Lucrez în estul Ucrainei și mă simt ca-n România

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns într-un orășel industrial uitat de lume din estul Ucrainei pe nume Severodonețk. Severodonețkul adăpostește majoritatea instituțiilor naționale și internaționale angajate să rezolve conflictul din partea asta a lumii. Sau cel puțin să ajute cum pot. În fine. Eu aș vrea să vorbesc despre o parte mai interesantă decât un conflict hâd, fratricid, din care ies monstruoase resentimente între vecini de bloc. Și care a dus la uriașe deplasări de populații de-o parte și alta a liniei de front. Oamenii sunt cei mai importanți în toată ecuația asta sau, mă rog, ar trebui să fie.

Am poposit aici printr-un program de voluntariat numit EU Aid Volunteers (EUAV), care încurajează organizații din orice țară să colaboreze pe diverse proiecte și să aducă astfel voluntari în contexte vulnerabile din punct de vedere umanitar. În mare, fac muncă de trainer, organizez activități centrate pe drepturile omului în diverse școli din estul Ucrainei.

Fiind vorba de UE, birocrația e mare. Organizațiilor mele le-a luat aproape doi ani ca să trimită voluntari acolo, însă eu zic că a meritat. Apoi, a trebuit să trecem prin vreo trei rânduri de traininguri fițoase. În al doilea am învățat să manevrez pe bune un GPS și să comunic prin alfabetul NATO când sunt în pericol. Pe lângă alte chestii pe care prefer să le las învăluite în miste. Așadar, după toate etapele unei slujbe care părea de diplomat într-o zonă de război, am ajuns în poziția de voluntar voios și curios într-un ONG serios și cool din estul Ucrainei.

E greu să ajungi din România în Severodonețk. Am pornit din București spre escala Varșovia, iar după vreo șapte ore în Kiev, unde am fost introdusă cu mare delicatețe în chestiunile generale ale Ucrainei și ale echipei. De acolo am făcut doar 12 ore – în general sunt vreo 14 – până în Lisiceansk, cel mai apropiat orășel cu gară de Severo. Nici minusculul orășel din fundul Mehedințiului în care m-am născut nu are gară; un sfert de secol a trebuit să mă car până Drobeta când pofteam să călătoresc în lumea largă.

Ajunsă acolo, românescul trup - un pic inert de la atâtea frici și emoții - mi-a fost transportat de Anton, șoferul organizației, către lăcașul unde aveam să beau vin moldovenesc în multe seri de atunci înainte. Ca să nu uit, călătoria asta de 12 ore a fost totuși fantastică. Punctualitate absolută orele de sosire respectate întocmai, cușetă chill (deși nu prea am cu ce să o compar, nu am călătorit niciodată la cușetă în România), oameni respectuoși și ceai negru ieftin - în general gratis (sper să nu greșesc și să fi plătit degeaba).

La foc automat, mentora mea mi-a făcut un tur al cartierului, apoi al biroului și după am stat la taină, pe cât mi-a permis rusa mea rudimentară, cu colegii. A fost o zi și apoi o lună copleșitoare, însă cred că treaba merge și îmi place la culme ceea ce fac.

Mulți dintre colegii mei de la lucru sunt din partea separatistă a Ucrainei, ajunși dincoace în 2014. E greu să lucrezi într-un mediu care stă să înghețe, ca celelalte conflicte înghețate din partea asta a lumii, iar la Vostok-SOS, noi știm că lumea e din ce în ce mai puțin interesată de subiect, ceea ce înseamnă mai puține fonduri și mai puține speranțe și motivare. Dar e tare încurajator să vezi că oamenii își dau încă osteneala, unii pe bani puțini. Mulți – încă din 2014 – au făcut-o pe gratis.

Organizația asta și-a început activitatea odată cu războiul și decizia unor refugiați în propria țară (Internally Displaced Persons - IDPs) din orașul Luhansk de a nu deveni simpli observatori neajutorați. Au strâns fonduri de pe unde au reușit. Nu de la stat, din păcate. Au început să acorde ajutor umanitar, psihologic și juridic, au creat un hotline unde alți IDPs puteau suna să spună de ce au nevoie. Un pic mai târziu, când s-au stabilizat cu fonduri și echipă, au început să facă și monitorizare și proiecte pe dezvoltare - printr-unul din ele am ajuns și eu aici.

Majoritatea devin posomorâți când încep avalanșele mele de întrebări și dau din umeri când îmi etalez perspectiva politică. Vin alegeri curând și oamenii din jurul meu nu sunt prea hotărâți ce „rău mai mic” să aleagă, toată pleiada de candidați este o glumă proastă în ochii lor. De altfel, în seri premature de februarie, când zăpada e pe jumătate topită și lasă loc griului clădirilor comuniste trase la indigo, e greu să speri că există alternativă la o realitate decisă de altcineva, un altcineva cu o perspectivă economică sau geopolitică deșănțată.

Unul dintre oamenii dragi din Severodonețk îmi povestea că s-a născut în Luhansk, dar că se mutase aici cu familia, inclusiv doi copii, de ani buni. Apoi, în 2014, când separatiștii au ocupat și Severodonețkul pentru șase luni și le-au confiscat casa, au fugit cu toții în Lvov. Cu resurse restrânse, speriați și cam nevrotici, au colindat în lung și în lat Lvovul, ca să treacă timpul. Când ne-am întors într-o călătorie cu echipa acolo, aveam să găsim un melancolic connaisseur al orașului. După cele câteva luni de ocupație, armata ucraineană a recâștigat orașul și lucrurile au revenit la un nou „normal”.

Unui român îi vine ușor să se simtă ca acasă, deși ucrainenii par plămădiți dintr-o esență ceva mai tare decât românii. Râd la fel de ușor în fața mizeriilor din jur, înjură la fel de sănătos și petrec cu aceeași poftă și gust, dar parcă melancolia lor întrece orice dor, schizofrenia politică din Balcani are o altă culoare aici. O melancolie mai materială, să zic, fără întoarcere, uitată în subconștient și mai rezistentă la alcool tare.

Apropo de descoperiri, târziu într-o noapte, într-un fel de hostel, am aflat drama cutremurătoare a unei femei. Cu lacrimi în ochi, îmi spunea cum pur și simplu ar vrea ca părinții să-i înțeleagă alegerile, căci aceștia – de religii, rezidențe, perspective diferite – îi impuseseră toată viața soluții care nu erau ale ei și îi venea încă greu să-și răspundă ce înseamnă să fii ucrainean.

Voluntarele dinaintea mea - o franțuzoaică și o olandeză - au fost înconjurate de un anume aer exotic, misterios, așa că e destul de ușor dezamăgirea când îmi dezvălui identitatea și mai ales neinteresantul primul nume, pe care nici măcar nu-l folosesc în „viața reală”, dar care e mai ușor de reținut de oameni. Nu, nu o să-l zic. Când apar în fața elevilor, pentru o doză în plus de exotism, aleg uneori să amintesc și altele meleaguri pe unde am mai rezidat.

Mă rog, nici pe român nu-l văd prea interesat de vecinii noștri. În afară de Kiev-capitală, Odessa-la-Marea Neagră, Șahtior Donețk, Bucovina de nord-furată-și-nedreptățită și mai recentul conflict din Crimeea și Donbas, nu știm nici noi prea multe.

Bineînțeles, ucrainenii informați vor să știe cum e în lumea de dincolo, de dincolo de aderare la UE. Și, în mod cert, sunt mereu încurcată când nu reușesc să îi conving că sunt schimbări în bine și, de fapt, UE e doar într-o etapă de criză. Sper că măcar îi conving de importanța strădaniei aderării și toate reformele aferente.

În leneșele sfârșituri de săptămână, nu ai zice că e un conflict la doi pași, când soarele răzbate printre gigantele „opere de artă socialistă” cu sute de apartamente care mă plictisesc și deprimă zilnic. Tăria ucrainenilor am mai văzut-o și în alte locuri de post-conflict, însă nu mă așteptam să o găsesc și într-un loc unde războiul e încă păstrat la cald. În general, nu se vorbește de politică, despre conflictul în sine, nu se vociferează patetic pentru drepturi și nevoi și nedreptăți, însă am prins discuții la colț de stradă care mi-au frânt inima. De exemplu, despre un frate care nu poate părăsi Simferopolul pentru că toată viața lui e acolo. Sau despre părinți prea bolnavi și neajutorați ca să fie aduși de copii, căci locuiesc în vreun sătuc de pe lângă Luhansk, în timp ce copiii și-au găsit cu dificultate un loc de muncă.

Mă sperie forța asta cu care oamenii încearcă nepăsarea, avântul spre „normal”. De exemplu, mi se povestea de curând cum un tânăr și-a lăsat părinții în Crimeea și s-a dus în Kiev, în contextul 2014, dar nu din cauza lui. Apoi, fiind activist, nu se prea poate întoarce în Crimeea, unde poliția e a pornit o investigație pe numele lui. Însă, părinții îl vizitează ori de câte ori au ocazia. Le merge bine, ajutoarele sociale în zona lor sunt mai mari, la lucru le merge la fel de bine. Și oricum nu îi interesează politica deloc.

În rest, nu e mare lucru de făcut pe aici. Îmi mai pierd vremea prin cafenele, colind ulițele înghețate până la lacul pe care toată lumea mi-l vestește punct esențial primăvara, unde se adună tot Severodonețkul la grătar și visare. Până atunci, rămâne deosebit de mohorât, parcă desprins din filmul Leviathan, al lui Zviaghințev. Gătesc românește săptămânal și mă pregătesc, deja de prea multă vreme, să fac un borș senzațional. Până atunci, îi exersez gustul în oraș.

Uneori mă simt pierdută și nu înțeleg ce se întâmplă. În orășelul meu se vorbește în rusă, apoi vin colegii din Kiev și mi se scurge imediat bateria puterii de supraviețuire lingvistică, pentru că trebuie să mă obișnuiesc mereu cu schimbarea bruscă de limbă. E o luptă continuă, dar сaptivantă, datorită oamenilor pe care îi am în preajmă. Îmi place.

Nu mi-am făcut niciodată iluzii că aș fi un profesor bun, de altfel toată adolescența am avut oroare de prezentat lucruri în fața clasei, am fost cam asocială și timidă. Mai mult, nu cred în ideea de „sfaturi”, așa că profesoratul mi s-a părut mereu o absurditate pentru mine. Totuși, pentru că mereu am avut niște instincte de „gratuități civice”, am zis că ar merge să încerc poziția asta menită pentru un profesor.

Cum spuneam, sunt trainer, organizez activități înscrise în programul „Educație globală – să învățăm despre drepturile omului”, pe care organizația mea l-a creat în parteneriat cu ONG-ul estonian Mondo, o organizație pe care deja o îndrăgesc și îmi monitorizează activitățile. Organizez dezbateri, discuții, prezentări, filme și improvizații centrate pe mai multe aspecte ale drepturilor omului, dar și alte subiecte de interes civic pentru elevi și profesori. Deși mă simt total lipsită de autoritate, cel puțin mă străduiesc să provoc prietenește și mai mereu observ cu duioșie curiozitatea explozivă a copiilor, încercând să le-o satisfac pe cât pot.

Pe lângă asta, învăț engleză diferite grupe de vârstă sub diverse forme, contribui la ateliere hand-made pentru copii și alte proiecte ale colegilor mei. Grupa favorită de engleză este cea de adulți, unde învăț niște doamne foarte simpatice engleză începătoare. Așa de simpatice sunt, că ora aia jumătate de engleză e ca o sărbătoare pentru ambele părți – învățăm (bună ocazie și pentru mine să mai învăț rusă), ne jucăm și ne veselim ca-n pauza mare la școală.

Uneori întâlnesc oameni care lucrează în organizații internaționale aici sau sunt în trecere către sau dincolo de linia de contact (adică granița către zona separatistă), unde, din păcate, eu am interzicere prin mandatul meu aici. Evident, fix pentru ce-ți este interzis ai cea mai mare atracție. Oamenii ăștia m-au fermecat iremediabil - mereu m-am întrebat ce te ține pe linia de plutire atunci când lucrezi în zone din astea dezastruoase, în care riști în orice moment să mori. Să fie un cinism atent lustruit sau un umanism de netratat?

M-a surprins să regăsesc și în alți angajați în organizații internaționale nevoia de concret, pe care o simțeam și eu, ca stagiară în organizații similare. De exemplu, când mergi într-o țară oarecare să implementezi un program planetar de reducere a violenței împotriva femeii. După ce tot manevrezi statistici și vorbești cu reprezentanți de ONG-uri, la un moment dat apare riscul s-o iei razna. Și fie devii un moralist halucinant, fie ai mici sau mari accese săptămânale de depresie. Un astfel de angajat îmi mărturisea că se străduiește să vorbească cu mai mulți oameni din orașul Donețk (n.r. aflat în zona separatistă), dar nu-i merge prea bine manevra, din cauza scepticismului din zonă.

Vorbeam zilele trecute cu un moldovean care îmi arunca arogant că nu-i voi putea înțelege niciodată în totalitate pe ucraineni și m-am supărat. Îmi place să cred că, oricât de compacte sunt unele societăți sau oricât de bine funcționează înhămarea educațională a unei populații, adevăratul dialog e posibil între indivizii de bună-credință. Putem trece în vizită granițele astea dintre tradiții, culturi, clișee și răutăți mai mici sau mai mari. Și, la naiba, hai să vorbim mai întâi de respect.