Chiar și după 20 de ani, tot n-ai înțeles care-i faza cu Limp Bizkit

Sunt două tipuri de oameni în lumea asta: cei cărora nu le place Limp Bizkit și cei cărora le place să se pună-n cap.

„Băieții răi” ai nu-metalului - probabil cel mai jignit pe nedrept stil muzical din istorie -, Fred Durst, cu șapca lui roșie purtată invers, și membrii trupei lui ciudat de talentați din punct de vedere muzical au explodat la TRL și în mainstream în 1997 cu un cover urlat și trashy al hit-ului lui George Michael, „Faith”, care a transformat cumva mesajul de dragoste al piesei într-un motiv să-i spargi cuiva fața. George Michael l-a detestat, Fred Durst a zis că piesa a fost menită să fie o glumă, iar milioane de adolescenți americani au adorat-o. Exemplifica foarte bine fenomenul Limp Bizkit.

În cercurile muzicale serioase, moștenirea nu-metalului este în cea mai mare parte o temă luată la mișto: un punct cultural lipsit de orice gust sau semnificație, îndrăgit de băieții albi furioși din suburbii, îmbrăcați în blugi comic de supradimensionați și care ofensează femeile. NME l-a numit în 2013 „cel mai groaznic gen muzical al tuturor timpurilor”, iar critici precum Moby, cel mai enervant vegan din lume, au susținut despre gen că a evitat arta și politica atât ale rock-ului, cât și ale hip-hopului și, în schimb „a îmbrățișat elemente troglodite”. 

Uitați în cea mai mare parte sau folosiți pe post de glumă în ultimii zece ani, băieții degenerați ai nu-metalului s-au întors datorită unui nou documentar HBO despre Woodstock 99, un festival condus de corporații avide după bani, și datorită unui concert la festivalul Lollapalooza din primul weekend din august anul ăsta. A culminat cu o reevaluare a moștenirii formației, iar oamenii au urmărit filmările de la ambele festivaluri și s-au întrebat dacă „Limp Bizkit nu este de fapt chiar mișto?”. Răspunsul scurt la această întrebare este simplu: da, evident. Răspunsul mai lung este definit de ce valori folosești să categorisești ceva ca fiind „bun”.

Sunt melodiile lor inteligente? Nu. Sunt bine structurate? Nu în mod special. Se pricepe Fred Durst la cântat, „rapping” sau la scris versuri? Nu, nu și nu. Au o istorie de piese incredibil de distractive și stupide care sună genial live? Da. Doamne, da. Nimeni nu pretinde că o trupă care a lansat un album numit Chocolate Starfish and the Hotdog Flavored Water e o capodoperă, dar nu poți nega că atunci când îi vezi pe Limp Bizkit live nu îți vine să dansezi. Înregistrarea de la Woodstock ‘99 încearcă din greu să facă publicul să arate înfricoșător când cântă ei, dar ca o fană nu-metal născută în anii 2000, aș fi dat orice să pot să-mi pierd mințile acolo pe „Break Stuff”. 

Nu e greu să compari Woodstock ‘99 cu predecesorul său hippie: o pustietate culturală plină de testosteronul apatic și supărat al unor tineri preocupați doar de sâni și de bere, în antiteză cu un public care purta coronițe de flori și milita pentru dragoste, pace și armonie. „Ăsta e Woodstock 99, coaie!” urlă Durst pe la mijlocul concertului când a fost rugat de organizatori să calmeze publicul după ce au început să distrugă infrastructura. „Luați-vă sandalele scumpe și băgați-le în cur!”

Acestea fiind spuse, pare ciudat să zici că nu a existat nimic politic la o mulțime de puștani înfierbântați, deshidratați, fără acces la apă, umbră sau igienă zile la rând, care au dat foc la bancomate și au mâzgălit „LA DRACU CU LĂCOMIA” pe mașini de lux distruse și incendiate.

Este de asemenea ușor să dai vina pentru multiplele agresiuni sexuale și revolte care au avut loc la Woodstock 99 pe o formație care pare să nu fie preocupată de nimic altceva decât de ideea de a face sex și a distruge lucruri. Să o etichetezi „jock rock”, chiar dacă pare puțin probabil ca fanii altor trupe mari de nu-metal, cum ar fi Korn și System of a Down - ale căror teme muzicale sunt abuzul asupra copiilor și, respectiv, Genocidul Armean - să fi avut prea multe în comun cu băieții din frății. E enervant și că trebuie să subliniez că a existat și încă există un număr considerabil de fani Limp Bizkit de sex feminin și că muzica lor ar putea chiar fi considerată prietenoasă cu femeile în comparație cu genurile de rock mai greoaie și mai „serioase” din care s-a desprins. 

Pe fundalul unei culturi în care președintele a reușit să transforme reputația unei tinere de 22 de ani pe atunci, Monica Lewinsky, în cea a unei prostituate care distruge familii, este aproape jenant să sugerezi că un tip alb, dureros de obișnuit, din Jacksonville, Florida, care cânta despre „doing it all for the nookie” a fost motivul misoginiei și abuzurilor sexuale atât de prezente la festival sau în întreaga cultură în ansamblu.

Fukuyama a pus la îndoială că finalul anilor 90 a fost „sfârșitul istoriei” - Uniunea Sovietică a fost învinsă, democrația liberală a câștigat și singurul lucru care se întrezărea la orizont au fost abundența și creșterea. Deloc surprinzător, nu ăsta a fost cazul, iar oamenii încă erau furioși. Nu-metalul întruchipa acea furie și neliniște fără direcție. A fost coloana sonoră a unei generații care a avut parte de propaganda ideii că totul era grozav, simțea că nu era așa, dar nu prea știa pe cine sau pe ce să dea vina. 

Fred Durst a luat „Killing in the Name Of”, piesa explicită din punct de vedere politic de la Rage Against The Machine - un cântec din 1993 despre brutalitatea poliției -, și a transformat refrenul anti-guvernare „fuck you I won’t do what you tell me” în ceva ce adolescenții plictisiți și furioși din suburbii urlau la părinții lor când le cereau să ducă gunoiul. Asta a fost o revoltă suburbană pentru o generație pierdută, fără un inamic sau o direcție semnificative. Există un motiv pentru care AJ din Clanul Soprano are cea mai bună colecție de tricouri nu-metal. Fără o țintă clară pentru mânia lor, generația nu-metal și-a însușit furia punk-ului și a hip-hop-ului din epoca Reagan, a amestecat-o cu melancolia morocănoasă a grunge-ului și a vărsat-o fără discriminare în direcția oricărui lucru și oricărui om care nu le era pe plac. 

În ciuda tuturor degetelor mijlocii și a posturii anti-mainstream, este important să-ți amintești că Limp Bizkit au fost absolut colosali. Albumul Significant Other i-a surclasat pe Backstreet Boys în topuri. Chocolate Starfish (2000) a bătut recordul pentru cel mai bine vândut album de rock în primele săptămâni de la lansare, cu vânzări de peste un milion de exemplare în SUA în prima săptămână și patru sute de mii în a doua zi după lansare. Fred Durst a cântat cu Christina Aguilera la MTV Awards 2000, iar petrecerea de lansare a Chocolate Starfish a avut loc la Playboy Mansion. În ceea ce privește contracultura, au fost destul de populari. 

În cuvintele trupei rock Eve6, „Limp Bizkit nu sunt grozavi într-un sens ironic, ci fiindcă întruchipează adevăratul spirit al rock n roll-ului, adică prostia abjectă”. Asta e o trupă care e proastă de bubuie și nu s-a prefăcut niciodată că ar fi altceva. Apariția lui Fred Durst pe scena de la Lollapalooza cu o perucă grizonantă, hanorac gri și Vans-uri cu carouri, arătând de parcă a venit direct dintr-o excursie de pescuit, a fost o glumă binevenită după 18 luni de carantină în care am urlat unii la alții în online. 

Este de asemenea inutil să încerci să faci mișto de Fred Durst, fiindcă ăsta e jobul lui. Vârsta lui avansată în raport cu publicul a fost deja motiv de comentarii printre denigratorii trupei în timpul apariției lor inițiale. Anticipând probabil că orice încercare de a relansa Limp Bizkit la vârsta de 50 de ani ar fi primită cu miștouri, a luat decizia să se întoarcă pe scenă îmbrăcat precum tații de care își bătea joc în urmă cu 20 de ani. Faptul că și-au terminat concertul cu noul single al trupei, „Dad Vibes”, cântat deasupra sistemului de sunet în timp ce Wes Borland abia își ascundea satisfacția este exact esența Limp Bizkit. 

Faptul că Limp Bizkit au fost atât de populari pe vremea Woodstock ‘99 clar înseamnă ceva, dar asta s-ar putea să nu fie nimic mai mult decât neliniștea dislocată a adolescenței care a culminat cu o mulțime de tineri furioși care distrug o bază militară dezafectată pe care promotorii abia o adaptaseră pentru festival. Faptul că oamenii încă se agață de popularitatea lor sugerează că poate nu-metalul nu a fost o fază rușinoasă și penibilă din care cultura a evoluat, ci o scurtătură pentru distracție.