Trei filme europene regizate de femei care explorează limitele pornografiei în 2020

Pornografia există dinaintea agriculturii și, mai discret sau mai fățis, bântuie prin imaginarul nostru colectiv, iar trei regizoare europene iau câteva tabuuri ale sexualității noastre mai mult sau mai puțin problematice (sex cu mama vitregă, adolescente cu un fetiș pentru domni în vârstă, dar și fetișizarea minorelor) și le investighează, sondează și maltratează să reiasă cinema. Sau, cel puțin, încearcă, în trei dintre cele mai controversate lungmetraje din acest an.

Regia: Rebecca Zlotowski

Anul ăsta, casa de producție XXX Marc Dorcel sărbătorește 40 de ani de activitate. Nu sunt convins că Rebecca Zlotowski, regizoare franceză de-o vârstă cu imperiul porno chic al domnului Dorcel, a intenționat ca O fată ușoară să fie vreun omagiu sau să „deschidă vreo conversație despre pornografie”, cum s-ar zice, dar epicentrul filmului e un moment sută la sută dorcelian: întâlnirea pe un iaht dintre două tinere nubile și nurlii aflate la plajă și domni generoși și burlaci târzii. Da, se combină, da, e cu sex și, da, e un film sexy. Dar nu urmează ce-ar urma într-un film XXX, pentru că pe Zlotowski o interesează cum un amantlâc cu bogătani afectează două tinere din clasa de mijloc, deloc insensibile la poșetuțe Chanel și alte cadouri scumpe.

„Ușuratica” Sofia și verișoara ei Naïma sunt personaje destul de diferite și credibile în interacțiuni, iar amiciția tulbure și încurcată, perturbată de confuzii sentimentale, e chiar șarmant pusă pe film. Când totuși Sofia se lovește de propriile limite spirituale (respectiv, lecturi insuficiente în cadrul unei conversații intelectual libertine de pe terasa unei vile de neam prost), Zlotowski nici nu-i plânge de milă, dar nici n-o demonizează.

Cum să zic, și porno-ul lui Dorcel, dar și filmul ăsta de artă provin din aceeași filosofie a libertinajului (sexual și moral) pe care tot francezii au inventat-o. „Ușuratica” nu se confruntă cu niciun eveniment tragic, nu are nicio iluminare, nu e victima niciunui patriarhat, n-o să ajungă prostituată drogată, dar nici n-o să fie admisă în lumea celor cu iahturi și vile. A primit, ca multe alte tinere, o lecție amară. Vacanța se termină și toată lumea are viața înainte. Un final cam la fel de sec și neutru moral precum deznodămintele filmelor porno. Filmul e disponibil pe Netflix.

Regia: Maïmouna Doucouré, Denny Shoopman

Regizoarea franceză Maïmouna Doucouré debutează cu un film care ar fi scandalizat și fără afișele alese de Netflix pentru promovare. Micuțele dansatoare vrea să condamne nu doar zona de barely legal de pe site-urile porno, cât mai ales fetișizarea infantilă de pe rețelele sociale, dar și modul în care fetelor li se impun standarde nu doar de către ideologiile patriarhal conservatoare, ci, iată, chiar și de către industriile, să le zic, moderne.

Filmul-scandal al lui 2020 e în multe feluri, însă în primul rând e un rateu moral greu scuzabil. Sigur, e un semnal de alarmă, profund implicat social, despre copilele de unșpe, doișpe sau treișpe anișori care ajung să filmeze dansuri sau provocări super-sexualizate, dar, din păcate, vrea să transmită acest semnal în timp ce învață niște puștoiace să facă twerk și în timp ce le filmează libidinos, în regim softcore.

Cu alte cuvinte, sexualizează minori, dar pentru o cauză nobilă. Și contra cost, pentru că, vorba aia, nici biletul la cinema, nici abonamentul la Netflix nu sunt gratuite. Sau, la drept vorbind, imaginează-ți un astfel de film regizat de un bărbat.

Aș recomanda, mai degrabă, filme precum L’esquive (2003, Abdellatif Kechiche), Bande de filles (2014, Céline Sciamma) sau Mustang (2015, Deniz Gamze Ergüven), care punctează toate fix (pre)adolescența și toate nasolelile aferente, cu mai mult sau mai puțin context implicat social, dar cu mai multă profunzime morală și rafinament cinematografic.

Regia: May el-Toukhy

De la mitologia greco-romană până la memele cu step bro, trecând prin familiile regale ale Europei și terminând cu categoriile de pe site-urile porno, incestul a fost și va fi un companion al imaginarului cultural vestic. Combinațiile variază (atât cât pot să varieze), dar mamele vitrege par a ocupa un loc privilegiat în inventarul de împreunări inter-familiale. De ce n-ar scoate o regizoare ceva brici din incest cu mama vitregă?

Juma’ dintre tragediile și miturile antichității utilizează incestul ca motor pentru lucruri teribile și consecințe oribile. Regizoarea danezo-egipteană May el-Toukhy alege fix asta: o MILFă care bălește după fiul vitreg, cam delincvent de felul lui și încă minor în acte. Drept care cei doi trec „la acțiune” și lucrurile nu se termină deloc bine pentru unii.

Dama de cupă e un exemplu superb de punkism feminin. Regizoarea nu-și scrie povestea și personajele conforme cu discursurile și narativele feministe obișnuite. Pentru May el-Toukhy, abuzul e abuz și atunci când îl comite o femeie, iar mama vitregă din filmul ăsta (Trine Dyrholm, impecabilă într-un rol foarte uman și foarte credibil în abjecțiunea lui) poate deschide conversația despre feminitate toxică.

Ce face el-Toukhy din subiectul demn de porno sau de melodramă e foarte aproape de tragedia greacă. În plus, regizoarea nu se sfiește nici de la hardcoreală emoțională, nici de la secvențe fierbinți, iar miza aventurii fiului adolescent cu mama vitregă e fix libertatea. Libertatea de a face filme deloc confortabile și foarte greu de uitat. Mă cam doare sufletul când un film ca ăsta se lansează doar online, dar mai bine pe TIFFUnlimited decât deloc.