Cum e să ai depresie la vârsta de opt ani

Când mă uit în urmă, e clar că aveam depresie. În copilărie, în timp ce alții se jucau, eu mă izolam. Nu eram băiețelul aventuros dorit de toți tații și nici cel drăgălaș adorat de mame. Eram un copil greu de înțeles care rar reacționa la ceva. Evident, din acest motiv, am fost mereu hărțuit la școală de alți copii.

La vârsta de opt ani – la începutul celui de-al patrulea an – ajunsesem în punctul în care fiecare trezire era o luptă pentru mine. Îmi era greu să merg, aveam dureri de cap groaznice. Mergeam des la doctor ca să speculeze ce ar putea fi în neregulă cu mine. Nu s-a discutat niciodată despre depresie, pentru că eram prea mic. Cum situația se înrăutățea, părinții erau îngrijorați și mă aduceau mereu înapoi. Un doctor a crezut că am tumoare pe creier, dar m-au scanat și rezultatul a fost negativ.

Depresia mi-a consumat și ultimele fărâme de bucurie pe care le aveam. Voiam doar să stau în camera mea, cu luminile stinse și draperiile trase, departe de școală și de familie. Camera mea, Dragon Ball Z și întunericul erau singurele lucruri pe care le înțelegeam. Aici mă simțeam normal, nu la școală, unde eram hărțuit.

Deși dovezile sunt numeroase, în copilărie nu realizezi că ești deprimat. Nu ești introspectiv. La vârsta aceea doar simți, fără reflecție, înțelegere sau cuvinte.

În Marea Britanie, 12,8 dintre copii și tineri (cu vârste între cinci și 16 ani) sunt diagnosticați cu o problemă de sănătate mintală, iar 8,1 procente dintre aceste cazuri sunt tulburări emoționale (depresie și anxietate). Dar dacă iei în considerare că 25% din populația britanică a fost diagnosticată cu o problemă de sănătate mintală - și că trei din patru probleme de sănătate mintală apar în copilărie – se poate spune că numărul e probabil mult mai mare.

Conform World Health Organization, sinuciderea e a treia cea mai mare cauză de deces printre adolescenți. Așadar, gândul că mulți adolescenți depresivi nu sunt diagnosticați e foarte tulburător, mai ales că depresia se înrăutățește când nu e tratată, și poate da naștere și altor tulburări mintale.

Deși sunt multe cărți despre depresia la adulți, nu prea există literatură medicală dedicată copiilor pe acest subiect. Dacă dai un search pe Google cu „depresia la copii”, găsești doar sfaturi pentru adulți.

De exemplu, WHO spune că, dacă un copil devine iritabil și distant pe plan social, acesta e un semn de depresie. Dar e și un semn al copilăriei și adolescenței.

Acest sentiment e împărtășit și de psihologul pediatru Stefan Lüttke, care, când a vorbit cu VICE, a zis că criteriile WHO nu sunt pentru copii sau adolescenți, ci pentru adulți. Majoritatea copiilor oricum încearcă să evite școala, așa cum am făcut eu, dar, spune Lüttke, dacă un copil renunță la activitățile și programul lui preferat pentru cel puțin două săptămâni, ar trebui să încerci să afli de ce.

Există tot mai mulți psihologi și organizații caritabile (MIND, Rethink Mental Illness) care distribuie informații similare, ceea ce e bine, dar tot e greu să-i ceri unui părinte să aibă discernământul unui medic. Mai ales că toți părinții tind să creadă că odrasla lor e bine, că are doar mici probleme de dezvoltare.

Mama mi-a zis că ea și tata au căzut de acord la începutul lunii octombrie, în al patrulea an, să mă lase să renunț la școală până în anul următor, când sperau să îmi revin și să fiu un copil de opt ani normal și jucăuș. Mereu am luat foarte la propriu orice, așa că atunci când s-a făcut miezul nopții de Anul Nou, am fugit. Am plecat de la petrecerea plină de pahare cu șampanie, am ieșit din casă și am luat-o la fugă pe străzi ca să mă pot simți în siguranță.

Acela a fost momentul când părinții mei și-au dat seama că se petrecea ceva mai sumbru. În noul an, m-au dus la doctor și abia atunci am fost diagnosticat cu depresie și am trecut pe tratament cu Prozac.

Charlotte, de 23 de ani, care a suferit de depresie în copilărie, simțea aceeași nevoie de a se ascunde. „Voiam să dispar… Viața părea mai mult rea decât bună”, mi-a zis ea într-un mesaj pe Twitter. Mi-a povestit că, deși a suferit de depresie de la vârsta de șapte ani, a fost diagnosticată abia la 15 ani, pentru că problemele ei au fost considerate „comportament prepuber”.

Și Molly a fost într-o situație similară. Mi-a povestit pe Twitter că doctorii au crezut că e vorba de niște probleme de pubertate de care va scăpa la maturitate. Având în vedere rata crescută a tulburărilor mintale și sinuciderilor printre adolescenți, acest tip de gândire e foarte îngrijorător.

Deși sentimentele unui adult sunt la fel de variate și complexe ca ale unui copil, acesta nu are instrumentele necesare pentru a se face înțeles.

Eram în cameră cu un psiholog pediatru când mama a zis că am devenit un pic mai normal, în lipsa unui cuvânt mai potrivit. Nu mai vorbisem niciodată despre cum mă simțeam. Psihologul a sugerat că ar trebui să vorbesc independent, nu doar când mi se pun întrebări care să mă ghideze, pentru că adulții proiectează adesea propriile idei despre tristețe asupra copiilor și le constrâng conștiința.

Am găsit un sistem simplu: de câte ori voiam să vorbesc, îmi țineam jucăria, pe Simba, cu fața spre mama. Aștepta ore în șir pe patul meu, în întuneric, sperând să o întorc pe Simba spre ea. Până la urmă am întors-o. Ora la care voiam de obicei să vorbesc era trei dimineața. Aberam că îi iubesc, le spuneam de ce, ce voiam să fac în viață, de cine îmi era dor și de cine îmi era frică. Vorbeam până adormeam. Deși a fost o schimbare majoră, pentru mama a fost o perioadă dificilă. Aștepta în fiecare noapte până reușeam să vorbesc, după care se întorcea în camera ei și plângea până adormea. În mintea ei eram foarte fragil, un copil fără niciun fel de protecție.

Tata a zis că lui i-a fost foarte greu să înțeleagă depresia pentru că nu era vizibilă: nu era un braț sau picior rupt, nici o tuse sau un ochi vânăt. Totul era intern și, din acest motiv, era adesea furios sau deznădăjduit. Mama suferise și ea de depresie și el n-o luase niciodată în seamă. Dar după ce am fost diagnosticat, a realizat puterea acestei boli care consuma mintea tânără a copilului său.

Deși spera ca măcar să ies din cameră, se temea mereu că n-o să fac față lumii exterioare. Știa că profesorii și ceilalți copii nu mă vor înțelege, iar asta îl dărâma. Când am revenit la școală, ambele surori erau cu ochii pe mine. Și au rămas îngrijorate în privința mea până azi.

Susținerea oferită de familia mea m-a ajutat să consider depresia o parte integrantă din cine sunt acum. Un sentiment unic și sumbru pe care am ajuns să-l iubesc. Am noroc că am o relație atât de sănătoasă cu el.

Molly a zis că acum simte și ea că e prietenă cu depresia, deși încă suferă. „Mă simt cumva norocoasă că am experimentat-o atâta vreme. Am mulți prieteni care s-au lovit de asta abia în adolescență și am fost un prieten bun pentru ei. Nu i-am judecat și i-am susținut, pentru că știam prin ce trec.”

Charlotte n-a avut parte de un asemenea noroc. Depresia ei s-a înrăutățit pentru că a fost neglijată, era adesea numită „drama queen” și „leneșă”. N-a reușit să se recupereze și încă e depresivă, ba chiar a avut mai multe tentative de suicid.

Acum douăzeci de ani, un copil cu depresie era de neconceput. Acum zece ani, era o idee de luat în considerare. Acum, pare că oamenii realizează, în sfârșit, că trebuie să fie pregătiți să gestioneze depresia la copii. Deși, în acest climat politic, cu fonduri puține pentru serviciile de sănătate mintală, pe măsură ce conștientizarea acestor probleme va crește, vor apărea tot mai multe cazuri, ceea ce înseamnă că serviciile medicale vor fi copleșite și tot mai mulți copii vor fi lăsați în întuneric. Dar măcar s-au făcut pași în direcția potrivită și poate că în viitor vei putea spera la fonduri mai mari pentru acest domeniu.

Când vorbesc despre familia mea, mă simt binecuvântat. Știu că nu toți au norocul meu și le sunt recunoscător. Acum sunt sănătos. Puteam fi mult mai rău, dar nu sunt, pentru că familia mea a învățat cum să-mi facă față, iar asta e cea mai grea luptă.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.