Filmul Close te umple de lacrimi în timp ce-ți amintește de toate prieteniile tale pierdute

Léo și Rémi sunt doi băieți de 13 ani pe care-i leagă o prietenie foarte specială. Își petrec aproape tot timpul împreună și nimic nu pare să-i tulbure până când, la școală, un grup de fete îi întreabă dacă sunt împreună. Léo le răspunde că nici vorbă de asta, pentru că sunt cei mai buni prieteni și atât, însă acel moment le va da peste cap relația și tot ce știau până atunci despre ei.

Close, al doilea film al regizorului belgian Lukas Dhont, îți arată cum, de multe ori, prieteniile din copilărie nu rezistă în fața presiunilor și normelor sociale cu care adulții sunt deja mult prea obișnuiți. Nu e clar dacă vreunul dintre băieți ar simți pentru celălalt mai mult decât o prietenie profundă, dar după ce se lovesc de aluzii homofobe, Léo începe să-l evite pe Rémi și se înscrie în echipa de hochei. Dintr-odată, devine mai preocupat de felul în care arată în fața celorlalți decât că-și abandonează prietenul.

Urmările psihologice ale presiunii sociale asupra identității de gen și a orientării sexuale sunt mult mai grave decât îți imaginezi. Cazul tragic al studentului din București care s-a sinucis în 2022, după ce s-a aruncat de pe terasa unui hotel, nu e unul izolat. Într-un mesaj lăsat în urmă și-a explicat decizia că cei din jur nu îi acceptă orientarea sexuală. De altfel, un studiu recent arată că aproape jumătate din persoanele LGBT au luat în considerare suicidul.

Dar Close vorbește pentru mai mulți tineri decât îți imaginezi. Filmul ăsta m-a făcut să mă gândesc la prieteniile din adolescență, cât de organic și spontan se construiau. Treptat, am împrumutat valori și așteptări care au condiționat relațiile din ce în ce mai mult, iar joaca și intimitateau au devenit un lux. 

Cu ocazia Les Films de Cannes à Bucarest, am avut o discuție pe Zoom cu Lukas Dhont, în care am vorbit despre prietenie, intimitate și așteptările pe care societatea le are de la relațiile noastre intime încă din adolescență. Close, premiat cu Grand Prix la Cannes și unul dintre favoritele la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, poate fi văzut în cinematografe din 27 ianuarie.

VICE: Ai spus că e mult din experiența ta personală în Close. A fost terapeutic pentru tine procesul de lucru?
Lukas Dhont: În filmele mele abordez subiecte despre care nu am putut vorbi în adolescență, așa că pentru mine a fost mai mult o căutare a libertății. Vorbesc despre experiențe personale, deși inspirația o găsesc în alți oameni. Pentru filmul Girl, am fost inspirat de o tânără transgender, iar pentru Close am găsit inspirație în studiul psihologei Niobe Way. 

Aceasta a strâns testimoniale de la 150 de băieți, care au fost monitorizați pe parcursul a cinci ani. Când au fost intervievați la 13 ani despre prietenii lor, vocabularul lor era plin de emoție, sensibilitate și fragilitate. Când și-au descris relațiile de prietenie cu ceilalți băieți nu s-au temut să folosească cuvântul „iubire”. După ce au împlinit 18 ani, băieții au primit aceleași întrebări și s-a observat cum acest limbaj al iubirii a dispărut. 

Au învățat în timp că să vorbești cu asemenea emoție ar fi ceva specific feminin, ceva de care trebuie să te temi. Și eu am avut frica asta. Chiar dacă nu am crescut în cultura americană a acelor băieți, am rezonat puternic cu poveștile lor. E mai mult decât o experiență personală, e despre cum ne raportăm la masculinitate ca la ceva lipsit de sensibilitate. 

Cum te-a influențat raportarea asta de care zici?
Din cauză că nu îndrăznesc să fie vulnerabili și să exprime cât de importanți sunt unul pentru celălalt, băieții adolescenți tind să se distanțeze. Și eu am îndepărtat mulți prieteni la acea vârstă. Bineînțeles, am fost și în poziția celui respins de ceilalți. Ăsta e un mare regret, pentru că atunci când se rupe o prietenie, poate lăsa urme la fel de puternice ca ieșirea dintr-o relație de cuplu. Despre asta vorbesc în Close.

Ce s-a schimbat pentru tine?
Am încetat să mai fiu un actor. Nu am mai copiat comportamente de la cei din jur și mi-am format o versiune mai autentică. Când devii mai autentic e ușor să te apropii într-un fel intim de alte persoane. 

Ai un sfat pentru tine, adolescentul din trecut?
Sensibilitatea e puterea ta. Știu că asta mi-aș spune, dar nu știu cât de mult aș ține cont de acest sfat. Pe atunci, sensibilitatea era motiv de bullying. Poate dacă mi-aș fi asumat-o și nu aș fi considerat-o o slăbiciune, nu le-aș fi permis celorlalți să râdă de mine. Dar asta nu este o certitudine.  

Actorii din rolurile principale joacă incredibil. Cum i-ai găsit?
A fost un proces de casting destul de elaborat, mai ales pentru că vârsta personajelor e foarte specifică – e vorba despre perioada scurtă dintre copilărie și pubertate. Am fost la multe workshop-uri de actorie pentru tineri din Belgia. Dar în timp ce mergeam cu trenul, mi-a atras atenția un băiat care avea un întreg univers în spatele ochilor pătrunzători. Era Eden Dambrine, cel care a interpretat personajul lui Léo. L-am întrebat dacă ar vrea să joace în film, iar el a fost foarte entuziasmat. Am chemat pentru probe vreo 750 de băieți.

Din prima clipă a avut o chimie puternică cu Gustav De Waele, interpretul lui Rémi, erau atenți unul la altul și au lucrat excelent împreună. Pentru noi a fost important ca cei doi să aibă o relație bună și în viața reală. Am citit scenariul împreună și am discutat mult despre prietenie, masculinitate și sensibilitate. S-a creat repede o relație de încredere și apropiere între noi. 

Poți simți chimia și intimitatea dintre ei, mai ales în scena în care Léo și vorbesc în pat înainte să adoarmă. Ceva ce făceam mulți când eram copii și de care am uitat. De ce crezi că adulții nu mai fac asta?
Exact! De ce nu mai facem asta? Cred că în momentul în care ajungem la pubertate, începem să devenim performeri. Începem să învățăm codurile sociale de comportament, ce se așteaptă de la noi, ce e popular și recompensat de ceilalți.

Când suntem copii suntem mult mai conectați cu emoțiile noastre și cu cine suntem de fapt, iar asta ne face să ne dorim mai multă intimitate. Ca adulți, cu siguranță căutăm intimitate, însă nu prea ne permitem să o experimentăm. Ca societate, ne temem de ce e perceput ca feminin. 

Și crezi că asta o să se schimbe prea curând?
Dacă te uiți la lupta pe care o duc acum femeile din Iran poți să privești lucrurile dintr-o perspectivă pesimistă și tristă sau să alegi să vezi partea inspirațională, puternică și curajoasă a femeilor de acolo. Eu aleg să fiu optimist. Cred că e important să-ți menții energia și motivația pentru a produce o schimbare. 

În Close, copiii nu pot vorbi cu adulții despre problemele lor. Crezi că dacă ar fi existat o comunicare mai bună între ei, finalul nu ar fi fost atât de dramatic?
În filmele mele, părinții nu sunt o sursă de conflict. Își iubesc copiii și nu le fac rău în mod direct, însă sunt incapabili să comunice cu ei. Nici copiii nu le permit adulților să facă parte din lumea lor. Cu siguranță comunicarea deschisă ar face mai ușoară acceptarea de sine și la relații mai autentice cu ceilalți. Nici eu nu am putut comunica cu părinții mei în adolescență, așa că filmele pe care le fac sunt o invitație la conversație.