6 momente care-ți arată cum e de fapt frumusețea perfectă la care visezi

Prototipul femeii perfecte a oscilat de-a lungul istoriei, ceea ce a început de la o discrepanță dintre bogați și săraci s-a transformat într-o cultură toxică a idealurilor intangibile. Toate se leagă între ele, într-o formă sau alta, și toate standardele precedente au dat idealul frumuseții din 2022 și deschiderea spre cât de subiectivă e de fapt frumusețea.

Secole la rând standardele astea au apărut în funcție de cultură, climat, nivelul de trai, dar și de bărbați și preferințele lor.

Deși n-au rămas prea multe dovezi palpabile când vine vorba despre Antichitate, Renaștere sau era victoriană, tablourile și statuile din fiecare perioadă întruchipează un anumit tip de corp. Poți s-o iei cum vrei, ca o dovadă pentru subiectivitatea frumuseții, niște simple diferențe culturale sau convenții artistice și istorii distorsionate, că nimic nu e alb sau negru. Dar tu ai picta ceva ce nu-ți place?

Mai jos ai o listă cu explicații și ilustrații despre frumusețea din mai multe epoci și părți diferite ale lumii. În ele găsești o succesiune eclectică de lucruri glorificate: de la bani, frunți late, forme generoase și sport până la tuberculoză, picioare și heroină. Odată ce înțelegi ce factori au dus la fiecare și cât de absurde i se par acum omului de secol 21, îți mai rămâne doar să cultivi nepăsare față de standarde și s-o pui în aplicare.

Idealul frumuseții în Egiptul Antic înfățișa o femeie brunetă, înaltă, slabă, cu picioare lungi, umeri lați și sâni mici. Poate-ți sună cunoscut, iar asta e pentru că antichitatea egipteană pare să fi influențat considerabil lumea modernă: de la machiajele și parfumurile pe care le foloseau atunci până la tertipul ăsta folosit pentru definirea frumuseții.

Pentru Grecia, pe de altă parte, un corp slab era echivalent cu sărăcia, așa că frumusețea consta în prezentarea cât mai multor semne că ai ce să mănânci. Femeia ideală avea pe atunci șolduri late și pline, sâni mari, dar și păr lung, ondulat și o față cât mai simetrică. Multe dintre femeile din sculpturile de atunci erau atletice, cu abdomene bine definite.

Picioarele mici, care măsurau undeva la șapte sau opt centimetri, erau întruchiparea rafinamentului în China. Ca termen de comparație, mărimea 36 de pantofi înseamnă aproximativ 23 de centimetri.

Femeile din China își împachetau – la propriu – picioarele în niște pantofi numiți lotus și le deformau conștient ca să atingă acest ideal. Legarea picioarelor era văzută ca o ceremonie de trecere pentru fete și era considerată o pregătire pentru pubertate, menstruație și naștere. Simboliza, totodată, voința fetei de a se supune, îi limita mobilitatea și o ținea subordonată bărbaților. Nu în ultimul rând, sporea diferențele dintre sexe.

Legarea picioarelor era un bilet sigur pentru căsătorie, dar întărea și conexiunea dintre fiică, mamă și bunică, pentru că toate treceau prin aceeași practică. Modul în care își strângeau picioarele în bandaje era, în credința populară, o metodă de a crește fertilitatea. Practica asta îți oprește circulația la extremități, ceea ce i-a determinat pe oameni să creadă că sângele rămas ar fi urcat la coapse și vagin.

După mai multe încercări de a interzice practica, interdicția oficială a venit abia în 1912. Asta nu înseamnă însă c-a dispărut, din păcate. Și în ultimul secol au tot fost femei care au trecut prin așa ceva.

Renașterea a construit idealul feminin în jurul situației materiale a bărbatului. Femeile își doreau să fie voluptoase, cu stomacuri rotunde și coapse late, ca semn al bogăției. Dacă erai slabă, era automat o problemă financiară și nu erai considerată atrăgătoare.

O altă caracteristică a frumuseții de-atunci e părul blond și ondulat. În plus, n-ai să crezi, dar femeile ar fi făcut orice pentru o frunte cât mai mare. Unele femei își tăiau partea din față a părului pentru asta și apelau la diferite metode ca să netezească suprafața și să scape de orice fir și rădăcină dintre linia părului rămas și frunte.

Peter Paul Rubens e pictorul care a dat lumii întregi conceptul frumuseții rubensiene. În lucrările lui apar femei voluptoase, cu forme pline, care denotă bogăție și fertilitate. 

De cealaltă parte a spectrului sunt femeile din era victoriană, pentru care idealul frumuseții se regăsea în simptomele de tuberculoză. Odată cu infectarea venea și aspectul bolnăvicios și ultra glorificat pe atunci: ten palid, delicat, corp subțire cu oase proeminente, ochi strălucitori, obraji îmbujorați și buze sângerii. În plus, nu te puteai ridica din pat și erai o muză fragilă și ascultătoare, așa cum voiau bărbații să fii.

Din fericire, anii ‘20 au mutat accentul pe aspectul mai degrabă androgin, cu păr scurt, sutiene și haine care să le ascundă forma sânilor și au marcat începutul desprinderii de viața familială. Femeile își făceau loc pe piața muncii și începeau să se bucure de libertatea individuală.

Publicitatea și presa au jucat un rol substanțial în idealurile frumuseții din anii ‘50, când s-a încercat portretizarea femeii în ceva mai mult decât o simplă casnică. Așa au apărut reclame cu femei îmbrăcate cu hainele de duminică, machiate și coafate în bucătărie, lângă cratițe și droaia de copii. 

Dintr-o dată, nu mai erai o casnică oarecare, ci un model de femeie perfectă, care trebuia să depună mult efort ca să lase impresia a ceva ce era considerat pe-atunci natural, normal și standard. A bubuit și industria cosmeticelor, iar tinerele de atunci suspinau la poze cu Marilyn Monroe, purtau fuste bufante care să le accentueze talia și se împrieteneau cu bigudiurile și fixativul.

S-a revenit la idealizare voluptății, dar în proporții ceva mai mici. Sigur, standardul de atunci ai putea spune că era Marilyn Monroe, însă nici Audrey Hepburn n-o ducea rău la faimă, comparativ cu secolele în care să fii slab însemna că ești sărac.

Părea că se contura un soi de armonie și umbră a subiectivității, apoi au intervenit anii ‘90. Accentul s-a mutat pe cultura tulburărilor alimentare – pardon, a dietelor – și romantizarea oaselor proeminente și-a făcut întoarcerea din era victoriană, dar cu heroină în loc de tuberculoză.

Cultul „heroin chic”, deși stă în nume, nu era în toate cazurile despre consumul de heroină. Devenise epitoma perfecțiunii feminine care te încuraja mai degrabă să nu mănânci, dar să ai grijă de pielea și părul tău, să te dai cu rujuri stridente și să faci ceva cu porii ăia mari și tenul uleios. 

În sine, e imposibil să nu mănânci și să faci toate astea. Părul din cap îți cade de la lipsa de nutrienți, dar îți apare un strat gros de puf pe tot restul corpului, ca o încercare a organismului tău de a ține căldura fără aport de energie. Apoi, nici n-ai putere pentru toate astea, iar pielea oricum devine uscată și aspră. Cu toate consecințele astea, condițiile toxice pentru frumusețe impuse în anii ‘90 n-au dispărut și sunt încă practicate.

Odată cu 2020, a venit și înclinația pentru stilurile de viață sănătoase și sport. Standardele de frumusețe nu sunt ceva fix acum – așa cum nu erau nici înainte, doar că oamenii se încăpățânau să le trateze ca atare –, iar mulți sunt mai atrași de nonconformism. Există concomitent cele două extreme care au dominat de-a lungul secolelor și de data asta sunt unite de incluziune și mișcarea de body positivity.