De ce ți-e greu ca părinte din România să vorbești cu copilul tău despre sex

Aici ar fi fost frumos – și poate chiar super util – să putem da una sau poate chiar două fraze despre cum să vorbești cu părinții despre sex, ca adolescent, și viceversa. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple. Acea „the talk” despre care aminteam se întâmplă, de fapt, de-a lungul copilăriei până spre finalul adolescenței. Și mai ales: nu aștepta un moment zero când să porți discuția.

Asta e prima idee generală pe care am aflat-o de la Diana Lupu, psihoterapeut de familie și cuplu în formare Imago. În discuția pe care am purtat-o cu ea în podcast a subliniat că educația sexuală în familie se face în fiecare etapă a vieții, de când copilul este mic până când ajunge în adolescență și nu numai. 

Dacă te încadrezi în profilul cât de cât tipic al unui părinte în România, probabil ai undeva la 20 și ceva de ani, poate un pic peste 30, și ți se pare că-i un flux incredibil de informații din care nu știi ce să extragi. Înainte de toate trebuie să știi că e important ca ție să nu-ți fie rușine de cuvinte și de subiecte. Nu poți purta o discuție utilă, dacă te ferești de termeni. 

În ceea ce privește educația cu cei mici care au, poate, undeva sub cinci–șase ani, e bine să știi că lecțiile încep de la prima atingere. Poți explica ce înseamnă limitele, consimțământul, organele. Totul, firesc, într-un limbaj accesibil. Și pe această bază vei construi toată relația. Dacă are mai mulți ani, spre finalul gimnaziului sau chiar liceu, discuția ar trebui să se poarte deschis, fără ocolișuri, că lucrurile se întâmplă și dacă vrei, și dacă nu vrei. 

Odată cu discuția noastră, Diana a venit și cu câteva recomandări de cărți care să te ajute, indiferent de vârstă: „Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex” de Meg Hickling; „Tot ceea ce nu vrei să ştie copiii despre sex (dar îţi este teamă că vor întreba)” de Justin Richardson și Mark A. Schuster; „50 de mari mituri despre sexualitatea umană” de Pepper Schwartz și Martha Kempner.

Pătratul Roșu: Dacă ai da o copiuță către părinți, de unde să înceapă să le vorbească despre sex? Dincolo de acea minciună cu „atunci când doi oameni se iubesc”, pentru că se mai întâmplă și fără iubire.
Diana Lupu: Suntem ființe sociale și copilul e o ființă sexuală. Și va deveni această ființă sexuală indiferent dacă adulții își vor dori sau nu. Doar că ce noi ne dorim este ca pe lângă naturalul care se întâmplă, să avem adulți care să trăiască relații sănătoase, care să cunoască ce înseamnă consimțământul. Și-atunci ce au nevoie părinții să înțeleagă e că discuția despre sexualitate – și o s-o spun foarte sincer – nu e o discuție în care invităm copiii, tinerii, adolescenții, să facă sex, nu-i învățăm Kama Sutra, și nu e o discuție care are loc o singură dată. 

Eu mai degrabă îi spun educație relațională pentru că văd un subiect mai amplu care implică și partea asta de sexualitate. Pentru că la vârsta adultă sexul e ultimul care se întâmplă, sexul se vorbește, intimitatea se vorbește mai întâi și trebuie să învățăm întâi să facem asta. 

Apropo de copiuța de care-mi spuneai, ca să ne relaxăm un pic aș vrea ca adulții și părinții să cunoască faptul că educația relațională sexuală se face în funcție de etapele de dezvoltare și capacitatea copilului de a primi informație. Zero–doi ani, de acolo începem.

Cum faci asta?
Acum câțiva ani am avut ocazia să o cunosc și să stau de vorbă cu Esther Perel, i-am pus fix întrebarea asta: De când începe educația sexuală și cum le vorbește ea despre relație copiilor ei? Și mi-a zis: „De la prima atingere”.

De la limbajul atașamentului, un părinte în perioada zero–doi ani are nevoie să învețe cum să se conecteze cu copilul, să învețe să observe și să fie atent care sunt acele comportamente de afecțiune, atingeri sau comportamente de grijă care-i fac plăcere și să fie cât mai responsive acelor nevoi. 

Apoi intrăm în perioada doi–patru ani, pe care noi o numim în dezvoltare „etapa gândirii magice”. Copiii ne cer să le citim povești, încep să-și dea seama de „corpul meu și corpul celuilalt”. Corpul meu e diferit față de al celuilalt copil, de mama, de tata. Și-atunci ăsta e un moment foarte oportun, pe lângă aceste povești, lucruri magice, să le explicăm într-un limbaj științific și simplu – și nu intrăm în foarte multe detalii – să numească corect organele corpului și apoi să-l lăsăm să decidă dacă vrem să-i mai spunem „prunică”, „cocoșel” sau alte denumiri. Dar are nevoie să știe că ăsta e un penis, că ăsta e un vagin, o vulvă.

Pentru părinții care au o dificultate să facă lucrul ăsta ce le recomand e să-și repete singuri înainte să vorbească cu copilul, să lase să trăiască fața înroșită, mâinile transpirate și să le explicăm cât de didactic posibil lucrul ăsta. Aici se pot ajuta părinții de multe cărți cu anatomie ilustrate pentru această vârstă, la vârsta asta îi ajută tocmai gândirea magică să vadă și să înțeleagă.

Ce mai e important de știut în etapa asta?
Pe lângă părțile corpului și pe lângă aceste diferențe, mai vorbim și despre reproducere, din nou, foarte simplu: un spermatozoid și un ovul se întâlnesc etc. Simplu. Și-ncercăm să răspundem punctual anumitor întrebări. Ce e important să înțelegem înainte să merg și-nspre celelalte etape de vârstă, este că pe lângă partea asta de informare corectă și corespunzătoare nevoilor vârstei, informațiile pe care le oferim sunt un pic înainte de a intra în etapa respectivă. Informațiile pregătesc copilul pentru următoarea etapă de dezvoltare. 

Pentru mine, unul dintre cele mai importante studii și informații care cred că mă ajută să marșez mai tare spre importanța acestui subiect este că cea mai vulnerabilă etapă de vârstă pentru abuzul sexual este 7–13 ani. Și-atunci ce mai apuc să fac la 15–16, când deja ai trecut prin TikTok, Pornhub și o grămadă de alte lucruri?

Asta ar însemna că după 13 ani, în intervalul 14–18 ani, ar putea lua decizii mai bune în ceea ce privește relaționarea sexuală?
Aici se schimbă puțin discuția. Într-adevăr, în perioada preadolescenței și adolescenței, ceea ce întâlnim din punct de vedere biologic este o incapacitate de a lua decizii. Biologic vorbind, creierul adolescentului nu este pregătit să vadă, să facă aceste asocieri pe care noi adulții le facem. Și-atunci asta e o etapă care vine cu o foarte mare nevoie de independență și descoperire de sine. 

Aici se întâmplă foarte multe lucruri, părinții trec printr-un proces de pierdere a copilului care stă de mână în cea mai mare parte a timpului, mănâncă, se îmbracă cam cu ce-i dăm noi. Nu avem discuții complexe despre asta. Și e și o etapă de doliu pentru părinți, care pe mulți dintre ei îi face să intre într-un stil de parenting prin care încearcă să-i controleze foarte mult, își pierd capacitatea asta de a-și da seama că rolul lor acum e de a-i ajuta și a-i ghida, a monitoriza. 

Ăsta este cuvântul: părintele trebuie să fie un monitorizator, nu un bun controlor. 

Din prea mult control se întâmplă inversul a ceea ce părintele își dorește. Controlând mai mult, mai bine, pedepsind mai mult, mai bine, se întâmplă că-nvățăm copilul mai mult și mai bine să se ascundă de noi, să intre-n comportamente de risc, pentru că toată zona asta e îmbrăcată-n mister. Dacă-ți interzic atât de mult, cu atât mai mult te vei duce. 

Cum pot evita conflictele care apar?
E o etapă de tranziție pentru întreg sistemul familiei, care, da, vine cu conflicte, vine cu momente dificile și complexe. Dar conflictul nu-i ceva rău. Asta spun și-n terapia de cuplu. Așa cum ne spun și cei din terapia Imago, conflictul e un proces pe cale să se întâmple. 

Nu-l putem evita, ci doar un context care ne poate duce-n două direcții: ori ne învață să lucrăm împreună și să găsim o soluție împreună, ori ne aduce unul împotriva celuilalt. Și de multe ori în relația părinte-tânăr adolescent asta se întâmplă pentru că le este greu și părinților să intre-n rolul ăsta de monitorizare.