Am dat România și Germania pe Cambodgia și-am găsit o grămadă de lucruri ca acasă

Articolul pe care urmează să-l citești a fost scris de Ștefan Iancu pe baza unui interviu live cu Silviu Mihai. Iată-i povestea călătoriilor prin lume și ce-a găsit pe unde a ajuns.

Am plecat din București, unde am crescut, în 2007 și m-am mutat mai întâi la Berlin. Vreo opt ani am lucrat ca jurnalist freelance pentru mai multe ziare și reviste de limbă germană, fie din Germania, fie din Austria și Elveția, mai ales pe subiecte din Europa de Est.

În 2017, am plecat în Cambodgia. Motivul principal a fost că mă plictisisem de ce făceam, dar m-am gândit și că nu stătusem niciodată într-o țară în curs de dezvoltare din afara Europei, mai mult decât pentru sejururi scurte. Prietenul meu de la vremea respectivă, care întâmplător se numește exact ca bateristul de la Metallica, avea aceeași problemă: voia să schimbe continentul.

Lars a avut de ales între mai multe locuri în care ar fi putut să aplice pentru un job în sectorul neguvernamental, legat în general de dezvoltare internațională. El avea o conexiune puternică cu Asia de Sud-Est. Dar opțiunile erau oarecum limitate de faptul că un cuplu gay nu poate trăi relativ confortabil, deschis decât în puține țări în curs de dezvoltare. În Asia există locuri unde homosexualitatea e încă o infracțiune – în Singapore, Myanmar, Malaezia sau Indonezia e destul de complicat – astfel că opțiunile nu sunt foarte multe.

În Cambodgia, unde Lars a obținut o slujbă la un ONG care se ocupă de transparența decizională, accesul la informație, descentralizare și responsabilitate instituțională, nu e așa o problemă să trăiești într-un cuplu gay. Situația poate fi comparată cu cea din România, în sensul în care relațiile homosexuale nu sunt incriminate – acolo nu au fost niciodată incriminate –, dar cuplurile de același sex nu beneficiază de nicio formă de protecție legală.

Religios sau cultural Cambodgia e foarte similară cu Thailanda – majoritatea populației se revendică de la budismul theravada, dar cei mai mulți oameni nu sunt foarte practicanți. Nu cunosc pe nimeni care chiar se duce la templu regulat sau participă la ceremonii religioase altfel decât de câteva ori pe an, așa cum multă lume din România se duce la biserică de Crăciun sau de Paște. Iar religia lor nu e homofobă, e oarecum neutră în raport cu homosexualitatea. În Cambodgia și în Thailanda există un continuum oarecum fluid de tot felul de sexualități, neexistând o prohibiție morală sau religioasă foarte puternică cu privire la acestea. În cultura lor tradițională în general nu se vorbește foarte mult despre sex, lucrul ăsta fiind tabu într-un sens, dar e un tabu care se aplică la orice fel de sexualitate.

Eu și Lars ne-am căsătorit înainte de a pleca – e mult mai simplu din perspectiva autorităților de acolo, chiar dacă căsătoriile gay nu sunt legale sau recunoscute formal, e mult mai ușor de obținut o viză, de exemplu. În plus, din Germania am avut o stipendie ca partener legal al lui Lars.

În prima perioadă, principala chestie pe care am vrut s-o fac a fost să înțeleg mai bine unde sunt. Am luat cursuri de limba khmeră, după ce și în Germania am avut niște cursuri pregătitoare de câteva luni. Acum pot să citesc un articol, pot să comand mâncare la restaurant; nu pot să scriu acest text, dar pot să port o conversație simplă. Am prieteni cambodgieni și uneori vorbim în khmeră.

Când am ajuns acolo a fost mai simplu decât credeam, a fost destul de ușor să găsim un apartament, pentru că se vorbește engleză. La un nivel destul de rudimentar, desigur, dar se vorbește. Există mulți agenți imobiliari specializați în lucrul cu străinii.

Cambodgia e o țară deschisă din 1991 încoace și are o experiență recentă, dar vastă cu expatriați occidentali, dar și chinezi sau ruși. Veniți la început în calitate de angajați ai instituțiilor internaționale sau consilieri guvernamentali – țara a trebuit să-și reconstruiască mai întâi un aparat birocratic funcțional –, ca profesori la universități, sau profesori de engleză și de alte limbi, mai nou și ca angajați ai unor companii occidentale. Acestea sunt mai puține ca în România, pentru că țara nu e complet deschisă economic precum țările din Europa de Est. Este o economie de piață, dar nu e suficient de dezvoltată; din punct de vedere economic, Cambodgia arată acum cam ca România prin 2000–2002.

Sigur că nu ne-am permis nici acolo o vilă; eu și Lars am închiriat un apartament obișnuit, la standarde occidentale, genul de apartament în care aș sta și în România. Chiriile din Phnom Penh sunt mai mari sau egale cu cele din București. Un apartament de două camere în centru sau într-o zonă ușor accesibilă, dotat acceptabil, nu poate să coste mai puțin de 400–500 de dolari pe lună, cam la fel ca la București sau Berlin.

Pe de altă parte, poți supraviețui cu mult mai puțini bani acolo, pentru că dacă mănânci orez cu niște legume și carne costă doi dolari, adică zece lei. Dacă gătești acasă vei cheltui cam la fel ca la București. Condițiile noastre de viață sunt similare în mod absolut cu cele pe care le aveam în Europa – dar sigur că în mod relativ sunt mult mai bune decât ale majorității covârșitoare de acolo, ceea ce nu e valabil în Europa. Consumând cam aceleași lucruri, în Europa ești middle class, acolo ești upper-middle. Desigur, dacă vrei să mănânci pâine cu brânză și să bei vin, va fi mult mai scump în Asia decât în Europa, pentru că acolo acestea sunt delicatese.

Phnom Phen e un oraș foarte deschis, sunt foarte multe restaurante de toate felurile, iar viața de noapte, barurile și cafenelele sunt cel puțin comparabile cu cele din București. Eu mai fusesem în Thailanda și în Vietnam de câteva ori înainte de asta, și nu pot să spun că am avut un șoc cultural. Dimpotrivă, aș putea să spun că am avut un șoc legat de cât de similar sau de ușor de înțeles e Cambodgia dacă faci un pic abstracție de exotism, care e prima chestie evidentă când ajungi acolo.

Da, e un alt climat, e o altă lume, e plin de palmieri, te plimbi pe stradă și vezi nenumărate feluri de fructe pe care nu știi de unde să le iei, la hotel mai dai de șopârle gecko, nu înțelegi foarte mult din maniera în care se mănâncă și așa mai departe.

Există un nivel superficial de exotism oriunde, chiar și în România; aici intră și lucruri care n-au legătură cu viața de zi cu zi: când ajungi în orice țară primele experiențe sunt mereu artificiale, ți se arată restaurante cu programe de dansuri populare, strigături și așa mai departe. Dar astea nu fac parte nici din esența vieții de zi cu zi a românilor, deci nu poate fi vorba de un șoc cultural.

Șocul pentru mine a fost mai degrabă că e foarte ușor de înțeles cum stau lucrurile dacă faci abstracție de acest strat exotic, folcloric identitar, și te uiți la structurile societății, te uiți la relațiile economice, la relațiile din familie, dintre oameni în general. Acestea sunt în Cambodgia, după părerea mea, asemănătoare cu ce aveam în România acum 20 de ani, în perioada de dezvoltare echivalentă.

Oamenii au aceleași probleme – de exemplu, că salariul mediu pentru un tânăr absolvent de facultate care are un job într-un birou e de doar 500 de dolari, bani cu care nu-și poate permite să închirieze o locuință, pentru că un apartament costă tot cam atât. Acest gen de probleme sunt cele care îi preocupă pe ei în fiecare zi, nu budismul theravada și etica din dharma... În sensul ăsta spun că ce se întâmplă la ei e destul de ușor de înțeles.

Înainte de pandemie am făcut un du-te-vino între Europa și Asia, am continuat să scriu pentru publicații de limbă germană atât despre Cambodgia, cât și despre România și alte țări din Europa de Est, în măsura în care mergeam acolo. Am și scris un ghid turistic despre România chiar în perioada aceea – în 2018–2019 am stat vreo patru luni în Europa și restul în Asia, unde am colaborat cu mai multe ONG-uri.

În ultimii ani în Cambodgia am lucrat pentru niște ONG-uri care aveau nevoie de consultanță legată de strategii de social media, de materiale mai jurnalistice sau scrise în stil de reportaj despre beneficiarii sau proiectele lor. Nu e chiar jurnalism ce fac acum, nici nu e clar dacă se poate face jurnalism în Cambodgia la modul liber, ca în Europa.

După câțiva ani de stat împreună, m-am despărțit de soțul meu, pentru că aveam planuri diferite de viață; amândoi am rămas în țara asiatică, trăind însă separat.

Să cunoști alte persoane gay e relativ simplu în Phnom Penh, există și Grindr, și Romeo, și Scruff, toate aplicațiile astea de dating. Cred că procentul de utilizatori cu poze clare, cu fața, e chiar puțin mai mare ca în București. Există și o viață LGBT cât de cât acătării, formată din două mici ONG-uri, vreo cinci baruri și un club. 2022 a fost primul an de după pandemie în care s-a putut ține un Pride Week acolo, iar majoritatea spațiilor și banilor au venit de la businessurile LGBT, inclusiv cele câteva hoteluri și baruri, care sunt mai pline decât aici.

Eu mă duc săptămânal într-un bar gay care se numește Blue Chili, unul dintre cele mai vechi din oraș, există de vreo 15 ani. Comunitatea de acolo constă în expați și localnici cambodgieni, iar amestecul ăsta e destul de sănătos. Astfel pot să finanțeze și alte activități, în mai mare măsură decât ar putea cu o clientelă exclusiv cambodgiană. Diferențele între ce-și poate permite un băiat cambodgian oarecare și ce ne putem permite noi ca expați sunt mari. Prețurile sunt cumva la mijloc, o bere costă în jur de doi dolari.

De doi ani și ceva am un partener cambodgian care e freelancer ca mine, dar lucrează în IT. Ne-am găsit pe o aplicație, la începutul lui 2020, ne-am întâlnit de câteva ori și totul a mers bine. La o lună după ce ne-am cunoscut el s-a mutat la mine și la câteva săptămâni după asta au început restricțiile legate de pandemie. Practic am stat împreună 24 din 24 aproape doi ani și ne-am înțeles foarte bine. Mergem oarecum regulat la părinții lui în Phnom Penh.

În septembrie 2022 Sovath a fost prima oară în România și am stat la părinții mei. I-a plăcut foarte mult, a văzut pentru prima oară zăpadă și a condus pe Transfăgărășan. A apreciat și libertatea de aici.

Cambodgia – după ce a fost o colonie franceză, o monarhie, o dictatură militară de dreapta, apoi una comunistă și una sub ocupație vietnameză, pacificată în 1991 de ONU – nu e astăzi chiar o democrație; e o democrație mimată, să spunem. În teorie, este din 1993 o monarhie constituțională, rolul monarhului fiind oarecum decorativ, ca în Spania, Marea Britanie sau Olanda, iar în rest există un regim parlamentar cu alegeri care se țin regulat. Dar acestea sunt câștigate de același partid de mulți ani, și aceeași persoană a rămas prim-ministru din anii ‘90 până acum. Ceea ce însă pare a avea un impact minor asupra vieții de zi cu zi.

Sistemul nu e o dictatură de tip totalitar, în sensul în care cineva îți ascultă telefoanele, îți spune ce să faci, te urmărește... Nu există o poliție secretă sau alte instituții represive. Din cauză că țara nu e foarte dezvoltată, nu există nici măcar capacitățile de a cenzura și urmări activitățile online ale cetățenilor și rezidenților, așa cum e în China. Poți să scrii aproximativ ce vrei pe internet, în anumite limite.

E un autoritarism soft, foarte la modă acum în lume, pentru că nu e nevoie de unul hardcore ca un regim să rămână la putere cât vrea, e suficient ca lucrurile foarte sensibile, cum ar fi demonstrații mari antiguvernamentale, să fie controlate și reprimate atât cât e nevoie.

La început m-am adaptat cu greu la climă; problema nu e căldura, cât umiditatea, care e aproape sută la sută, mai ales în sezonul ploios, între mai și octombrie, când nu aș recomanda nimănui să meargă în Cambodgia. E de vizitat în noiembrie – februarie.

Lucrurile în Phnom Penh costă cam ca la București înainte de ultimele scumpiri. N-are sens să stai la hostel – vei plăti pentru o cameră mai acătării la un hotel nu mai mult de 20–30 de euro. Cu 50 de euro pe zi poți face o vacanță decentă. Biletele de avion sunt mult mai scumpe decât erau înainte de pandemie, în jur de 1 500 de euro în sezon, și nu există zbor direct din România. Cel mai bine de zburat e prin Istanbul sau Doha, și de acolo mai departe prin Bangkok.

În Phnom Penh nu există riscuri deosebite de securitate, n-o să fii răpit, dar evident trebuie să fii atent cu portofelul și cu telefonul. Mai sunt adolescenți pe scutere care îți smulg telefonul din mână la marginea străzii. Mie până la urmă au reușit să-mi fure telefonul după trei–patru încercări ratate. Nu există transport public, dar există aplicații precum Grab, preferabile taxiurilor de pe stradă, care îți pot cere o sumă mai mare sau nu te vor duce într-un loc sau altul, cum se mai întâmplă și în România.

Pe lângă șopârle, ce mai poți vedea peste tot, și în capitală, sunt maimuțe. Nu trebuie să interacționezi cu ele, pentru că pot fi turbate, nici să le hrănești. Turiștii au hrănit maimuțele, iar în Lopburi, în Thailanda, sunt atât de obișnuite să fie hrănite, că în timpul pandemiei au atacat magazinele și supermarketurile.

Cât privește mâncarea, mie îmi plac un soi de supe acrite cu tamarind, care seamănă cu ciorbele românești, cu multe legume și diverse feluri de carne, se numesc somlo machu, îmi plac stir fries, versiunile cambodgiene ale unor cunoscute feluri de mâncare thailandeze precum orezul la tigaie cu tot felul de chestii, tăiței la tigaie pad thai, un fel de mâncare făcut din carne tocată, cu chili și busuioc asiatic și care se mănâncă cu orez. Îmi place pasta de pește fermentată, se pune în supe, e foarte bună, foarte umami, sau pasta de creveți fermentată, kapi, se face și cu orez la tigaie. Dimineața se mănâncă în general tăiței din orez, supe similare cu pho din Vietnam, tot soiul de clătite-omlete crocante, umplute cu creveți sau carne de porc. Deserturile sunt foarte bune, bazate în mare parte pe lapte de nucă de cocos cu fructe, care sunt excelente.

Cultura pop cambodgiană e după părerea mea nulă, mai proastă decât în România, nu se compară cu Coreea de Sud sau Thailanda. Nu există nici teatru sau operă, nu există cultură înaltă, sau cultură pop alternativă, există doar niște spectacole folclorice pentru turiști. Nu mai există publicații tipărite, dar există multe televiziuni. Există câteva festivaluri de film și un târg anual de carte, dar în general sunt puține filme alternative, documentare sau expoziții care merită să fie văzute, totul e very basic. Așa că atracțiile turistice constau în mare în temple precum cele din complexul Angkor Wat, construite începând cu secolul 12, și în destinații tropicale unde natura e principala atracție, precum insulele Koh Rong sau Koh Rong Samloem.

Pe de altă parte, dintr-o țară care era aproape plină de pădure tropicală virgină, acum e foarte greu să găsești pădure acolo. Am călătorit în aproape toate provinciile. Dacă te duci în regiuni rurale o să vezi ce bine e că România e în Uniunea Europeană și că nu s-au tăiat încă toate pădurile, că încă mai există urși. Acolo tigrul e aproape extinct, elefanți nu mai există decât în sanctuare.