Modurile în care se fură de pe șantierele din România, fără să-ți dai seama

Viața pe șantier nu a fost niciodată ușoară. E o îngemănare de calcule matematice, teste de fizică și muncă brută, cu mâinile ori cu cârca, toate desfășurate sub cerul liber (ori, în cazurile fericite, în vreo baracă de șantier din tablă ori chirpici) și pe o vreme de la -20 la +40 de grade.

În momentul de față, sunt aproape o sută de mii de șantiere care duduie la foc continuu pe întreg teritoriul României.

Poate nu te-ai gândit niciodată la asta, dar la sfârșitul fiecărei zilei, mulți dintre oamenii care lucrează pe șantierele astea, indiferent dacă sunt șefi sau simpli muncitori pleacă acasă cu ceva în traistă: bucăți de lemn, sârmă ori cablu, plăci de polistiren, cuie, șuruburi, măști de prize ori o canistră-două de motorină. Este marele secret al lui Polichinelle pe care îl știe orice om din construcții din țara asta: pe șantiere nu se fură neapărat, dar se ciupește.

Dincolo de marile inginerii financiar-contabile există acele miriade de furturi mărunte care se situează cu mult sub radarul presei ori al procurorilor. Cât de mult se fură în acest fel, la nivel individual ori „la mica înțelegere”, nu știe nimeni. Nici măcar cei din Poliția Română care, întrebați câte cazuri de furturi de pe șantiere au centralizat în ultimul an, ne-au transmis, sec:

Piața construcțiilor ține foarte mult de loteria hazardului: te muți într-un bloc ceaușist ori într-unul din milionul de apartamente noi construite după 1990 și habar nu ai dacă planșeul ăla e făcut după norme, dacă betonul nu a fost diluat, ca să ciupească vreun meseriaș la preț, dacă barele de fier din structura de rezistență sunt de 16 ori de 14, dacă sunt dintr-o singură bucată zdravănă ori din fragmente sudate sau de-a dreptul legate cu sârmă. Pur și simplu stai în apartamentul pe care ți l-ai cumpărat și te întrebi oare ce surpriză o să găsești peste 5-10-15 ani?

Ca să mai treacă timpul, până atunci îți vor ține de urât știrile despre materiale furate din casele pentru sinistrați, ori blocul cu pereți șui din Grozăvești sau cazul recent al clădirii construite fără autorizație și care a luat foc.

Pentru a vedea cum se lucrează pe șantiere, dar și ce metode stupid-geniale reușesc să mai găsească, în secolul XXI, oamenii care lucrează în construcții, am întrebat câțiva ingineri și economiști din domeniu. Niciunul nu a dorit să-și divulge identitatea, astfel că voi folosi pseudonime.

Ca regulă generală, cu cât șantierul e mai „mare”, cu atât scad șansele să se fure la modul care să afecteze structura construcției. De asemenea, inginerii consultați de mine consideră că, tot în cazul lucrărilor de anvergură, contractorii și subcontractorii străini sunt mult mai stricți cu regulile și mai „zbiri” în ceea ce privește disciplina. Problemele grave pot apărea atunci când te confrunți cu teribila triadă „constructor român-client politic + beneficiar autoritate de stat + efectiv subdimensionat de muncitori români”.

Chiar dacă nu lucrezi în construcții, poate ai auzit de legenda peturilor ori a bidoanelor umplute cu apă și băgate-n structură, pentru a acoperi volumul și a nu fi nevoit să mai torni beton (pe care, astfel, îl furi, deși el e trecut drept turnat în acte). Acum aproape trei ani, un cutremur din Taiwan a dus la prăbușirea unei clădiri (singura care a căzut). Pozele făcute la fața locului au arătat că, în structura de rezistență, fuseseră plantate bidoane.

Momentan, în România, nimeni nu știe, cu adevărat, câte blocuri din țară sunt construite după modelul „Taiwan”. Și nici nu prea ai cum să afli asta. Va trebui să le iei la puricat pe toate, perete cu perete, cu aparatură specială, cu ultrasunete și alte minuni. Cum spuneam, e o loterie. Cât e legendă și cât e realitate vom afla, din păcate, doar post-factum. La ultima simulare de cutremur, scenariul ISU vorbea de aproape zece mii de morți și dispăruți.

„Acum câțiva ani, la un bloc de locuințe nou construit, au chemat, la un moment dat, un băiat cu o carotă (n.r.- mașină de găurit), să dea o gaură în perete”, își amintește Traian, 43 de ani, care a lucrat ca economist la mai multe șantiere din Capitală.

„Era perete de rezistență, cel mai probabil uitaseră să tragă vreo țeavă de instalații, ceva în genul ăsta – se mai întâmplă. În momentul în care a băgat carota aia în perete a țâșnit apă: au crezut, la început, că au nimerit vreo conductă de apă. Nu, domnule. Erau peturi umplute cu apă în pereți! Ce se întâmplase? Un perete din ăsta trebuie să fie plin cu beton de jos, până sus. Ăștia ce făcuseră? Au pus betonul doar pe«margini», într-un strat gros de vreo 5 centimetri și «în interior», l-au burdușit cu peturi”.

Practic, în acest fel, peturile pline cu apă „umplu” golurile dintre pereți, păstrând aparența unei structuri care, deși are volumul la cotele stabilite are, în interior, turnat mai puțin beton. Diferența intră în buzunarul antreprenorului de succes. Dar aici vorbim deja de un caz penal grav, cu un tip de furt situat într-o categorie superioară, care nu are cum să fie făcută de un simplu muncitor.

În schimb, la nivelul furtișagurilor mărunte, invizibile, de zi cu zi, „se fură orice, oricând”, declară Traian. „Vine muncitorul la tine și te întreabă: dă-mi și mie bucata asta de sârmă, ai nevoie de ea? Sau altul a găsit, la un moment dat, niște măști de prize și le-a luat instant. Nu contează că e foarte posibil ca, la el acasă, măștile alea să nu se potrivească exact cu dozele pe care le are, nu a contat. Le-a luat”.

La fel, se fură și lemnul de la cofrajele pentru turnat beton. Cofrajele alea costă și ar trebui, în teorie, să poată fi refolosite. „Muncitorii le strică însă, în așa hal, încât, la final nu mai ai ce să faci cu ele. Sunt declarate casate, iar ei le iau și le duc acasă, să aibă lemne de foc”, spune Traian.

„Din ce știu eu, cel mai des se fură fierul”, spune Adrian, 30 de ani, inginer. Orice construcție începe cu armătura de fier. Automat, se va lua fier. Toți muncitorii: de la cei mai bine plătiți sudori, până la ultimul muncitor necalificat. Sunt cu ochiul pe orice bucățică de fier”, adaugă Adrian.

„Ei, de obicei, întreabă: șeful putem să luăm? În mod normal nu e voie. Dacă le zici însă o dată că pot să ia - doar ca să scapi de ei și de nimicurile astea - atunci ei vor lua acest răspuns general valabil pentru toate situațiile de acum încolo. Însă pe fier e bătaia cea mai mare. Am văzut odată niște muncitori necalificați care umpleau o șapcă de cuie strâmbe. Sau luau sârme subțiri, din alea cu care legi fierul. O fac așa păpuși, ghemotoace și o iau. Le duc la fier vechi. Sunt un fel de sanitari ai șantierului: nu lasă nimic în urmă, când e vorba de fier”.

„Apoi, se iau în special materiale de pe partea electrică. De la zece metri în sus. Unele cabluri încep de la un leu, doi lei metrul și ajung – dacă au noroc – până la cinci sute de lei pe metru. Iau o rolă și o bagă în ghiozdan. Mulți vin cu ghiozdanul. La ieșirea din schimb, paza palmează puțin ghiozdanul, nu verifică la sânge două sute de muncitori. Fierul și cablurile – astea le fac cu ochiul. Îți poți face un salariu doar din ciupeli din astea. Unii te fură chiar dacă le dublezi salariul”, spune Adrian.

„Uneori, dacă stai geană pe ei și mai faci și pe zbirul, te fură doar de-al dracului”, adaugă Traian. „Satisfacția e de genu: lasă că-l fur eu pe ăsta. L-am făcut pe fraier”, spune el.

O altă metodă cunoscută printre constructori prin care se fură cuie și fel de fel de materiale - dar la scară mai mare - e furtul pe bază de „clientelă politică”. „Când faci lucrări cu statul, faci devize. Conform legii, proiectantul face o estimare”, spune Sintia, inginer, 29 de ani.

„Calculează niște cantități, acolo. Beneficiarul aprobă sumele și apoi are loc licitația. Constructorii iau devizele de bune, nu mai verifică cantitățile, mai ales dacă sunt clienți politici. Apoi, după ce ies câștigători la licitație, în baza prețului cel mai mic, își dau, brusc, seama, că au uitat nu știu ce să mai pună acolo – cuie, materiale de transport etc.. Cine plătește? Proiectantul. Dar ei au câștigat deja licitația. Altfel, dacă ar fi inclus de la început sumele alea în devize, riscau să piardă licitația”, spune Sintia. Alte procedee și „înțelegeri” mai mult sau mai puțin similare găsești pe acest site.

Dar cei mai ingenioși, tot șoferii rămân. Pe umerii lor cade greaua sarcină de a fura motorină. Întreg șantierul stă geană pe rezervoarele de benzină, utilajele sunt urmărite prin GPS, iar cardurile de firmă cu care se face plata descurajează orice șmecherie. Și totuși, se fură. Are cuvântul Ștefan, 49 de ani, inginer de utilaj tehnologic:

„Uite un exemplu: se duce la benzinărie cu utilajul, vine la pompă, bagă pompa în rezervor și apasă pe clapeta aia. La un moment dat, la pompă se fac 150 de litri. Șoferul oprește de pus în mașină și pune apoi repede într-o canistră pe care o are deja la îndemână. 50 de litri. Cu cardul plătește 200 de litri. De regulă, într-o astfel de situație, e în complicitate cu ăla de la benzinărie. Altfel, dacă funcționarul de la benzinărie e atent, poate să-l vadă.

Uneori, ne mai sună ăștia de pe la benzinării și ne întreabă: aveți un card cutare de la firma cutare pe numele cutare? Iar noi îi zicem: Da. Iar ei ne pot spune: păi, știți, avem un Nea Caisă care pune acum benzină în canistră. Are voie?

Dacă n-are voie, e belea! Dar mai sunt și cazuri în care le zicem: da, are voie! Pentru că se pot întâmpla situații de genul ăsta: ai o ditamai automacaraua, dar nu poți ieși cu ea din întreprindere: e blocat utilajul! Și atunci, îl iei pe unul și îi zici: ia cardul ăsta și cinci canistre, du-te să le umpli cu benzină!”, zice Ștefan.

Bine, fix scuzele astea pot fi folosite și de șoferii care vor să fure.

Cel mai senzațional se fură însă din mers. Furtunașul ăla care alimentează la motor e splituit: mașina merge, din rezervor e alimentat motorul, dar din furtunul ăla mai curge, în paralel, în alt recipient, pus din timp acolo. Iar mașina merge! Apare chiar și pe GPS că merge. Singura chestie e că, în loc să facă 20 de litri la suta de kilometri, are consum de 25. Bine, aici sunt multe subtilități, e o știință întreagă, care se cheamă normator, care îți măsoară consumul. Se calculează consumul în funcție de categoria de drum pe care circuli. Altul e consumul pe un drum categoria A, altul e pe un drum județean – frecarea e mai mare.

Sau așa: basculanta goală consumă 30 la sută, plină cu nisip ajunge la 90 la sută. Și se face o normă. Dar, la cât de complicată e știința asta, pe atât de ingenioase metodele de a fura.

Cea mai simplă metodă: paznicul! Scoți, pur și simplu, din rezervor o canistră și ieși cu ea pe poartă. Și îi dai și paznicului ceva, acolo, să aibă de o bere.

„Cea mai tare fază ever”, își amintește Ștefan, „a fost când s-a făcut un mall din București, nu-i dau numele, am lucrat acolo. Erau camere de luat vederi peste tot, pază, informatori care lucrau pe principiul „îți dau primă, dacă-l dai în gât pe Cutare”. Cu toate astea, unul de pe buldoexcavator fura motorină. Cum naiba? Nimeni nu știa. Îl urmăreau pe camere, făceau vizite inopinante, nimic. Că omul nici nu scotea cantități mari: 20 de litri, acolo, pe zi. Bine, ăia 20 de litri pe zi înseamnă șase sute de euro pe lună. Care-i intrau în buzunar.

Cum l-au descoperit? A făcut unul o vizită neanunțată pe șantier, la 3-4 dimineața, și a aflat șmecheria: cu macaraua-turn ridica utilajul peste gard, îl cobora în afara șantierului. Acolo, băieții scoteau din rezervor. După care, macaraua ridica la loc utilajul în șantier. Nu erau camere în zona aia.

Și aici e teorema șantierului: cel mai informat om, care știe tot, e macaragiul. Ăla are vedere. De sus. vede tot. Ce camion intră, unde e gaură în gard.

În rest, acum, cu GPS și toată tehnologia asta, știm exact ce apare pe cardul de la benzinărie din țară. Zice că a ieșit din benzinărie cantitatea de atâția litri. De la firma respectivă ne vine intrarea. Dacă la gas station are 100 de litri și dacă mie îmi intră 90 e ok. Că e marjă de eroare. Dar dacă am 100 de litri care au plecat de la pompă și la intrare am 50, îl luă la telefon. Alo? Alo? Ce se întâmplă? S-au stopat enorm de mult, dar încă se mai fură”, mi-a povestit Ștefan.