Am vorbit cu un cuplu din Ucraina despre partea mai puțin cunoscută a războiului

În jurul lor cad bombe. Yurii Pochapsky, 34 de ani, și Kseniia Zhizhii, 29 de ani, stau în Liov, Ucraina. Viața li s-a schimbat complet în ultimele șase luni.

Deși încearcă să își continue viața de zi cu zi – Kseniia e lector la o academie de artă, iar Yurii e project manager în industria IT – războiul i-a afectat enorm.

Pe la jumătatea lui august au fost în Berlin timp de o săptămână. Yurii are diabet și, din acest motiv, nu e obligat să se înroleze în armată. În capitala germană, cei doi au văzut cât de diferit arată viețile tinerilor de acolo și cât de solidari sunt germanii cu Ucraina. Totuși, nu sunt fani ai politicilor din țară.

Am vorbit cu ei despre relația cu părinții lor, ura față de ruși și Berghain.

VICE: De ce sunteți în Berlin?
Yurii: Am vrut să ne relaxăm, să vedem ceva diferit și să ne distrăm. În Berghain, de exemplu.

În Ucraina nu prea e distracție, nu?
Kseniia: Barurile și cluburile din Liov se închid la ora 10 seara, dar nu toate respectă regula. Dacă ești prins pe stradă după ora 11 seara, poți fi amendat.

Cât e amenda?
Yurii: Între 15 și 200 de euro. Dacă ești la prima abatere și, gen, n-ai prins ultimul autobuz, polițiștii sunt de treabă și te lasă în pace. Dar mai e și altă problemă.

Ce problemă?
Yurii: Dacă ești prins pe stradă și ai vârsta potrivită pentru înrolare în armată, ești dus la un centru de recrutare. Armata verifică dacă ești ce le trebuie lor, dacă ești sănătos, ai antrenament militar sau alte skill-uri. Dacă ești considerat adecvat, te trimit la război.

Cum se fac recrutările?
Yurii: Majoritatea bărbaților care pot lupta s-au oferit deja voluntar. Au mai rămas doar cei nehotărâți.
Kseniia: Angajații centrelor de recrutare sunt peste tot. Îți ies în cale în centrul orașului, când ieși din supermarket sau te abordează prin cluburi. După cum am zis, unele cluburi închid la ora 10, altele dau muzica mai încet și încuie ușile.
Yurii: Bineînțeles, asta e ilegal.
Kseniia: Când se plâng vecinii, uneori vin angajații centrelor de recrutare. Nu au voie să intre cu forța, dar dacă reușesc, abordează toți oamenii și îi cheamă la centrele de recrutare.
Yurii: Există grupuri de Telegram prin care oamenii se anunță unii pe alții: Aveți grijă că așteaptă în fața primăriei. Oricum, soldații de pe front nu sunt fani ai acestei abordări. Nu vor să le trimită oameni care au fost obligați să fie acolo, vor oameni de nădejde, pe care se pot baza.

De ce nu mai au oamenii voie să petreacă toată noaptea?
Yurii: Vor să îngreuneze situația pentru spionii ruși. Locuim lângă gară și auzim zgomote toată noaptea. Se transportă echipament de război în est, însoțit de elicoptere de luptă, pentru protecție.
Kseniia: E înfricoșător, dar ne dă și speranță pentru băieții noștri de pe front. E bine că primesc susținere.

Voi ați fost prinși vreodată noaptea pe stradă?
Yurii: Am stat odată mai mult la niște prieteni. Pe drum înapoi, ne-a oprit poliția. Dar există taxiuri pentru astfel de cazuri. Au aprobare să conducă noaptea.
Kseniia: Dar sunt puține. Noi n-am mai găsit, așa că a trebuit să mergem pe jos.

Ați fost amendați?
Yurii: Au vrut să verifice la centrul de recrutări dacă eram înrolat. Dar era închis, așa că ne-au dat doar avertisment.

În afară de problema cu închiderea la ora 10, mai sunt alte obstacole în calea petrecerilor?
Yurii: Nu mai sunt droguri deloc, pentru că s-au închis granițele. Probabil mai există iarbă, pentru că aia poate fi crescută mai ușor de oricine. Dar droguri sintetice nu se mai găsesc.

Beau oamenii mai mult, din acest motiv?
Yurii: În primele două luni de la începutul războiului, comercializarea de alcool a fost strict interzisă. Mai cumpăram țuică de la un prieten care o făcea el. Era oricum mai bună decât alcoolul din comerț. Dar nu știu dacă oamenii beau mai mult acum decât înainte.
Kseniia: Eu zic că da. Bem alcool zilnic. Bere, uneori vin. Altfel am cădea în depresie de la știrile pe care le auzim. Măcar alcoolul ne ajută să ne relaxăm cât de cât.

Cum vi s-a părut Berlinul?
Kseniia: Sunt steaguri ucrainene peste tot. Avem intrare liberă în orice muzeu. Dacă văd insigna mea cu steagul ucrainean, ne întreabă dacă suntem din Ucraina și putem intra gratis.
Yurii: Viața aici e foarte diferită. Oamenii au planuri pe termen lung, au probleme mărunte. Se îngrijorează cu privire la inflație, prețul gazului. Noi, în Ucraina, habar nu avem unde o să fim în două luni.
Kseniia: Aici nu auzi alarme noaptea.

În Liov sună alarmele des?
Kseniia: Tot timpul. De câte ori zboară o rachetă într-o anumită direcție, toate regiunile de pe traiectoria ei sunt avertizate.
Yurii: Uneori, avioanele din Belarus zboară în cercuri timp de câteva ore, doar ca să stârnească alarmele și să ne dea anxietate. Bineînțeles că ni se duce naibii toată noaptea.

Ce faceți când auziți alarma?
Kseniia: Există regula celor doi pereți: Trebuie să te asiguri că te afli în spatele a doi pereți. De aceea am dormit în baie în primele câteva luni. Țineam mereu podeaua din baie foarte curată.
Yurii: Pisica noastră e foarte speriată de alarme. La început plângea toată noaptea. Acum doarme chiar și când urlă sirenele.
Kseniia: Eu nu prea pot dormi. Stau trează și verific pe aplicații dacă zboară ceva în zona noastră. Dacă e cazul, avem între șapte și zece minute să ajungem într-un loc sigur.
Yurii: Evident, dacă o rachetă sau o bombă ne lovește casa, regula celor doi pereți nu ne ajută la nimic.

Ce se întâmplă după o astfel de noapte agitată?
Yurii: Compania noastră amână toate întâlnirile până după amiază.
Kseniia: Le scriu studenților mei. Mulți dintre părinții lor sunt la război, unii au fost uciși pe front. Deja nu mai pot spune că sunt lector, sunt mai mult terapeut. Avem și un buncăr la facultate. Dacă se declanșează alarma în timpul cursurilor, mergem acolo. Avem toalete, apă curentă și internet bun.
Yurii: Internetul din Ucraina e mai bun decât cel din Berlin. Oamenii trebuie să știe ce se petrece în țara noastră.

Vă odihniți vreodată?
Kseniia: Cumva mereu te aștepți să se întâmple ceva. Suntem mereu sub tensiune. Chiar și în Berlin, mă sperii când aud o alarmă. Sau artificii.
Yurii: De aceea, există un plan de interzicere a artificiilor în Ucraina în următorii ani.
Kseniia: Zilele trecute a ieșit scandal pentru că unui tip i s-a părut o idee bună să bată covoarele după ce a auzit alarma. Idiotul a speriat o grămadă de oameni.

Kseniia, ești artistă. Cum prezinți războiul în arta ta?
Kseniia: Nu am energie pentru artă. Mă gândesc la părinții mei, la fratele meu. Vreau să fac lucruri frumoase, de care să se bucure oamenii. Dar nu pot face asta acum. Merg în atelier și mă uit în gol. Jumătate din salariu îl trimit părinților, jumătate îl donez armatei. Sper ca excursia asta să mă ajute să îmi încarc bateriile.
Yurii: Toți ne simțim epuizați. Începe ziua și deja ești praf.
Kseniia: Și nici nu te poți plânge, pentru că la o sută de kilometri distanță mor oameni. Și pe mulți dintre ei îi și știi.

Sunteți supărați că Germania nu vă oferă susținere?
Yurii: Suntem frustrați. Nu ne susțin pe cât ar putea. Inițial am vrut să mergem la Reichstag cu un banner: „Dați-ne arme, nu fiți lași!” Dar am zis că e mai bine să ne bucurăm de vacanță, n-am venit aici să facem politică, suntem epuizați.

Am înțeles că ați fost la Berghain. Cum a fost?
Yurii: Super mișto. O dată în viață trebuie să ajungi acolo. Din păcate, nu îți pot dezvălui nimic din ce s-a întâmplat acolo.
Kseniia: Dar zvonurile sunt adevărate.

V-a enervat ceva?
Yurii: Faptul că lumea nu urăște rușii suficient. Nici acum, nici în trecut. Iar rușii fac tot ce pot ca să mențină lucrurile așa. Am fost într-un bar în care era o pancartă pe care scria „Fără rasism, fără homofobie, fără sexism, fără ură”. Am ieșit, pentru că noi suntem plini de ură față de ruși și cred că e normal să simțim asta.
Kseniia: Noi o să ne creștem copiii cu ură față de ruși.
Yurii: O să fie printre regulile de bază – Beți apă, mâncați legume, urâți-i pe ruși. Pentru că și rușii sunt de vină. Șaptezeci la sută dintre ei susțin războiul. Nu e doar războiul lui Putin.

Dar știți că e multă propagandă în Rusia. Statisticile nu sunt chiar reale, nu te poți baza pe ele.
Yurii: Poate. Dar ce au făcut oamenii de acolo ca să împiedice războiul? De asta e ura noastră atât de mare, pentru că poporul rus a tăcut timp de treizeci de ani.
Kseniia: Măcar noi ne putem afișa steagul aici. Rușii au voie să-l afișeze doar în Venezuela, Afghanistan și Coreea de Nord.

Ce obstacole v-a adus războiul în viața personală?
Kseniia: Am vrut să ne căsătorim în Liov anul acesta, dar am amânat, pentru că familia mea nu putea veni. Fratele meu locuiește în Enerhodar, un orășel de lângă Zaporojie. Iar acolo sunt mereu lupte.

Familia ta stă chiar în Zaporojie, unde e uzina nucleară?
Kseniia: Da, locuiesc la patruzeci de kilometri de uzină. Iar din 14 martie, zona e controlată de ruși. 

Cum se simt părinții tăi în acest context?
Kseniia: Sunt manipulați de propaganda rusă. Rușii au închis toate televiziunile ucrainene și le spun că gata, acum zona face parte din Rusia. Mama crede că Ucraina se bombardează singură.
Yurii: Mulți oameni cu vârste peste șaizeci de ani spun că le e dor de Uniunea Sovietică, pentru că aveau joburi, aveau casă, nu trebuia să-și facă griji pentru nimic. Munceau în uzina nucleară și mergeau la Marea Neagră o dată pe an. Habar nu au că Rusia de azi nu are nicio treabă cu ce era pe atunci.

Încerci să o convingi pe mama ta care e adevărul?
Kseniia: Nu mă crede. Rușii le dau mâncare oamenilor de acolo și le vorbesc de un viitor luminos. Nu mai pot vorbi cu ea și mă scoate din minți chestia asta. Îi mai scriu din când în când, ca să știu dacă sunt bine, dar îmi răspunde rar, pentru că nu prea au acces la internet.

Cum vă simțiți că sunteți aici în timp ce în Ucraina e război?
Kseniia: Normal că ne simțim vinovați. Oare am voie să mă relaxez și să mă distrez în timp ce alții mor pe câmpul de luptă?
Yurii: Dar și armata încurajează populația să se distreze, să se relaxeze, să facă tot ce pot ca să-și păstreze speranța și optimismul. Și să doneze bani armatei. Oricum, n-am cum să nu mă simt vinovat, mai ales că știu că mulți oameni suferă și nu pot pleca din țară.

V-a ajutat călătoria asta?
Yurii: După ultima călătorie, am avut mai multă energie timp de o săptămână, apoi iar am căzut emoțional.
Kseniia: Mi-e dor de alarmele aeriene. Liov e casa noastră, o să ne întoarcem. E stresant, într-adevăr, dar acolo sunt și oamenii pe care îi iubim.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.