Tribunalul București m-a întrebat dacă vreau să nu mai fiu urmărit penal pentru un pic de ketamină

În contextul actual cu creșteri de pedepse și arestări pe bandă rulantă povestea mea banală poate părea o amintire din vremuri mai bune, dar se întâmpla doar acum câteva luni.  

Într-o zi pe la sfârșitul toamnei din 2022 am primit în cutia poștală o hârtie. Mă anunța că nu am fost găsit acasă pentru a mi se înmâna niște documente și că trebuie să mă prezint la DIICOT ca să le iau, pentru că acestea se întorc automat la sediul instituției. 

Aveam o vagă idee despre ce putea fi vorba, dar am ridicat din umeri și nu mi-am bătut capul, mai ales că în zilele acelea fusese mereu cineva acasă. 

Peste vreo săptămână am mai primit o hârtie asemănătoare. M-am prins că poștașul nici măcar nu urcase un etaj până la noi, să vadă dacă e cineva acasă, pusese înștiințările direct în cutie. Am sunat la oficiul poștal din apropiere și l-am bălăcărit puțin.

Cum actele n-au mai apărut, am sunat la DIICOT, iar cineva de acolo mi-a cerut numărul de dosar și m-a transferat la altcineva, care mi-a dat un termen până când să mă prezint să le ridic. Aveam o grămadă de treabă și sediul DIICOT e departe de mine, așa că m-am dus când am putut, după vreo săptămână. Deși termenul trecuse, am primit totuși documentul respectiv. 

Acesta menționa începerea urmăririi penale în 2018 pentru acuzațiile de trafic ilicit de droguri de risc și deținere fără drept de droguri de risc, în vederea consumului propriu, și prezenta pe scurt și contextul acuzațiilor aduse împotriva mea. 

Îmi aminteam foarte bine: în septembrie 2018, cu mai bine de patru ani în urmă, poliția ne ridicase pe mine și pe un amic mai tânăr, căruia o să-i zic Cristi, pe la 12 noaptea, de pe o bancă de lângă bisericuța din parcul Politehnicii, unde ne spărgeam cuminți cu niște ketamină la fiolă. Și îi zisesem că ăla nu era un loc bun! 

Cristi, care avea kay-ul lui într-o seringă mare de zece mililitri, o deșertase rapid când îi văzuse. Eu îl aveam pe al meu într-o fiolă medicinală și nici prin cap nu-mi trecea să o arunc. Probabil văzuseră că suntem sparți, pentru că ne-au luat la control. Când au găsit la mine fiola cu lichid și o grămadă de seringi hipodermice, iar la Cristi o seringă goală, ne-au luat la secție. 

Cristi, genul care are boală pe „gabori”, a negat tot, a protestat și atunci, și la secție, reușind doar să-i enerveze pe ăia. Eu am recunoscut că eram consumator de ketamină și nu m-am agitat. „Vezi, așa se comportă un bărbat adevărat”, i-a zis un polițist lui Cristi și mi s-a părut amuzant. Nu eram prima oară într-o situație de genul ăsta. Când m-am trezit mai bine, mi s-a făcut de un mililitru și am început să protestez să-mi dea măcar o parte din ketamină înapoi.  

A durat o groază să ne proceseze, să ia declarații, dar până la urmă ne-au dat drumul, urmând să mai auzim de povestea asta. 

Cum eu aveam la mine mai multe fiole goale și vreo douăzeci de seringi hipodermice folosite și nefolosite, au tras concluzia că eu eram dealerul și au încercat să-l convingă pe Cristi să declare că îi vândusem ketamina, mi-a povestit el apoi. 

În perioada aia chiar intermediam mici tranzacții între un dealer de kay și diverși cunoscuți care nu aveau acces direct la el, dar de data aia nu-i luasem nici măcar obișnuitul comision de câțiva mililitri de kay lui Cristi, ne combinasem doar la sticla pe care o aveam și care era cam mult pentru mine. 

Da, s-ar putea zice că pentru câțiva ani, pe lângă redactor de carte, oengist și ce mai făceam eu, am fost și dealer de ketamină. Dar asta pentru că eram consumator dependent și era un mijloc să-mi scot o parte din consum pe gratis, în timp ce mai toți banii mei se duceau oricum la adevăratul dealer, care și el, din ce am auzit, era doar soldatul unui șmecher. Iar de data aia nici măcar atât nu fusese cazul. 

După cum mă așteptam, n-am mai auzit nimic de povestea respectivă, care – eram sigur – avea să fie îngropată de birocrație. Am primit o dată un telefon de la cineva care menționase numele lui Cristi și mă întrebase dacă sunt persoana respectivă, iar Cristi a primit un telefon și cineva l-a întrebat dacă e Ștefan Iancu. Amândoi am spus că nu eram persoana căutată, logic, și aia a fost tot. Părea că procurorii încurcaseră borcanele de la început. 

Acum, după atât timp, asta. În urma unei septicemii soră cu moartea la finalul lui 2019, eu deja nu mai consumam ketamină și niciun drog mai hard de trei ani – eram complet reabilitat, cum s-ar spune. Aveau de gând acum să mă frece pentru un strop de kay din 2018? 

La DIICOT cineva s-a uitat mai bine la a doua hârtie primită de mine prin poștă și a observat că, deși era despre același dosar, era diferită – asta mă înștiința că trebuia să mă prezint la Tribunalul București, de unde să iau alte acte. În aceeași zi m-am prezentat la arhiva de la demisol a Tribunalului București, din apropiere de sediul DIICOT, dar era ora 14.30 și programul se încheiase de jumătate de oră, așa că n-am primit decât indicația să revin în altă zi. Bineînțeles, pe înștiințarea primită de mine, spațiul unde trebuia precizat intervalul orar când să mă prezint era lăsat gol. 

A mai trecut vreo săptămână până am ajuns eu din nou în oraș și am trecut pe la Tribunalul București. Acolo am fost înștiințat că era tardiv, avusesem o înfățișare în fața judecătorului programată cu o zi înainte, ceea ce mă anunța citația pe care nu o primisem. Dar că urma o alta, peste vreo două săptămâni, și mi s-au dat ziua, ora și sala. 

Abia cu vreo zi înainte am mai primit prin poștă o altă citație să mă prezint în fața judecătorului pe 12 decembrie. Cristi, care primea aceleași hârtii, dar care pentru prima oară de când îl știu își luase un job, a zis că el nu poate să plece în miezul zilei pe la DIICOT și Tribunal, așa că să văd eu care e treaba. 

În dimineața aceea am ajuns la Tribunalul București cu jumătate de oră întârziere, transpirat tot. Dar am putut intra fără probleme în camera de judecată – audierile nici nu începuseră, și eram numărul 25 pe listă, am aflat la citirea acesteia. De plictiseală am început să fac poze, în general documentez foto cam tot ce fac. 

În încăperea modernă, bine luminată, cu lambriuri înalte, erau două rânduri de bănci, cu un culoar pe mijloc, apoi o boxă din plexiglas transparent în jurul căreia stăteau niște polițiști, un birou de lemn roșcat la care scria grefierul, o femeie blondă solidă, în togă, și un birou similar pe un postament înalt, unde s-a așezat judecătorul. În public erau intimații, aparținătorii și avocații lor, mai mulți procurori de diverse vârste, unii în togă. Fără poze n-aș fi putut face descrierea asta. 

Cei mai interesanți erau intimații, printre care un tip tânăr tuns foarte scurt, cu urechile pline de cercei și cu un tatuaj cu „Stranger” pe ceafă, al naibii de sexy. Timp de vreo oră jumătate am ascultat poveștile celor aflați acolo în general pentru a spune doar că erau de acord cu încetarea urmării penale. Dar nu toți.

Îmi amintesc doar câteva cazuri mai incitante. Un tip care a stat în cutia din plexiglas, fiind evident deținut deja, care a încercat să-l convingă pe judecător că nu el l-a agresat primul pe un tip în care băgase cuțitul, ci victima fusese cea care îl atacase. 

Un alt tip care găsise un rucsac în care se afla niște iarbă, iar când dusese rucsacul la poliție devenise cumva de la sine suspect, așa că acum se prezentase să spună în fața judecătorului că totuși nu era rucsacul lui. Plus tot felul de tinerei fumăcioși care erau lăsați de sistem să scape cu un avertisment, ca mine. 

La un moment dat o domnișorică din fața mea s-a întors spre mine și cu voce tare, în mijlocul audierilor, mi-a spus: „Știți că nu aveți voie să faceți poze aici?” I-am zis că okay, am priceput și am lăsat telefonul jos. Peste scurt timp a apărut lângă mine polițistul care până atunci stătuse de pază lângă boxa securizată și nici nu băgase de seamă ce făceam eu. 

M-a întrebat dacă am făcut poze și dacă știam că e interzis. I-am zis că mi-a trecut prin cap, dar nu m-am gândit prea mult la asta. Mi-a cerut să intru în telefon și să șterg pozele, ceea ce am și făcut. A urmărit să le șterg pe toate, inclusiv din coșul de gunoi. Apoi s-a cărat. 

Am stat cuminte o vreme ascultând poveștile, domnișoara din față s-a cărat, apoi nu știu ce mi-a venit și am început iar să fac poze, de data asta mai pe șest. Am făcut vreo zece, teribil de proaste, pentru că nu puteam încadra cum trebuie.  

Când mă trezesc că un țâști-bâști de lângă mine, un fel de consumator de etnobotanice pirpiriu și amărât, căruia nu-i făcusem nici măcar jumătate de poză, începe să strige cât putea de tare că de ce fac poze în continuare, că el începe să creadă că sunt acolo ca să-i fac poze lui, că poate el nu vrea să fie pozat. Cu greu am reușit să-l calmez pe prăjit, noroc că i-a venit rândul să se adreseze judecătorului și apoi a ieșit din sală. 

Într-un final mi-a venit și mie rândul. N-am avut de zis decât că sunt de acord să nu fiu urmărit penal. Judecătorul m-a întrebat de Cristi, i-am spus că transmite instanței că n-a putut veni, dar că e de acord și el cu încetarea urmăririi penale, iar judecătorul a acceptat chestia asta. 

Aveam pregătit un întreg discurs despre reabilitarea mea, despre barbaria incriminării posesiei în vederea consumului propriu. Pe deasupra, precizarea din cadrul legii că deținerea ilicită de droguri poate fi pentru consum propriu este inaplicabilă, din moment ce legea nu precizează, ca peste tot, cantități specifice dincolo de care se consideră că posesia este în vederea traficului și nici vreo altă metodă de a stabili destinația substanțelor aflate în posesia cuiva la un moment dat, în afara flagrantului. Dar am bâiguit ceva și mi-am înghițit predica. 

Pedeapsa pentru deținere de droguri de risc pentru consum propriu era toamna trecută amendă sau închisoare între trei luni și doi ani, și adesea prima abatere era trecută cu vederea sau se lăsa cu niște ore de serviciu în folosul comunității. Acum este între unu și cinci ani. 

La ieșirea din sală m-a încolțit același polițist. Legalistul mă turnase la gabor. „Nu-mi vine să cred că după ce v-am avertizat ați continuat să faceți poze. Vă rog să-mi arătați telefonul. Dumneavoastră vreți neapărat să fiți amendat? Vă pot da acum pe loc o amendă de 5 000 de lei”.

Nu m-am lăsat intimidat, fără să stau prea mult pe gânduri am răspuns împăciuitor: „Nu prea fac eu ce mi se spune.” 

Până la urmă i-am arătat ultime poze, care erau toate rateuri, numai cefe în diagonală și picioare. „Ce credeți că fac cu pozele astea? Uitați-vă la ele.” M-a lăsat în pace, nici nu a mai stat să le șterg, a zis că pot să le păstrez. 

M-am gândit apoi cum treaba asta cu pozele mă face să devin treptat genul de persoană la care mă uitam cu amuzament până acum: genul care nu face ce i se spune doar de-al naibii, nu ține cont de reguli și „are boală pe gabori”. Personalitate de infractor sau, cum suna diagnosticul unui alt amic de-al meu, personalitate antisocială. 

Atitudinea asta nu face decât să te bage mai rău în belele, mă gândeam în tinerețe, în timp ce eu îi vedeam pe polițiști ca pe niște tipi care există ca să mă apere. Tot așa îi antrenează și politicile prohibiționiste, interdictive și punitive privind consumul de droguri pe cetățeni altfel responsabili și respectabili să devină infractori și mafioți, m-am gândit în drum spre casă.

Peste vreo săptămână am mai primit o scrisoare în cutia poștală. Mă soma să mă duc până la o dată care trecuse deja la Agenția Națională Antidrog, să mă evalueze un psiholog de acolo. Nu m-am dus, dar am sunat totuși la ei. Mi-au zis că, din moment ce nu mai eram urmărit penal, nu mai era nevoie să mă prezint.