Poveștile tulburătoare pe care le-am auzit cât am lucrat la un call center din România

La 23 de ani, în căutare disperată de un job și fără altă opțiune în momentul acela, mi-am zis că ce poate fi așa greu la call center. Dau niște telefoane, povestesc și eu cu cineva și sigur are ceva ce îl doare, poate chiar se bucură că mă ofer să îl ajut. Cel din Cluj în care am ajuns era pentru o firmă de remedii naturiste. Tot ce trebuia să fac era să iau legătura cu bătrâni și să discut cu ei despre problemele de sănătate care îi supără și să le recomand suplimentul potrivit din produsele pe care le aveam la dispoziție.

La training ni s-a spus că e foarte ușor ce avem de făcut, iar plata făcută pe comision ne asigura că, dacă dăm tot ce putem, suntem răsplătiți pe măsură. Am avut de învățat ce conțin produsele, care sunt prețurile lor și la ce ajută și eram gata de treabă. După un test de evaluare să vadă dacă am reușit să reținem toate acele caracteristici și un apel supervizat, am trecut la treabă și m-am apucat de sunat să văd de ce suplimente naturiste au nevoie bătrânii. 

Nu știam atunci că de ce au ei nevoie nu se poate cumpăra.

Sper că nu vine ca o surpriză pentru tine, dar bătrânii din România au ajuns foarte izolați în timpul pandemiei. Cu toate că și înainte erau singuri, pentru că majoritatea copiilor lor sunt plecați în străinătate sau alt oraș, mai existau momentele vizitelor de Crăciun și alte sărbători. În ultimii doi ani, acești oameni s-au izolat din frica de a nu se îmbolnăvi și sunt persoane care n-au mai schimbat o vorbă cu un om de luni de zile. 

Prima zi în call center a venit cu, poate, cea mai emoționantă poveste din câte am auzit. Doamna în cauză, undeva pe la 70 de ani, a fost medic radiolog toată viața ei. A fost sprijinită cu greu de părinți ca să termine o facultate și a prins un post bun fix după ce a ieșit de pe băncile școlii. Până aici totul bine. Avea viața perfectă, era în culmea fericirii, a început cariera de doctor și, în sfârșit, putea să-și răsplătească părinții pentru sacrificiul făcut. Muncea destul de mult, dar era tânără și nu simțea asta. După vreo cinci–șase ani de lucru în domeniu au apărut primele semne de oboseală. Ceva nu mergea bine. 

Turele erau prea apropiate unele de altele, nu avea niciun alt medic care să-i sară în ajutor și atunci și-a dat seama că spitalul nu angaja medici ca să nu plătească mai multe salarii, iar astfel cei deja angajați au ajuns să facă ture duble și să muncească de două ori mai mult, dar pe bani puțini. Avea de ales între a semnala asta conducerii și a risca să fie dată afară sau să își vadă de treabă și să tragă cât de tare poate.

Munca și tot efortul depus pentru acest job au făcut-o să ia decizia care îi provoacă cel mai mare regret în momentul de față. Nu a vrut copiii și nici nu s-a căsătorit vreodată, tot timpul ei a fost dedicat locului de muncă și relațiile s-au terminat când partenerul voia mai mult timp cu ea. 

După ce și-a dedicat tot ce avea acestei profesii a fost lovită de cea mai grea boală: cancerul. Fără echipament corespunzător, epuizată și neatentă la propriile nevoi, s-a trezit că are o boală grea, e singură pe lume și conducerea spitalului a pensionat-o pe caz de boală. Pe vremea aia era okay, dar acum nu a putut să își plătească factura la gaz cu acea pensie, nici vorbă de medicamentele necesare.

Așa mi-am petrecut o oră la muncă: am ascultat povestea acestei doamne care e singură pe lume, săracă, bolnavă și într-o depresie cruntă care o macină pe interior în fiecare zi. Nici nu s-a mai pus problema să îi spun ce remedii naturiste am avea la dispoziție pentru ea, tot ce am putut să fac a fost să o ascult și să îi ofer o oarecare alinare prin telefon, cum am putut prin puținele cuvinte pe care le mai puteam spune după șocul pe care îl aveam în urma lucrurilor auzite.

O altă poveste a fost a unei doamnei boeme care trăiește într-un oraș mare din România și care mi-a povestit despre sentimentele care o copleșesc când se gândește la ea, cea din trecut, și se compară cu cine este în prezent.

A fost profesoară la facultatea de teatru și își amintea cum petrecea mai mult de jumătate din timpul ei la spectacole. Am prins-o într-o zi în care era tare nostalgică și mi-a povestit despre ținutele ei de gală, compuse din rochii lungi, create special pentru ea. Mi-a povestit cât de mărunțică era și cum a știut mereu să-și pună în valoare corpul. Și-a amintit de rochia mov, care îi evidenția talia de viespe și pe care erau cusute manual toate detaliile. 

A ajuns să-și vândă rochiile, să se retragă într-o garsonieră de 13 metri pătrați și nici așa nu face față cheltuielilor din fiecare lună cu pensia de doar 1 500 de lei. La bătrânețe a ajuns tot singură. Soțul a murit în urmă cu un deceniu, după o luptă lungă cu cancerul de colon.

Din singurătate nu te scoate niciun supliment, mai ales când ai mai puțin viitor decât trecut. Pentru această femeie era și mai greu, pentru c-a fost obișnuită să fie mereu înconjurată de oameni, să participe la evenimente și să aibă o viață socială foarte activă. Odată cu pandemia a pierdut toate legăturile pe care le mai avea cu oamenii din domeniu și, de asemenea, o foarte mare parte dintre cei de vârsta ei nu au supraviețuit în lupta cu boala. Îmi spunea cum se bucură când aude telefonul că sună mai tare decât se bucura la lăsarea cortinei după un spectacol reușit pus în scenă cu elevii ei.

Singurătatea apasă și mai tare când trăiești într-un sat izolat de lume și îți vezi vecinii cu care ai trăit o viață întreagă că sunt răpuși pe rând de bătrânețe. Un domn, ajuns la 89 de ani, mi-a spus că l-am prins într-o zi bună – nu-l mai dureau rănile de pe spate atât de tare. Acestea au apărut în urmă cu un an din cauza unei alte probleme.

A observat că are niște răni pe picioare, dar a crezut că sunt de la muncă și pentru că n-a avut bani de încălțări. Avea doar o pereche pe care o folosea când se ducea la biserică sau când mai mergea la magazin în sat. Acele răni pe care el le credea inofensive s-au dovedit a fi gangrenă – moartea țesuturilor cauzată de întreruperea circulației sanguine. În cazul lui a fost și o infecție cu o bacterie. La doctor a ajuns prea târziu și n-a mai rămas decât o decizie: amputarea. 

Rănile de pe spate de care se plângea au apărut după ce-a ajuns imobilizat la pat. Își mai face timp un vecin să treacă pe la el să-i lase mâncare sau să-l ajute să meargă la baie.

Ultimul caz auzit, înainte să-mi dau demisia, a fost al unui domn care îmi spunea că tocmai își îngropase fratele. Cauza morții era cunoscută, o boală al cărei nume mi-a zis că nu știe să-l pronunțe. Am izbucnit în lacrimi când mi-a spus că a rămas singur pe lume. Și-a pierdut soția din cauza Covid, copiii erau plecați din țară și nu a mai auzit de ei de ani de zile, iar acum singurul lui prieten murise. L-a dărâmat și că fratele lui a murit singur, fără o lumânare aprinsă. 

După ce nu a răspuns două zile la telefon, a mers pe jos până în satul vecin, la vreo doi–trei kilometri distanță, ca să vadă ce-i cu el. L-a găsit mort în casă. A plâns cu mine la telefon și mi-a spus nu-i e frică de moarte, căci acolo se va întâlni cu toți cei dragi pe care i-a pierdut. Îi e însă frică să nu moară și el singur, uitat de lume în casa lui mică de la poalele muntelui și să nu își aducă aminte cu drag nimeni de el. Mi-a spus că liniștea din jurul lui nu mai e confortabilă, ci e ceva care îl lovește ca un cuțit în inimă zi de zi și mai rupe câte o bucată din el.

Mi-a mulțumit că l-am ascultat și și-a cerut scuze de nenumărate ori că mi-a irosit timpul înainte să închidă și să spere că ne vom mai auzi cândva.

Facultatea m-a pregătit teoretic pentru aceste situații în care am fost pusă. Am studiat trei ani de asistență socială și încă doi ani de consiliere. Am avut și un stagiu de practică în care am lucrat cu vârstnici, dar atunci, față în față cu acele persoane, poate că nu au avut curajul să îmi spună cu adevărat prin ce trec. Cât am stat la call center, n-am reușit să fac față, iar toate poveștile m-au dus în punctul în care, într-o seară, mi-am sunat bunica.

Stă la vreo 270 de kilometri de Cluj, într-un sat de la poalele munților Făgăraș. I-am spus că o iubesc, am întrebat-o dacă are nevoie de ceva și am rugat-o să mă sune în fiecare zi, la orice oră dorește și i-am promis că voi răspunde de fiecare dată, chiar dacă voi fi aglomerată cu ceea ce am de făcut. I-am spus că sunt acolo pentru ea și că voi veni în vizită mai des și am rugat-o să-mi povestească tot ceea ce a mai făcut, cum se simte și ce și-ar mai dori să facă. Ceea ce-ți recomand și ție, cu bunici, părinți, unchi, mătuși și ce alți oameni mai știu care n-au decât singurătatea, un telefon și-o mie de gânduri negre.

Dacă știi persoane în vârstă care ar avea nevoie să vorbească cu cineva, recomandă-le Telefonul Vârstnicului. E un serviciu social care îi sprijină pe cei în vârstă prin consiliere, îndrumare, informare și sprijin material sau emoțional. În 2020, a fost înregistrat cel mai mare număr de solicitări: peste 16 600 de convorbiri telefonice cu peste 3 400 de persoane. Apelurile se pot face la 0800 460 001, de luni până vineri între orele 8 – 20 și sâmbăta între 8 – 16.