De ce uniforma obligatorie e o prostie care n-are ce căuta în școlile din România în 2020

Unul dintre cele mai frumoase şi subtile drepturi câştigate după căderea comunismului a fost renunţarea la uniforma şcolară obligatorie. Pentru cei din generaţia mea, care am trecut prin toate stadiile ororii legate de portul obligatoriu de uniformă, prima zi în care am păşit pe porţile liceului în blugi şi tricou a fost cu adevărat o revoluţie extrem de palpabilă. Era un vis trăit aievea: acela de a veni la şcoală „îmbrăcat cum vrei”, cum văzusem în scenele aproape ireale cu liceeni din filmele americane.

Dar, după 30 de ani de la prăbuşire, comunismul încă se mai încăpăţânează să dea din coadă, iar rămășițele sale încă îşi mai găsesc ecourile în minţile creţe ale unor indivizi care trăiesc printre noi şi care se încăpăţânează să ne târască, împreună cu ei, în distopia lui „Era mai bine înainte”. Ultimul sosit cu trenul în gara nostalgicilor care vrea să fure elevilor farmecul discret al „îmbrăcatului cum vor la şcoală” e senatorul PMP Lucian Iliescu, un individ care a navigat până acum relativ nestingherit sub radarul ridicolului.

Domnul Iliescu s-a ridicat brusc deasupra liniei orizontului şi a reuşit performanţa să devină supărător de vizibil, după ce a venit la finalul lui mai, cu o iniţiativă legislativă în care propune reintroducerea uniformei şcolare obligatorii. Până în prezent, şcolile şi liceele puteau opta pentru portul unui semn „distinctiv”, fie el ecuson, uniformă sau simplă eşarfă.

„Consiliile profesorale, cu acordul consiliului reprezentativ al părinților și cu consultarea reprezentanților elevilor, stabilesc pentru elevii unității de învățământ respective cel puțin un semn distinctiv, cum ar fi: ecuson, uniformă, eșarfă sau altele asemenea”, scria până acum în Legea privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ.
⁣
În noua variantă, finalul este înlocuit cu: „stabilesc modelul uniformei școlare pentru elevii unității de învățământ respective din învățământul obligatoriu de stat”.⁣
⁣
Motivele pentru care senatorul PMP doreşte revenirea la uniforma şcolară obligatorie sună, pentru unul ca mine, al naibii de asemănător cu motivele pentru care în perioada şcolii comuniste ni se spunea de ce e bună uniforma: se micşorează diferenţele dintre statutul social, e mai simplu pentru părinţi să îşi pregătească copiii pentru şcoală, uniforma şcolară reduce, cică, nivelul de violenţă şi agresivitate în rândul elevilor şi contribuie, la fel de cică, la disciplinarea elevului.

Bun. Să le luăm pe rând.

Personal, am purtat uniformă din 1978 şi până în decembrie 1989 – 11 ani bătuţi pe muchie în care, alături de alte milioane din generaţia mea de boomeri comunişti, mă pregăteam să fiu un om de nădejde al Partidului şi societăţii comuniste multilateral dezvoltate.

Am purtat uniformă la grădiniţă, când eram şoim al patriei, îmbrăcat într-o cămaşă din plastic de un portocaliu ca o vomă de înger. Am purtat la şcoală, despre care am arătat deja cât de naşpa era. Şi la liceu, în primul trimestru al clasei a noua, până când a venit Revoluţia cu noua raţie de blugi, ziare şi speranţe. În toţi anii ăştia, am urât cu toată fiinţa fiecare uniformă pe care am tras-o pe mine. Toate sclipeau de la cât plastic aveau în ele: vara mă sufocam și iarna muream de frig. Sub nicio formă nu aveam voie să ies din rând şi să driblez uniforma: Muream de cald? Rabdă, pionere! Mi-era frig? Bagă, pionere, un pulovăr sănătos sub cămaşa aia albă, dar vezi să nu se vadă gulerul, închide bine ultimul nasture, aşa!

În clasele primare şi gimnaziu am târât după mine două tipuri de uniforme nenorocite: cea clasică, de pionier, şi cea „de rezervă”, zisă și „pepit”, de la cămașa cu pătrăţele alb-albastre. În prima ne îmbrăcam lunea, marţea şi miercurea. Uniforma „pepit” era mai casual, rezervată pentru joi, vineri şi sâmbătă (pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, sâmbăta, în comunism, era zi lucrătoare, dar cu program redus).

Practic, uniformele şcolare erau o formă de militarizare prematură a copiilor: cămăşile aveau epoleţi pe care elevii îşi etalau cu mândrie diverse trese pe care le primeau la sfârşit de an şcolar „pentru merite deosebite”. Ocazional, şcolarii primeau diverse medalii pe care le fixau în piept. Clasele erau „conduse” de un „comandant de detaşament” (care avea un şnur de culoare galbenă care imita eghileţii de la o uniformă militară), secondat de „comandanţi de grupă” (şnur de culoare roşie). Întreaga şcoală era, practic, o „unitate”, a cărei căpetenii erau un elev „comandant de unitate” (şnur albastru).

Uniforma e doar o modalitate stupidă prin care nişte incompetenți de prin ministere sau partide încearcă să-şi ducă la capăt obsesiile legate de cum trebuie ţinute sub control vieţile altora.

Uniforma nu micşora deloc „diferenţele de statut social”, aşa cum ni se servea pe atunci şi cum încearcă unii să reîncălzească această ciorbă expirată. Pentru că, paradoxal, îţi dădeai imediat seama cine are părinţi cu bani şi cine nu: te uitai la ce pantofi purta elevul. Din acest punct de vedere, şcoala era fix ca-n puşcărie: rangul elevului era dat de tipul de adidaşi pe care-l purta. Nu mai conta că toţi aveam sacourile alea de plastic bleumarin.

Acest gen de diferenţe erau şi mai vizibile de prin clasa a opta şi de la liceu, când tentativele de fentare a sistemului (citeşte: uniforma) creşteau în complexitate şi originalitate. Elevii cu ştaif îşi „comandau” pantaloni de uniformă la croitor, să pice mai bine pe picior – imediat vedeai diferenţa dintre un şmecher cu pantalonii slim-fit şi un nenorocit cu turul evazat.

Alţii, mai şmecheri, îşi făceau pantalonii de uniformă bufanţi (ce vrei, na, moda anilor ‘80). Pentru a trece de filtrul cerberilor de la intrarea în liceu, îşi înfigeau discret nişte ace de siguranţă în pantaloni, pentru a părea „normali”. La liceu, cel mai tare mesaj de revoltă era să te afişezi cu o cravată din piele, în locul celei din plastic de culoare bleumarin închis. Cravata scurtă din piele era un veritabil sacrilegiu. Eu fentam sistemul mai discret: purtam cravată pe care scria Tarom şi adidaşi Puma albi, cu clape.

La fete, mai ales în liceu, retuşurile de uniformă veneau la pachet cu admiraţia veşnică a colegilor şi riscul de a lua castane de la profesorii frustraţi: mai o rochie scurtată, dintr-un material net superior celui de la uniformă (dar de culoare identică, pentru a păcăli sistemul), mai un ciorap, mai un toc sau un batic mai neconform cu normele: nicio uniformă nu a reuşit să înăbuşe cochetăria.

Numărul matricol pe care erai obligat să îl coşi pe o haină „civilă” era altă oroare a acelor vremuri. La începutul anului, ți se dădeau trei matricole: una pentru haina de la uniformă și alte două pentru gecile civile pe care le puneai, pe vreme rea, peste uniforma de pionier. Gecile alea deveneau, automat, singurele haine cu care aveai voie să intri în școală. Dacă primeai o geacă nouă cu care doreai să te dai mare la școală, trebuia să decupezi matricola de pe o haină căzută în dizgrație și să o coși pe cea nouă. Unii dintre noi fentau sistemul prin matricole cu capse sau cu arici.

Crede-mă, dacă pe vremea comunismului ar fi existat telefoane mobile care să filmeze bătăile de atunci, elevii de acum s-ar fi uitat pe Youtube la filmele alea mai ceva ca la Lupul singuratic, cu Chuck Norris ori Întoarcerea Dragonului, cu Bruce Lee. Aproape că nu exista zi în care să nu fie o bătaie în şcoală (sau liceu), care să nu facă turul claselor. Veştile se propagau mai iute chiar decât lumina: „Bă, l-a bătut Victor de la E pe Edi, de la F”. Sau „L-a prins fratele lui Chiriţă pe Sergiu în curtea şcolii, mamă ce pumni i-a dat!”. În acest ultim caz, chiar eu am fost cel care a dus vestea, întrucât scena asta am văzut-o cu ochii mei: un tip de „liceu” care l-a plimbat în pumni pe Sergiu, un coleg de-al meu din clasa a șasea prin toată curtea şcolii. Cred că au făcut, împreună, suta de metri: bietul Sergiu a făcut traseul cu spatele, în timp ce „fratele lui Chiriţă” îi tot căra pumni.

Existau şi bătăi „organizate” între clase, ca nişte exemple în miniatură ale luptelor dintre galeriile de acum. Uniformele ne dădeau o anumită garanţie că, la grămadă, era mai greu de dibuit de la distanţă cine se bate cu cine. Ne băteam parte în parte, ca nişte gladiatori, până când cineva striga „Şase! Directorul!” şi curtea şcolii se transforma, brusc, într-un tablou minunat, cu elevi frumos angajaţi în diverse activităţi recreaţionale.

Profesorii jucau rol dublu: erau dascăli şi educatori, dar şi gardieni de închisoare. Puteau fi îngeri, dar şi demoni: faptul că profesorul intra în clasă cu o vergea sau băţ pe post de instrument de coerciţie suplimentar, era privit ca ceva la fel de banal precum rahatul ăla de uniformă.

Cel mai des și mai rău ţi-o luai dacă uniforma nu era în regulă. Profesorul devenea o prelungire a braţului miliţianului, o personificare a sistemului opresiv. În lanţul trofic al bătăii pe care ţi-o luai, el era prima verigă a Sistemului. Eu leg uniforma obligatorie de bătaia luată de la profesori pentru că nu respectam uniforma obligatorie.

Iar acum, domnul senator Iliescu vrea reintroducerea uniformei şcolare obligatorii. Mai mult, modelul uniformelor trebuie comunicat „inspectoratului județean de poliție, inspectoratului județean de jandarmi sau, după caz, Direcției Generale de Poliție a Municipiului București sau și Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București”, după cum scrie în proiectul de lege propus.

Cu alte cuvinte, disciplinarea celor ieşiţi din rând să poată fi redistribuită democratic şi la Poliţie, dar şi la Jandarmi. Nu mai e nici bătaia primită de la profesori aşa cum era odată.