Locuri din România în care înveți mai multe despre minoritățile etnice decât din manuale

Nu știu tu, dar eu nu m-am gândit niciodată la România ca la un stat multicultural, ca la o bucată de pământ pe care abundă diversitatea de graiuri și de culori de piele. Cel puțin nu în felul în care te gândești la alte state europene, unde imigranți și expați din toate colțurile lumii se înghesuie și ar face orice și pentru o viză temporară. Cu greu ai putea vedea Calea Victoriei împânzită de gălăgia de naționalități de care dai la fiecare pas în centrul Bruxelles-ului, de exemplu.

E drept că în perioada anterioară pandemiei căscam ochii de surprindere la vederea lucrătorilor de origine asiatică ce păreau că împânziseră Bucureștiul, dar tot eram departe de a putea vorbi despre comunități de sorginte orientală, aciuate în ospitalitatea capitalei românești. Totuși, călătoriile naționale din vara pandemiei mi-au arătat cât de generoasă a fost istoria și ce grupuri etnice sălășluiesc și rezistă de sute de ani pe teritoriul patriei.

M-am întors de curând din Ravensca, un sat de 60 de locuitori de naționalitate cehă, parte a unei comunități formate din alte cinci sate de aceeași sorginte: Sânta Elena, Baia Nouă, Gârnic, Eibenthal și Bigăr (nicio legătură cu cascada pe care-o cunoști). Să nu te mire dacă nu ai auzit încă povestea – prea puțini români au ajuns în acest sat din Munții Almăjului, accesibil pe drumuri neasfaltate, neprietenoase cu baia de ulei și necunoscute încă GPS-ului.

Am ajuns într-o seară de joi, la o oră mult mai târzie decât cea la care aș fi vrut, după ce noaptea își intrase de-a binelea în drepturi. Firește, n-am știut că semnalul și GPS-ul aveau să mă lase baltă și că eu aveam să mă trezesc singură în mijlocul beznei și al nicăieriului, încercând să încalec pante înspăimântătoare cu un Ford Fiesta care nădușea și trăgea din toate încheieturile. Am ajuns pe la 11 seara în fața casei familiei Pelnář, unde m-a întâmpinat o femeie scundă, aplecată de spate, cu părul scurt, alb și zburlit, de-o energie amețitoare.

În casa lor am petrecut următoarele patru nopți, ascultând poveștile unei comunități care, ajunsă în Banat acum aproape două sute de ani, este pe cale să se stingă din cauza migrației masive a tinerilor și a celor de vârstă medie, înapoi în țara-mamă. Deși prea rar ajunge aici picior de turist român, sezonul de vârf aduce prin această bucată de Românie cehi care vin în valuri, atrași de experiența exotic-rurală a locului și de idilicul satului de munte nepăsător la trecerea timpului.

„Imaginează-ți cum ar fi să călătorești tu într-un loc care seamănă cu România de acum două sute de ani”, îmi incită fantezia Tomáš, unul dintre puținii tineri rămași încă în Ravensca. Sunt multe cuvinte pe care eu le folosesc, iar ei nu le înțeleg, atât îs de vechi.

Oamenii comunică în cehă între ei. Cu mine, însă, vorbesc într-o română veche, regională, iar atunci când mă îndeamnă să îmi iau niște mere în tașcă sau să anin cheia în cui, îmi topesc sinapsele de încântare.

Imaginea caselor îmbrăcate în culori vii, decorate cu motive geometrice și cu un gust sofisticat pentru detalii conviețuiesc cu cele părăsite, lăsate în urmă de noile generații care au căutat în Cehia un nivel de trai mai ridicat. Satul nu are nimic mai mult de o stradă principală, biserica înaltă (care, deși plină de viață duminică dimineață, nu se bucură de prezența unui preot decât o dată pe lună: nu-i decât un preot la câteva sate și își face datoria duminicală prin rotație, câte-o săptămână în fiecare sat), un magazin care ține și loc de birt și o școală (frecventată în prezent de singurii doi copii din sat).

Aș sta la vorbă cu oamenii ăștia calzi zile întregi, dar, pentru că am ajuns aici la sfârșit de vară, toată lumea-i plecată pe câmp, la cules, până seara la șase și pentru că-i anul pandemiei, sunt cam singura turistă din zonă. Aleg să-mi petrec una din zile la câmp, cu familia Pelnar, ajutându-i să culeagă prunele, făsuiul și roșiile.

Una din zile e mult spus: nu erau nici două când mi-a cedat spatele și-am luat-o la pas înapoi spre casă, impresionată de forța și pofta de muncă a gazdei mele Helena. Această femeie de 71 de ani ridica coșuri și găleți pline de roadele pământului, cosea suprafețe enorme în vreme ce stătea cu mine la taifas, a cules un prun întreg în bătaia soarelui de august și a mai găsit energie să-mi tragă și mie crengile de prun la umbră, să nu mă ia capu’ de la căldură.

Drumețiile care pleacă din Ravensca duc în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, la lacul Ochiul Beiului, la cascade sălbatice și în sate cehe învecinate. Aflu că mulți dintre cehii care călătoresc aici străbat traseele dintre sate pe jos, unii cu motocicleta, mulți aleg să stea cu cortul și doar să mănânce în sate. Mai aflu că românii care vizitează zona, nu-s deloc așa. Tomaš îmi spune că românii cheltuiesc mult, vin cu mașini scumpe, mănâncă bine, dar că nu prea-i interesează plimbările. El crede că-i din cauză că-s mai bogați ca cehii. Eu îl asigur că bogăția nu are nimic a face aici.

Mi se mai spune că statul ceh a avut grijă constant de aceste comunități izolate din Apuseni, că le-a trimis resurse pentru canalizare, pentru instalarea electricității, construirea de școli, că vin aici profesori pentru a le preda în limba în cehă și câteodată și medici. Și știu ce-ți trece acum prin cap: oare statul român ar face la fel? Că asta m-am întrebat și eu.

Și cam așa cu Ravensca și cu restul satelor cehe din Banat, un spațiu care mi-a ațâțat vârtos lăcomia, făcându-mă să mă întreb: oare câte astfel de comunități etnice mai sălășluiesc pe întinsul României? Ei bine, nu mai puțin de 20.

Dacă acum mai mult ca niciodată poftești să-ți delectezi auzul cu grai străin și să descoperi tradiții împământenite în colțuri de Românie care poate nici n-aveai idee că există, mai amână-ți voiajele în străinătate și pornește-o să cunoști următoarele grupuri etnice împrăștiate pe întinsul țării.

Dacă vara asta te-a orientat și pe tine în direcția Dobrogei cu un avânt fără precedent și dacă o curiozitate ingenuă te-a împins mai departe de stațiunile turistice consacrate, ai ajuns, poate, prin satele lipovenești din Tulcea. Dacă nu, află că această zonă anunță să devină un brand în toată regula (cel puțin așa îndrăznesc eu să cred) și dă fuga într-acolo cât e încă în oarecare anonimat.

Povestea lipovenilor este următoarea: în secolul XVII se produce pe teritoriul Rusiei ortodoxe o schismă religioasă. Țarul și noul patriarh instituie o nouă reformă care impune îmbrățișarea unor practici inadmisibile pentru conștiința religioasă a credincioșilor ruși, iar metodele lor sunt departe de vorba bună, lugu-lugu sau vreo argumentare rațională. Asta determină un grup numeros de rebeli să părăsească Rusia și să o apuce care pe unde, căutând noi locuri în care să se stabilească pentru a continua practicarea religiei de rit vechi.

Unii ajung în Polonia, alții în Ucraina, alții în Australia, Siberia sau Canada, iar un grup de câteva zeci de mii, în nordul Dobrogei. Trăiesc astăzi 40 000 de lipoveni în zona dintre Dunăre și Marea Neagră, cei mai mulți în sate pescărești, precum Jurilovca, Sarichioi, Letea, Mahmudia, Mila 23 sau Periprava - ultimul sat din Deltă - unde continuă să își practice obiceiurile și religia.

Prima dată am călătorit în acest spațiu în urmă cu opt ani, în fragedă studenție. Îmi amintesc încă stupoarea constatării că meniurile toate erau într-o altă limbă și că eu abia mă puteam înțelege cu oamenii locului. Am vizitat Odorheiul Secuiesc pe timp de noapte și-mi amintesc că, asemenea majorității orașelor transilvănene, îmi lua ochii cu ordinea, liniștea străzilor lor și cu arhitectura care nimic nu părea a avea a face cu România în care crescusem.

Cu un procent de populație maghiară de peste 90%, Vlădița, Baraolt și Odorheiul Secuiesc sunt orașele cu cele mai compacte comunități etnice. Fără să mai insist acum asupra naturii secuiești (ci doar menționând în treacăt Lacurile Roșu și Sfânta Ana, Cheile Bicazului și izvoarele minerale), Ținutul Secuiesc adăpostește o ofertă generoasă de muzee, case memoriale și conace, în putere să potolească setea de cunoaștere a celui mai împătimit tocilar.

Muzeul Haszmann Pál din Cernat (despre arta populară maghiară), Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe,  Muzeul de Istorie a Breslelor din Targu Secuiesc, Casa Memoriala Tompa Lazslo (un mare poet secui) din Odorheiul Secuiesc și Muzeul de etnografie și artă populară din Târgu Mureș sunt doar câteva locuri de unde ieși doxă de cultură secuiască și istorie pe care nu o înveți din manualele școlare.

De parcă n-ar fi avut oricum nordul țării bunătăți turistice cât să mai dea și la alții, iată că, Maramureșul mai adăpostește și jumătate din numărul total de huțuli, un subgrup etnic ucrainean, stabilit aici încă din secolul XIII. Zona Valea Ruscovei, cu localitățile Poienile de sub Munte, Repedea, Ruscova, este cea în care trăiesc compact cei mai mulți ucraineni, într-un număr de aproape 20 de mii de suflete, dar și pe Valea Vișeului sau în Sighetul Marmației ai toate șansele să asculți o limbă slavă.

Drumurile maramureșene oferă trasee montane ce dezvăluie sate izolate, într-un peisaj tradițional rural, alcătuite complet din ucrainieni. Îți poți închipui că religia și sărbătorile ei nu sunt componente opționale în viața acestei comunități, iar legendele și poveștile populare cu atât mai puțin.

Ucrainenii sunt a treia cea mai numeroasă minoritate etnică din România.

În prima jumătate a secolului XIX, câteva zeci de familii de polonezi au ajuns pe pământurile Sucevei de astăzi în căutarea unui trai mai bun. În sate precum Pleșa din comuna Mănăstirea Humorului, izolate de geografia și conservat aproape intact de către istorie, oamenii, 200 la număr, vorbesc între ei limba polonă, iar româna nu se aude decât de sărbători și în interacțiunea cu călători naționali. Înțelepciunea populară asociază altitudinea înaltă apropierii de Dumnezeu în vreme ce zvonurile înțesate de mândrie națională susțin că frumusețea soțiilor i-a mânat pe polonezi să se aciueze în vârf de Pleșa.

La câțiva kilometri nord față de Gura Humorului, ajungi în mult mai populara și mult mai străbătuta comună Cacica. A intrat în circuitul turistic din același motiv pentru care, la sfârșitul secolului XVIII a atras familii întregi de polonezi de pe teritoriul Imperiului Habsburgic: mina de sare.

Pe teritoriul României există un singur sat ai cărui locuitori sunt în totalitate de etnie turcă, iar dacă perspicacitatea te-ndeamnă să bănuiești că se află pe teritoriul dobrogean, ai 10. Natura s-a arătat cărpănoasă familiile care își duc aici traiul încă din secolul XIX, iar acolo unde hidrografia a întors spatele și i-a lăsat pe oameni să se descurce cu o singură sursă de apă, statul român a mai bătut un cui și nici până astăzi n-a mișcat un deget pentru a racorda satul la rețeaua publică de apă.

Ajungi în Fântâna Mare apropiindu-te la doi pași de granița cu Bulgaria, dar vei găsi satul întrebând mai degrabă de „Bașpînar”, așa cum îl numesc locuitorii săi . Găsești aici un loc uitat de istorie, un loc pentru care România continuă să fie numită „Țara Românească” și pentru care comuniștii au fost ultimii care făcut ceva, când au instalat curentul electric, în anii ‘60.

Un sat pentru care aderarea la UE nu a însemnat mai mult decât promisiunea includerii pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO și transformarea într-un punct de interes turistic. Până atunci, locuitorii continuă să facă drumuri zilnice până la cișmeaua satului, în drumul lor pe aceleași ulițe, neschimbate de la stabilirea primelor familii otomane.

Pe Iulia Hau o poți citi și în newsletterul ei La pas molcom.