-un manual de școală sau într-un ghid turistic. Și are un impact dincolo de toate acestea. 

Dintre atâția regizori câți există, Martin Scorsese e într-o categorie aparte: nu știi niciodată dacă New York trăiește prin el sau el s-a îndrăgostit iremediabil de orașul ăsta cât să ajungă la o simbioză perfectă. Oriunde s-ar desfășura acțiunea unuia dintre filmele sale, e ceva newyorkez în ele. Ce-i drept, sunt decenii de lucrat la treaba asta. Iar în 1977 a făcut și un film cu numele orașului: New York, New York.

Sigur, cel mai des ți-l amintești pe Scorsese într-un trio, alături de Robert De Niro și Joe Pesci într-un film despre mafie sau despre ceea ce-i considerat periferia societății. Are în palmares titluri ca Mean Streets (1973), Taxi Driver (1976) sau Goodfellas (1990) și ajungem în anii mai moderni cu The Wolf of Wall Street (2013) sau The Irishman (2019). În oricare dintre ele e și un pic de New York.

În interviuri sau declarații publice, Scorsese și-a mărturisit des dragostea față de New York și influența orașului asupra creației lui. Odată cu dragostea asta, a adus indirect mii de turiști în oraș și l-a transformat într-un centru al cinematografiei nord-americane. Iar prin arta sa a arătat că cinematografia nu-i doar divertisment, ci chiar mecanism de conservare a memoriei colective. 

Poți spune Barcelona fără Sagrada Familia? Nu prea. Și nu poți spune Sagrada fără Gaudí, unul dintre oamenii care au arătat că arhitectura e mai mult decât pietre, betoane și utilitate – poate fi și frumusețe, inspirație și uimire. Parcul Güell este, în esență, un parc de 17.18 hectare. Este, totodată, și una dintre manifestările artistice ale lui Gaudí, deschis tuturor celor care vor să-l vadă. În mijlocul unui decor natural, Gaudí a creat structuri fantastice și sculpturi în ceramică mozaicată. Este, altfel spus, o reprezentare a idealurilor sale utopice și a dorinței de a aduce arta în viața de zi cu zi a oamenilor. Și a reușit.

Sigur, arhitectul e legat de Barcelona, dar el însuși a fost trăit de cultura catalană și ce loc mai bun de-a o expune dacă nu acest oraș. Și a fost atât de priceput, încât a creat și un stil: modernismul catalan. Vezi cel mai bine asta în Sagrada cu ale sale detalii impresionante, fațade cu totul aparte și structuri organice, care sunt atât inspirație direct din natură cât și o manifestare a acesteia în ceea ce poate face omul din beton și fier. 

Mai merită menționată o lucrare: Casa Batlló în care vezi, din nou, integrarea naturii în arhitectură. Fațada curbată și sculpturală este inspirată de elemente marine și animale specifice, ceea ce aduce și Mediterana mai aproape – chiar în oraș. Și, sigur, Barcelona are mai multe de oferit decât atât, dar în special îl are pe Gaudí.

Când a apărut filmul Straight Outta Compton (2015), regizat de F. Gary Gray, a fost închiderea necesară a unui capitol aparte din istoria hip-hop-ului: grupul N.W.A – Eazy-E, Ice Cube, Dr. Dre, MC Ren și DJ Yella. Odată cu muzica lor, Compton, California a devenit un punct pe harta muzicii. 

Grupul N.W.A a luat neajunsurile orașului Compton – problemele socio-economice care au dus la un trai mizerabil pentru comunitate – și le-a pus în versuri pe care a ajuns să le cânte o țară întreagă, apoi o lume întreagă. Albumul iconic al grupului – Straight Outta Compton, 1988 – a intrat în istorie și prin controversele pe care le-a iscat odată, deși mesajele dure prezentau o realitate și mai dură. Conținutul explicit și discursul controversat au devenit manifestări de protest și au fost necesare pentru a atrage atenția asupra problemelor din stradă. 

Poți oare să zici „James Joyce” fără să-ți vină în fața ochilor verdele irlandez, străzile murdare pe care se perinde personajele din romanele sale și în urechi să auzi clinchetul halbelor de bere? Nu prea. Autorul romanelor ca „Portret al artistului la tinerețe”, „Ulise”, „Cei morți” sau „Oameni din Dublin” a învăluit orașul irlandez atât în mister, cât și într-o nevoie de a-l vedea și trăi la fața locului. 

Joyce a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Dublin și a scris cu gândul la el și cu acțiunea personajelor sale pe străzile lui. Leopold Bloom din „Ulise” a ajuns chiar să dea numele „Bloomsday” zilei de 16 iunie. Nu mulți autori se pot lăuda cu așa ceva. Asta și pentru că i-a făcut pe cititori să trăiască odată cu el și personajele sale în orașul care i-a fost „acasă”.

Mai mult, Joyce a fost influențat de evenimentele istorice și culturale din Dublin, fiind în plin proces de schimbare și revoluție. Sunt evenimente trăite de Joyce și care au avut un impact semnificativ asupra identității și conștiinței naționale irlandeze.

Da, din nou despre New York, dar acum altfel: orașul ca centru al creației și artă care cuprinde perfect perioada. În centrul atenției: Jean-Michel Basquiat. A trăit puțin – 28 de ani, între 1960 și 1988 –, dar a creat enorm și a inspirat numeroși alți artiști care i-au urmat. 

El a prins din plin transformările orașului New York, ceea ce înseamnă c-a prins un haos în care limitele trebuiau depășite, în special cele cultural-artistice. Basquiat a început sub numele de stradă SAMO și a înglobat în lucrările sale problemele sociale, politice și culturale ale vremii, folosind orașul ca suport de exprimare pentru asta și ca sursă de inspirație esențială. A dat înapoi energia, complexitatea și diversitatea orașului prin lucrările sale.

Cei doi nu puteau fi decât împreună pentru a vorbi de celălalt mare oraș al Italiei: Florența. Dacă Roma are istoria sa din vremea în care era capitala unui imperiu, Florența are cealaltă istorie: să fie capitala unei explozii în cultură și artă, perioada renascentistă. Și nu sunt alții mai muncitori și creativi decât da Vinci și Michelangelo – în sculptură, desen, arhitectură, inginerie sau chiar arhitectură. Au creat în câteva decenii cât să inspire secole. 

Capela Sixtină din Vatican sau statuia lui David sunt două dintre lucrările fabuloase ale lui Michelangelo. De partea cealaltă, Leonardo da Vinci are pictura „Mona Lisa” și „Cina cea de taină”. Lucrările lor sunt în muzee din toată lumea, iar Florența le păstrează amintirea atât cât s-a putut în calea schimbărilor și modernizărilor.

Henri Cartier-Bresson a vrut să fie pictor, până când și-a dat seama că o cameră foto face pictură instant. Astfel că n-a mai devenit pictor, ci cel mai cunoscut fotograf din toate timpurile. Prin el, înconjurat de alții care mergeau în aceeași direcție, fotografia a devenit ceea ce o știm azi. N-a fost în niciun caz singur, dar a fost printre primii și unul dintre cei care au văzut lumea altfel, apoi a decupat-o pentru a memora pentru eternitate. 

Unele dintre cele mai iconice lucrări ale sale au fost realizate în Paris sau orașe mai mici din Franța, deși a călătorit enorm. A venit în anii ‘70 chiar și în România, iar fotografiile sale color din China sunt și acum un punct de reper în istoria acestei arte. Va rămâne însă mereu legat de Paris, acolo unde s-a întors mereu, deși America i-a fost constant a doua casă. În capitala Franței a definit însă conceptul de fotojurnalism și a devenit o meserie și o exprimare artistică până în prezent.

Ai auzit de „Prietena mea genială”? Probabil că da, într-o formă sau alta. De la cineva care a citit una dintre cărți. De la altcineva care a ajuns în Napoli. Sau poate chiar de la o cunoștință care acum își pregătește o vacanță în Italia ca să trăiască un pic din ceea ce descrie Ferrante. Odată cu seria „L’amica geniale” și producția HBO–Rai Prietena mea genială (My Brilliant Friend – org.), portul Ischia a devenit noua senzație turistică din sudul Italiei. 

În scrierile ei, Elena Ferrante (pseudonim, identitatea reală fiind ascunsă) transformă Napoli într-un personaj și decor pentru aventurile pe care le trăiesc ceilalți. Seria „Prietena mea genială” urmărește poveștile Elenei și Lilei de-a lungul a cinci decenii. Ce loc mai bun pentru așa ceva, dacă nu sudul Italiei?

Anii ‘63 – ‘66 au prins istoria și sub acest nume: Beatlemania. În cam trei ani, The Beatles a devenit fenomen. Orice ar fi cântat grupul, cei patru vor rămâne mereu în amintirea oamenilor drept niște veritabili rockstars. Ei mai aveau un supranume: The Lads from Liverpool. Pentru că, da, oricât de globali ar fi fost și sunt, au rămas pentru vecie legați de acest oraș britanic. 

Au pornit la drum în Liverpool, în 1960, iar orașul le-a servit drept rampă de lansare – prin cluburi ca The Cavern Club – pentru a cuceri lumea. Mai mult, orașul a fost, totodată, sursă de inspirație pentru multe dintre primele melodii ale trupei. Piese ca „Penny Lane” și „Strawberry Fields Forever” sunt direct inspirate de locurile din Liverpool, iar versurile lor redau atmosfera și povestea orașului. 

Astfel, The Beatles a devenit formația care să fie și promoter turistic. 

Mai mult, trupa a cunoscut succesul global, dar a revenit în Liverpool pentru concerte caritabile și evenimente speciale. Paul McCartney a fondat chiar și un centru de arte, numit „Liverpool Institute for Performing Arts”. Se poate spune chiar că The Beatles a fost expresia perioadei prin care trecea Liverpool.

Din 30 septembrie până pe 28 ianuarie 2024, lucrările lui Constantin Brâncuși au un acasă în Timișoara. Expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” este, totodată, cel mai important demers din ultimii 50 de ani de a-i onora memoria sculptorului care a pus România pe harta artei din Paris – apoi din lume. Lucrările sunt evaluate la circa jumătate de miliard de euro și pot fi vizitate la Muzeul Național de Artă din Timișoara.

Înainte de-a fi Brâncuși din Paris sau Timișoara, a fost Brâncuși din satul satul Hobița (comuna Peștișani, Gorj, unde poate fi vizitată casa memorială). Apoi a trecut în Târgu Jiu, unde îi poți găsi lucrările „Masa tăcerii” sau „Poarta sărutului” și „Coloana infinitului”. Cea din urmă e mai mult decât o abstractizare a nesfârșitului. Este o reinterpretare modernă a coloanelor funerare tradiționale și reflectă influența peisajului din copilăria lui Brâncuși, unde pădurile și copacii au jucat un rol important.

Deși „Poarta sărutului” e mai des folosită pentru poze de nuntă și selfie-uri cu săruturi, este, totodată, un fragment din perioada de început a lui Constantin Brâncuși înainte de-a deveni mai cunoscutul Brancusi. Apoi au urmat toate celelalte care umplu muzeele din întreaga lume, cum ar fi MoMA din New York.

Poate că New York îl are pe Scorsese, dar Vaslui nu-l putea avea decât pe Corneliu Porumboiu cu două filme iconice: A fost sau n-a fost? în care se parlamentează despre Revoluție și dacă orașul chiar a trecut prin acest moment de emoție și Călătorie la oraș, un scurtmetraj în care regizorul a surprins nu doar Vaslui, ci România toată într-o călătorie aparent banală după un calculator care trebuie cumpărat de la oraș. 

România și Vaslui sunt mai mult decât le-a cuprins Porumboiu în aceste două filme – sau chiar în Polițist, adjectiv –, dar era nevoie să le vedem și așa.