Am venit să nasc în România din cauza războiului din Ucraina și m-am lovit de sistemul medical

Pe 24 februarie 2022 a izbucnit războiul din Ucraina, iar odată cu el sute de mii de vieți au ajuns în colțuri diferite ale lumii. 

„Tu ce ai simțit când a început războiul?” mă întreabă Oleksandra, o refugiată din Ucraina. Suntem într-o cafenea dintr-un mall, ea mănâncă o salată și-mi zâmbește, iar eu înlemnesc. Știu răspunsul: mi-a fost frică să nu ajungă și în România. Citeam știrile la fiecare zece minute și plângeam scurt de fiecare dată, mă simțeam inutilă, nu puteam ajuta cu nimic. 

Îi spun asta, deși cu fiecare cuvânt care-mi iese pe gură mă simt tot mai egoistă. Cu ce drept îi spun unei persoane care a fugit din calea războiului, și-a lăsat părinții și casa în urmă și trăiește zilnic cu teama că ar putea să nu-i mai vadă niciodată, că mie mi-a fost frică? Cu atât mai mult cu cât Oleksandra e însărcinată.

„Nu trebuie să te întristezi”, îmi spune cu același zâmbet sincer pe care nu-l pot înțelege. 

Am întâlnit-o prima oară pe Oleksandra la evenimentul „Hai să vorbim despre sănătatea reproducerii”, moderat de Irina Popescu, moașă licențiată, alături de organizațiile Femei în politică, Asociația Moașelor Independente, Centrul Filia și Sexul vs Barza. Aici, ea a povestit experiența cu spitalele de stat din România.

Ne-am întâlnit din nou, ca să-i ascult toată povestea. Oleksandra are 25 de ani și e din Odesa, oraș pe care-l aseamănă cu un copil: „Pentru tine, el e mereu cel mai bun. Așa și casa ta – e mereu cea mai bună și nimic nu se compară cu ea.”

Zâmbește scurt când își amintește că mama sa nu voia ca ea să plece din oraș. Își dorea să-i fie alături în cazul în care se întâmpla ceva. 

A rămas în Odesa și a încercat, ca și părinții ei, să-și facă o viață acolo. Ea și soțul ei își cumpăraseră un apartament unde își imaginau viitorul, alături de copilul care urmează să vină pe lume în luna iulie. 

În februarie 2022, se afla acasă alături de soțul și familia ei când s-au auzit primele semnale de alarmă. Era însărcinată în cinci luni. Toți și-au dorit atunci ca cei doi să plece cât mai repede, ca să fie în siguranță. 

Pe 24 februarie și-au făcut bagajele și au plecat spre cea mai apropiată vamă cu România. Își doreau să fie cât mai aproape de Odesa, ca să se poată întoarce când lucrurile aveau să se liniștească. Spune că dacă nu ar fi fost însărcinată, nu și-ar fi părăsit deloc țara.

O zi mai târziu, pe 25 februarie, au ajuns în România și, deși sarcina era destul de avansată, Oleksandra nu a apelat inițial la niciun medic de aici. A ținut legătura cu doctorul ei din Ucraina și a sperat la aplanarea conflictelor. Era aproape sigură că urma să nască în Odesa.

Părinții i-au rămas acasă. Pentru ei, ar fi fost mult prea greu să-și lase toată viața în spate și să o ia de la capăt, într-o țară străină, fără să cunoască limba și să aibă un punct de plecare. „Acasă sunt complet independenți, au totul, știu totul”, îmi explică ea. „Pentru noi e ușor să comunicăm în altă țară, să o luăm de la început, dar ei nu mai sunt tineri. Nu știu nicio altă limbă, nu vor putea să lucreze, să meargă la magazin, să facă nimic și asta îi sperie.” 

În primele două luni au luat în considerare întoarcerea în Ucraina de cel puțin zece ori – de fiecare dată se întâmpla câte ceva în Odesa și trebuiau să amâne momentul. Asta nu le-a distrus însă speranța. Pentru ei, România nu era nimic mai mult decât o cale rapidă de acces înapoi spre casă. 

„Într-o săptămână”, își spunea, dar s-a transformat treptat în luni de zile de așteptare. Au continuat să-și facă planuri de care să se agațe și sperau că vor ajunge înapoi acasă, cât mai curând. „Știi, e puțin ciudat, pentru că nu vrei să cumperi prea multe de la supermarket. Te gândești că într-o săptămână te întorci acasă și nu ai nevoie de prea multe aici,” îmi spune Oleksandra. 

După trei luni, cei doi s-au resemnat tacit, iar acum speră ca măcar într-o jumătate de an să se întoarcă. Poate că până atunci războiul va trece de o anumită etapă și orașul va fi din nou sigur. 

În Odesa, părinții ei urmează alarmele, se ascund de atacuri și de rachetele lansate periodic și se obișnuiesc cu gândul că se poate întâmpla din ce în ce mai des. Îi liniștește gândul că Oleksandra și soțul ei sunt bine.

Pentru că ideea de a se întoarce acasă se îndepărta din ce în ce mai mult, Oleksandra a început să meargă la doctori din România pentru control. S-a pregătit îndelung pentru sarcină, pentru a înțelege tot ce se întâmplă cu ea și copilul și spune că a citit atât de multe încât ar putea să fie doctor.

La primele două programări a apelat la doctori din spitale private, iar consultațiile nu i-au ridicat niciun semn de întrebare. O întâlnise și pe Irina Popescu de la Asociația Moașelor Independente, alături de întreaga ei comunitate, și a simțit că a găsit oameni de încredere, care erau pe aceeași lungime de undă cu ea. Tot Irina a îndrumat-o să meargă la cursuri prenatale, unde a întâlnit și alte femei însărcinate din Ucraina. A auzit experiențele lor în spitalele de stat din România și la ce ar trebui să se aștepte.

„Ele aveau planuri și așteptări despre cum urma să decurgă. Nu a fost deloc la fel”, povestește Oleksandra. Cu toate astea, a decis să încerce.

A ales spitalul Filantropia. Auzise că e cel mai bun spital de stat din România, așa că a încercat să treacă cu vederea poveștile despre cum medicii nu respectau dorințele pacienților, ori personalul medical nu vorbea limba engleză. Când a ajuns acolo, a fost surprinsă să vadă că femeile însărcinate stăteau la cozi în picioare, în afara spitalului, și așteptau să intre la programări. 

În curtea spitalului erau două șiruri de oameni. La prima coadă, Oleksandra a așteptat să i se ia temperatura deși, spune ea, era complet inutil. O mișcare rapidă din mână, făcută de dragul respectării normelor sanitare, nu are oricum nicio șansă la acuratețe. Apoi, a trebuit să completeze de mână o serie de documente în limba română. A fost îndrumată de asistente unde să scrie „nu”: „Nu înțeleg cum ar putea fi folositoare foile alea, pentru că nimeni nu o să declare altceva.” 

Apoi, s-a îndreptat spre a doua coadă, unde și-a așteptat rândul ca să intre în spital. Femeile stăteau în afara clădirii și așteptau să fie strigate de către o asistentă. Oleksandrei i-a fost teamă să se ducă undeva să se așeze, pentru că ar fi fost posibil să nu audă când ar fi strigat-o. A continuat să aștepte, deși nu era sigură pentru ce aștepta și ce urma să se întâmple. 

După ceva timp, a ajuns în cabinetul doctorului, unde a fost surprinsă de prima lui întrebare: „Ce ai vrea să faci?” Nu era sigură de răspunsul pe care trebuia să i-l ofere. „Vreau să nasc natural,” i-a zis. A aruncat o privire peste documentele ei și i-a spus că are nevoie de o ecografie cu ultrasunet – procedură prin care ea trecuse recent. „Mă gândeam că poate avea motivele lui”, explică Oleksandra. „Dar nu era cazul.”

La rândul ei, l-a întrebat dacă bebelușul va sta cu ea tot timpul, iar răspunsul a făcut-o să-și pună la îndoială decizia de a naște într-un spital de stat. „Mi-a spus că nu, în prima perioadă bebelușul va fi în secția de neonatologie.” A exclus complet opțiunea când a aflat că soțul ei nu ar fi putut să o viziteze. „Mi-a spus iar nu, pentru că mă va vedea când plecăm.”

Cel mai important sentiment pentru o femeie însărcinată e siguranța, îmi spune. Soțul nu putea să fie cu ea în cazul în care ceva se întâmpla, se lămurise cu asta, dar nici în spital nu cunoștea pe nimeni. Următoarea întrebare firească a fost dacă putea fi sigură că urma să nască cu doctorul din fața ei. I s-a explicat că nu se știe cine va fi de gardă când ea va intra în travaliu. În cazul în care era suficient de norocoasă, ar fi putut naște cu el, dar răspunsul era orientat spre un alt „nu”. Aproape toți doctorii vorbesc engleză, dar „aproape” nu sună foarte reconfortant, iar Oleksandra nu-și permitea riscul de a ajunge pe mâinile acelei excepții. 

Singurul scenariu în care putea cunoaște doctorul în prealabil era o naștere prin cezariană. O variantă rapidă, fără risc de complicații, dar pe care Oleksandra a exclus-o din start. Ea e de părere că nașterea e ceva natural și așa ar trebui să rămână: „E important pentru copil și pentru mamă să aibă primul contact prin prisma unui act atât de natural. Să aibă parte de experiența asta și să înțeleagă tot.”

De altfel, România a ajuns în ultimii ani pe locul doi la numărul de nașteri prin cezariană din Uniunea Europeană, în parte pentru că așa este mult convenabil pentru medici.

Oleksandra a povestit experiența ei și altor femei și multe au fost șocate de modul în care vrea să nască. Obișnuită cu sistemul medical din Ucraina și cu așteptările pe care și le crease, îi venea greu să înțeleagă de ce femeile din România se conformau tacit. „Ele erau sigure că era ceva ce se întâmplă tuturor și nu există altă opțiune.” Le-a explicat de ce respinge ideea de a nu avea bebelușul lângă ea tot timpul, de ce nu i se pare în regulă să primească lapte praf prima oară și cum e să naști în Ucraina. 

Oleksandra și-a imaginat tot timpul momentul în care urma să nască și a găsit ceva apropiat de așteptările pe care le avea la o clinică privată care i-a oferit un plan de naștere. Așa are posibilitatea de a alege, de a fi asistată de un doctor și o moașă pe care să-i întâlnească dinainte și nu mai trebuie să se îngrijoreze de vreo posibilă barieră de limbă. În plus, soțul ei o poate vizita câte 15 minute. Nu e mult, spune ea, dar e mai bine decât nimic. 

Cu câteva luni în urmă era complet sigură că urma să se întoarcă în Ucraina măcar după naștere, dar acum nu crede că se va mai simți vreodată pe deplin în siguranță acolo. În plus, ar fi foarte greu să urmeze alarmele și să se ascundă cu un nou-născut. Își dorește, însă, să se întoarcă și să locuiască acolo din nou, la un moment dat. 

„Am ajuns să ne simțim mai acasă aici, în România, unde am locuit mai mult timp. Nu ăsta era planul.”

La finalul discuției noastre face o pauză scurtă, apoi își ațintește privirea în pământ, fără să mai zâmbească. „Știi”, îmi spune, „există etape diferite de tristețe. Eu cred că m-am obișnuit cu toate sentimentele astea. Mi-am permis să simt toată tristețea, iar acum a dispărut cu totul. Nu mă ajută nici pe mine, nici pe ai mei dacă sunt tristă și îmi irosesc viața citind știrile toată ziua. Asta nu ajută pe nimeni. După o perioadă de timp, înțelegem că nu avem de ales.”