„Copilăria s-a sfârșit când am fost răpită.” Supraviețuitoarea unor ani de abuz îți spune povestea

O tânără mi-a povestit despre agresiunile fostului ei iubit și cum a reușit să evadeze din relația toxică în care se afla. După ce articolul a fost publicat și a ajuns pe social media, am fost șocată de toate persoanele – atât bărbați, cât și femei – care mutau toată vina pe umerii victimei. Un individ a scris că e scârbit de toate femeile care acceptă situația asta. Altul că asta îi trebuie, dacă a căutat pulă atât de tânără. O femeie încerca să afle unde erau părinții fetei și de ce ea nu le-a zis nimic. Am văzut din nou acest gen de reacții zilele astea, când preotul Visarion Alexa a fost acuzat de agresiune sexuală – și cu tot pachetul de dovezi.

Deși România are o problemă serioasă cu violența domestică, victima e cea blamată de societate, nu agresorul. De asta ajungi să-ți fie frică să vorbești cu prietenele, cu familia, cu apropiații. Nu ai pe nimeni lângă tine. Știi că dacă alertezi poliția, aceștia nu te vor proteja, ci vor da un avertisment care, probabil, te va vulnerabiliza.

Când ajungi o victimă, agresorul tău te poate sechestra în mai multe feluri – te poate închide într-o cameră în care să-ți controleze libertatea fizică sau emoțională sau te traumatizează atât de tare, încât nu mai poți să-l părăsești. În niciun caz nu e vorba despre alegere și, uneori, nici despre sindromul Stockholm.

Despre asta vorbește autoarea austriacă Natascha Kampusch în cartea ei de debut, autobiografia „3096 de zile”. Aceasta a fost răpită când avea zece ani și ținută captivă până a atins vârsta majoratului.

„După nesfârșitele ore și zile de izolare totală în celulă, eram foarte influențată de indicațiile și manipulările lui. Lipsa luminii și a contactului cu oamenii mă slăbiseră atât de mult, încât nu mă puteam opune decât într-o oarecare măsură, o rezistență la care n-am renunțat niciodată și care m-a ajutat să trasez granițe pe care le socoteam de netrecut. La evadare aproape că nu mă mai gândeam. Părea că acea lesă invizibilă, în care el mă ținea, devenea tot mai reală. Era ca și cum într-adevăr aș fi fost legată de el și psihic, în imposibilitatea de a mă îndepărta sau apropia mai mult de un metru. El îmi indusese o frică atât de mare de lumea exterioară, unde nimeni nu mă iubea, unde nimănui nu-i era dor de mine, nimeni nu mă căuta. O frică chiar mai mare decât dorul meu de libertate.”

Natascha s-a născut într-o familie pe punctul să divorțeze. Apariția ei le-a schimbat traseul celor doi soți, care au zis să mai acorde o șansă relației, dar asta nu a durat prea mult. Mama era o croitoreasă temperată, iar partenerul ei un bărbat căruia îi plăcea să petreacă și să bea cam mult. Nu era agresiv, doar complet iresponsabil.

Puștoaica era mai atașată de taică-su pentru că, după separare, îl vedea mai rar și o ducea la tot felul de petreceri, unde se mândrea cu ea. Maică-sa, în schimb, își arăta dragostea doar prin hainele deosebite pe care i le făcea. În rest o batjocorea, o umilea, îi spunea că e grasă, că trebuie să mănânce mai puțin. Comportamentul ăsta și certurile părinților au făcut-o să ude patul noapte de noapte, după cum povestește în carte. 

„Dintr-un copil precoce care a renunțat foarte repede la scutece, am ajuns să fac pe mine noaptea – ceea ce a devenit un stigmat care mi-a afectat viața. Petele ude de pe pat au ajuns să fie motivul unor certuri și reproșuri nesfârșite.

Când s-a întâmplat să fac pe mine în mod repetat, mama a reacționat așa cum era obiceiul pe atunci. Credea că fac asta intenționat și de aceea trebuia să mă dezvețe cu forța, pedepsindu-mă. Mi-a dat o palmă la fund și m-a întrebat furioasă: «De ce faci asta?»

Țipa disperată, nu știa cum să mă oprească. Și am continuat să fac pe mine în fiecare noapte. Mama a făcut rost de o mușama pentru pat. A fost una dintre cele mai umilitoare experiențe. Știam din discuțiile dintre prietenele bunicii că mușamalele din cauciuc și lenjeriile speciale erau destinate oamenilor bătrâni și bolnavi. Nu voiam decât să fiu tratată ca un copil mare.”

În dimineața de 2 martie 1998, Natascha și mama ei s-au certat după ce aceasta și-a revărsat pe copil furia provocată de fostul partener. De obicei, maică-sa obișnuia să o ducă cu mașina la școală, dar nu și în acea zi. Puștoaica, amărâtă, și-a luat jacheta roșie și a plecat pentru prima dată singură.

Îi era frică. Pășea cu neîncredere. Se uita speriată la oameni. Și-a ochit răpitorul și l-a privit în ochi chiar înainte ca acesta să se repeadă către ea și să o bage în duba cu geamuri fumurii. În ultimele luni, fuseseră mediatizate foarte multe cazuri cu fete răpite și abuzate, iar Natascha nu-și putea lua gândul de la ele.

„Am țipat? Nu cred. Și cu toate acestea totul în mine era doar țipăt, care încerca să iasă la suprafață, dar rămânea blocat departe în adâncul gâtlejului meu. Un țipăt mut, ca și cum ar fi fost într-unul dintre acele coșmaruri în care vrei să strigi, dar nu poți scoate niciun sunet, vrei să fugi, dar picioarele par a fi prinse în nisipuri mișcătoare.

M-am opus? Am încercat să-i deranjez în vreun fel perfecta punere în scenă? Trebuie să mă fi zbătut, căci a doua zi aveam un ochi vânăt. De durerea vreunei lovituri nu-mi pot aminti, îmi amintesc doar de senzația unei slăbiciuni ca un leșin. Făptașul a avut o treabă ușoară cu mine. El avea 1,72 metri, iar eu doar 1,50. Eu eram grasă și deloc rapidă, iar pe deasupra, ghiozdanul voluminos mi-a îngreunat libertatea de mișcare. Totul a durat doar câteva secunde.

Că am fost răpită și că probabil voi muri, asta am conștientizat în momentul în care ușa furgonetei s-a închis în urma mea.”

Doar că nu a fost chiar așa. La început, răpitorul nu s-a atins de fetiță fiindcă era doar un copil. Așa i-a răspuns când Natascha l-a întrebat dacă are de gând să o abuzeze. A închis-o într-un subsol pe care fata-l putea parcurge în câțiva pași, i-a luat ghiozdanul și hainele, i-a adus o saltea pe care a întins-o pe podea și mâncare. 

Apoi i-a citit. I-a adus un calculator. Un radio pe care prindea doar posturi străine, într-o limbă pe care nu o înțelegea, dar care-i umplea camera. I-a adus cărți și puștoaica a început să citească. Nu voia să rămână în urmă cu educația.

După o perioadă destul de lungă de captivitate, Natascha și-a dat seama că nu va reuși să evadeze și trebuie să rămână în condiții bune cu răpitorul ca să aibă un trai decent în cușca pe care i-a construit-o în casa mamei lui.

Răpitorul era un bărbat pe la 30 de ani, fără o relație sănătoasă, misogin, dădăcit de mă-sa, nazist, care-și dorea foarte mult un sclav, care ura femeile, care se simțea bărbat doar când avea control, când se simțea superior, când o făcea pe biata fată să i se supună. 

„La începutul captivității mele, bănuiam că făptașul era orfan și că lipsa căldurii în copilărie îl transformase în răufăcător. Apoi, când l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că îmi făcusem o falsă impresie. Fusese ocrotit în copilărie în sânul unei familii obișnuite. Tată, mamă, copil. Tatăl lui, Karl, lucrase ca reprezentant al unei mari companii de alcool și era mult timp plecat în călătorii de afaceri, în timpul cărora se pare că își înșela mereu nevasta, după cum am aflat puțin mai târziu. Dar aparențele n-au fost niciodată afectate. Părinții au rămas împreună. Făptașul povestea despre excursiile din weekend la Lacul Neusiedl, despre vacanțele de schi petrecute împreună, despre plimbări. Mama își îngrijise cu dragoste fiul. Poate cu puțin cam prea multă dragoste.”

Pe la 12 ani, Nataschei i-a venit pentru prima dată menstruația. Făptașul i-a cumpărat tampoane, dar, odată cu această schimbare, și-a dat seama că ține în captivitate o ființă pe care o urăște din străfunduri, o femeie.

„Copilăria mea s-a sfârșit la zece ani, când am fost răpită. Viața mea de copil s-a terminat în anul 2000. Într-o dimineață m-am trezit cu dureri ascuțite în bazin și am descoperit pete de sânge pe pijama. Am știut imediat ce s-a întâmplat. Așteptam de câțiva ani să-mi vină ciclul. Dintr-o reclamă pe care făptașul mi-o înregistrase alături de unul dintre seriale aflasem despre o anumită marcă de tampoane, pe care le voiam. Când a venit în celulă l-am rugat cât mai clar posibil să-mi cumpere un pachet.

În fața acestei descoperiri, făptașul s-a neliniștit atât de mult, încât paranoia lui a ajuns la un nou nivel. Dacă până atunci strângea și cea mai penibilă scamă, ștergea cu disperare fiecare amprentă pe care o lăsam, ca să elimine cu totul orice urmă de-a mea, de acum prudența lui devenise aproape isterică, și nu mă mai puteam așeza nicăieri când urcam la el. Dacă trebuia totuși să mă așez, îmi punea un vraf de ziare dedesubt, în încercarea absurdă de a nu lăsa în casa lui nici cea mai mică pată de sânge.”

Făptașul a început să o înfometeze pe Natascha pentru că, așa cum îi reproșa, nu e cuminte și oricum e prea grasă. Apoi a început să o bată când nu se supunea. Când a hotărât că vrea să-și renoveze casa, a luat-o pe puștoaica preadolescentă și subnutrită ca singură angajată. 

Cum fac mulți agresori, după prima bătaie i-a adus înghețată și ursuleți gumați. Din păcate, la fel ca și în cazul relațiilor toxice, era abia începutul. În timp, Natascha a început să treacă în revistă toate bătăile pe care le-a primit.

„23.08.2005 Cel puțin 60 de lovituri peste față. De 10–15 ori stare de greață provocată de loviturile cu pumnul în cap, 4 lovituri brutale cu palma peste cap, cu pumnul în urechea dreaptă și în maxilar. Urechea mi se înnegrește. Sugrumări, un upercut greu, de mi-a trosnit maxilarul, lovituri cu genunchiul de aproximativ 70 de ori, mai ales în coccis și la fund. Pumni în bazin și în coloana vertebrală, în coaste și între sâni. Lovituri cu mătura peste cotul stâng și peste braț (vânătăi maro-negricioase), precum și peste încheietura mâinii stângi. 4 lovituri în ochi, încât am văzut licăriri albastre. Și mult mai mult.”

La 18 ani, în cea de-a 3096-a zi, Natascha a reușit să evadeze și să înceapă să-și trăiască viața așa cum își dorește.

Autobiografia acestei tinere m-a răvășit, m-a făcut să mă gândesc la toate femeile agresate din România, la modul grotesc în care sunt ținute captive fizic sau emoțional, la toată vina care cade asupra lor, la frica cu care trăiesc fiecare zi. Povestea a fost adaptată în filmul 3096 de zile, pe care poți să-l vezi pe Netflix.

Dacă ai trecut sau treci prin ceva similar cu ce am prezentat mai sus, fie că povestea ta cu agresorul a început diferit de cea a Nataschei, din dragoste sau pasiune, încearcă să vorbești despre situația în care te afli cu un apropiat, cu autoritățile sau sună la un ONG dedicat. Caută ajutor fără să-ți pese ce spune societatea. Meriți să îți trăiești propria viață.