Am stat opt zile numai cu pensionari pe un vas de croazieră și s-a lăsat cu bârfe pe seama mea

Mă tem să mă întreb ce îmi doresc, de fapt, de la această experiență. Cerul e ba senin, ba înnorat, instabil ca mine. Nu știu la ce să mă aștept. Miercurea asta am îmbarcarea pe un vapor, NickoSpirit, care merge de la Frankfurt la Passau – o croazieră de relaxare pe Rin, Maine și Dunăre. Mă uit la vapor de la depărtare – are o lungime de 110 metri, 85 de cabine pe trei etaje, două restaurante, un lounge cu un bar și spațiu pentru 170 de pasageri și 38 de membri ai echipajului. Mai multe mașini opresc lângă vapor, în port. Sunt oameni care își aduc părinții.

Astăzi, pentru prima oară în viața mea, aleg plictiseala în locul distracției. O croazieră pe râu decurge fără incidente, totul e previzibil și perfect planificat. Cum te simți într-o astfel de vacanță? 

M-am pregătit să învăț să mă plictisesc cât mai bine, timp de opt zile.

Carpeta bej de pe punte strălucește artificial în soare. Scaunele și mesele au un luciu metalic, argintiu-gri. De cealată parte a râului, se văd la orizont munți de nisip și pietriș. Unii oaspeți se plimbă pe punte și inspectează totul cu un ochi critic. Ca să nu atrag atenția, fac și eu același lucru.

La recepție, mi-e și jenă să spun câți ani am. La vârsta de 24, ies în evidență pe lângă ceilalți călători. „Sunt aici pentru reportaj.” Dădusem e-mail la opt companii de croazieră ca să le întreb dacă pot avea experiența asta și pot scrie despre ea. Doar una acceptase, asta. Croazierele sunt de obicei pentru pensionari și persoane 50+, dar au acceptat să mă ia și pe mine.

Mai târziu, sunt în lounge, înconjurată de persoane în vârstă. Comand la bar un prosecco cu suc de portocale, pentru că în realitatea asta nu există cocktailul mimosa. 

„Mă vedeți? Mă auziți bine?” ne întreabă directoarea croazierei, Maria Shishkina. E o femei scundă, cu părul scurt și blond și un zâmbet de educatoare de grădiniță. „Care e cel mai important lucru pe vapor?” Un bărbat din public strigă ceva ce nu înțeleg. „Da, e important și să avem suficientă apă. Dar cea mai importantă e siguranța”, a răspuns ea. Căpitanul Teunis van Dijk arată de parcă vaporul e prea mic pentru el, cu burta care tronează țanțoș deasupra curelei. Pare un om calm, care nu se grăbește nicăieri.

Tipul de la cârmă își ia pe el o vestă de salvare, apoi dă o tură de alergare prin sală, în aplauzele oaspeților. Van Dijk ne avertizează de potențialele pericole ale acestei croaziere: grijă la poduri, grijă la balustrade, nu aruncați hârtie igienică în toaletă. Are un tic verbal: „Credeți-mă.” Maria, care le spune tuturor pe numele mic, ne anunță că nu se fac cocktailuri la micul dejun.

Aproape toate scaunele sunt ocupate când intru pe ușă la ora 7 seara. Un chelner mă conduce la o masă lângă o doamnă și un bărbat chel. Ne salutăm. Ei nu-și prea vorbesc. Ea mormăie ca pentru sine, apoi, după o vreme, se uită la mine și-mi zice: „Da’ nu ești prea vorbăreață.”

Încerc să fac conversație.

„De ce ați venit în croaziera asta?” 

„Pentru că e relaxant”, îmi răspunde vecina de masă. Are la gât un lanț de aur din Egipt, cumpărat cu 25 de ani în urmă într-o croazieră similară pe Nil. Un chelner bate pe burtă un bărbat gras de la masa de lângă.

„Mergeți mâine la degustarea de vinuri?” o întreb.

„Nu beau alcool.”

„Nici dumneavoastră?” Mă întorc spre domn.

„Eu beau de toate. Și vin, și coniac, și bere”, zice râzând.

E prima oară când spune ceva toată seara. În sfârșit îl entuziasmează ceva. Croaziera lui preferată a fost cea din Norvegia.

Cabina mea are niște culori groaznice. Gri, maro și bej. Sunetele din cameră formează o coloană sonoră deprimantă. Geamul vâjâie dacă îl deschizi, ventilația din baie zumzăie, aerul condiționat șuieră. Zac pe pat în halatul de baie. Noaptea simt când vaporul se oprește și ancorează.

Vocea Mariei mă trezește din boxe la ora 8.14 dimineața. În timpul nopții, am ancorat în Wiesbaden. Ne spune programul zilei și ne dorește o zi frumoasă la bordul vaporului NickoSpirit. Când intru în sală la micul dejun, toată lumea e cu ochii pe mine. Căpitanul mănâncă somon și cârnați la micul dejun.

Totul e perfect porționat: feliile de pepene, untul, mierea, distracția. Cafeaua de la 4 după amiaza durează jumătate de oră, avem să ne bronzăm doar până nu devin podurile prea joase.

La prânz, împart masa cu un cuplu din Munsterland care e la a treia croazieră de genul ăsta. Comand spaetzle cu brânză. În timp ce mâncăm, domnul se apleacă spre mine, ca și cum ar vrea să-mi spună un secret, și zice: „Ești mult prea tânără pentru croaziera asta.” După masă, merg în cabină și adorm imediat.

La cină, sunt plasată la o masă cu un cuplu din Saxony-Anhalt. Ea e vorbăreață și roșie la față. „Îmi place să mai bârfesc, ce să și faci?” îmi zice, în timp ce își toarnă în pahar. În jurul nostru, se aud pahare care se ciocnesc și oameni sorbind Prosecco.

Mă adaptez rapid la rutina de pe vapor. Îmi pun mereu același lucru pe farfurie la micul dejun: o felie de brânză brie, două felii de roșie, omletă, pepene, unt, pâine și un foietaj cu ciocolată.

Croaziera asta nu lasă nimic în voia sorții. Totul e bine planificat. Mi se pune în mână programul pe ziua următoare.

Ne petrecem după-amiezile pe terasă, cu privirea pierdută pe geam. Chelnerii ne salută cu eleganță și delicatețe, ca pe niște căprioare.

Fluturatul mâinii în semn de salut e una dintre activitățile preferate de pe vapor. Niște copii stau sub un cort alb și ne fac cu mâna când trecem pe lângă mal.

De fapt, eu vreau ceva diferit de la vară și de la o vacanță. Îmi place să alerg pe străzi înguste care miros urât, în locuri îndepărtate, să gust înghețată și să încerc mâncăruri ciudate. Vreau o idilă de vară frumoasă și delicată, care să se termine fără durere pentru niciunul dintre noi. Vreau să fiu spontană și să merg peste tot și să fac de toate. Să mănânc fructe zemoase cu care să-mi pătez ținuta sexy de vacanță asortată cu unghiile. Îmi place să mă plâng de căldură și să mă arunc în mare.

Dar pensionarii vor podele lipicioase și să se uite la peisaje din Germania prin ferestre cu tentă verzui. Vor să audă un Happy Birthday la boxe în timpul cinei, vor să le facă cu mâna oamenilor care campează pe maluri cu cortul și să zacă în cabinele lor bej. Vor să-și sune copiii și să urle în telefon la ei. Vor să-și arate unii altora poze cu nepoții. Vor să dea două mii de euro pentru opt nopți într-o cabină pe vapor. Vor același lucru în fiecare zi. Se mulțumesc cu asta.

Poate că eu n-am dreptate cu dorința mea de distracție constantă.

Îmi amintesc cum, în copilărie, tata se uita la Formula 1 până adormea pe canapea liniștit. Nu-l înțelegeam deloc când eram mică. Dar acum vreau să învăț să îmi placă și monotonia, să îi înțeleg sensul. Tata avea Formula 1 ca zumzet de fundal, eu voi avea ca fundal pentru somnolență aceleași conversații în timpul cinei, clinchetul de pahare, târșâitul pantofilor pe mochetă.

„Trebuie să te bucuri, altceva oricum nu ai ce face”, spune o femeie la telefon cuiva. Am lăsat în urmă Frankfurt, Wiesbaden și Wertheim. Vaporul e în portul Wurzburg.

Al doilea căpitan stă pe un scaun pe punte și tastează în telefon. Are o cravată roșie și albastră. Cu flori albe. Mă prezint și dă mâna cu mine, călduros: „Mă bucur să te cunosc, sunt Adrie.” Are mereu un zâmbet în colțul gurii când vorbește. Îmi arată cârma, cabina căpitanului.

Adrie e căpitan secund, iar asta înseamnă că lucrează în tura de noapte. Și soția lui e căpitan de navă. Părinții lui pilotau și ei vapoare de marfă. Toată viața lui Adrie a avut legătură cu marea și vapoarele. 

Mie mi s-a părut că zilele astea pe mare au durat o viață.

După amiază, niște doamne cântă o romanță veche. Un bărbat îmi spune că l-au obligat copiii lui să meargă în croazieră, după ce îi murise soția. Unii în jur citesc ziarul și foșnesc paginile.

Eu mereu îmi doresc ca vara să fie importantă și palpitantă. Dar călătoria asta se simte ca un șir nesfârșit de duminici. Iar duminicile nu sunt nici importante, nici palpitante. Duminicile sunt grele și lungi, de zăcut cu ochii în tavan. Duminica nu se întâmplă nimic. Dar poate îmi place asta.

Cu patru săptămâni în urmă, eram în Italia, patru oameni pe șezlonguri în jurul unei piscine, cu ochii la cer. Urmăream cea mai mare ploaie de stele căzătoare și nu voiam să ratăm niciuna. 

Dar uite că mă simt bine și aici, unde nu se întâmpla nimic. Noaptea stau în cabină în liniște. Aud cum curge apa pe lângă vapor.

După Wurzburg, au urmat Bamberg și Nuremberg. Călătoria deja se apropie de sfârșit – deși abia acum am început să o accept.

Tot personalul e adunat în lounge, la petrecerea cu șampanie de rămas bun. Mă uit la pensionarii entuziasmați și mă gândesc la turiști. Turiștii care se pozează în fața castelelor sau a monumentelor. Mereu mă uit la ei și uit că există locuri unde oamenii ăștia nu sunt turiști. Cu alte cuvinte, locuri în care nu stau la coadă ca să se pozeze lângă o statuie. Așa mă simt și eu aici, în lounge. Cum stau aici între aplauze și telefoane mobile ținute de mâini tremurătoare, uit că există locuri unde pensionarii nu aplaudă căpitanii și marinarii și nici nu țin telefoanele în aer. Simt că mă integrez printre ei. Aplaud și eu.

Vreau să închei seara în lounge. Muzicianul vaporului, Cliff, cântă de multă vreme în croaziere. Dar acum s-a cam săturat să facă asta. Îmi arată doamnele care îl așteaptă, așezate în primul rând. „Dar nu pot refuza să cânt un tango pentru fanele mele drăguțe.” Înainte să înceapă să cânte, îmi dă o carte de vizită. Îmi spune că știe un restaurant bun în Dresden.

E ultima mea seară și îmi aduc aminte de ultima mea săptămână în Italia. Mă simțeam presată de timp, ca și cum nu apucasem să fac tot ce îmi doream. Dar aici nu simt niciun fel de presiune, chiar dacă e ultima seară.

Înainte să mă culc, o femeie mă oprește pe hol și îmi zice că bluza mea cu spatele gol a fost un pic scandaloasă și a stârnit bârfe la cină. Un bărbat care trecea pe lângă noi ne zice: „Nevesti-mii i-a plăcut mult bluza ta!”

Anunțul de dimineață a venit în ultima zi la ora 8.38. După amiază, vaporul va continua drumul spre Passau. Eu o să cobor la Regensburg.

Barmanul din lounge mă salută și mă privește întrebător. „Plec mai devreme”, îi zic. Mă uit la pensionarii care stau la soare, îmi iau valiza și pășesc pe mal.

Poate că uneori vara e palpitantă, dar alteori e mai serioasă, ca un șir de duminici. Iar mie îmi cam place duminica.

Înainte să plec, mă mai uit o dată spre vapor. Pare că n-o să se oprească niciodată. Pe uscat avem de plătit taxe, de prins autobuze, ne agităm. Dar vaporul e ca o bulă în care nu-ți mai pasă de nimic. Stau în autobuz și visez cu ochii pe geam la toate lucrurile astea. Am ratat stația unde trebuia să cobor.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.